Ce incidență are, în realitate, hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-107/23 PPU | Lin?


Uniți în diversitate” – motto-ul UE

1. Introducere

După pronunțarea hotărârii în Cauza C-107/23 PPU Lin (denumită ”cauza Lin”), practica judiciară națională traversează o perioadă unică în existența sa. Este pentru prima dată, în istoria sistemului judiciar, când judecătorii români se confruntă cu situația în care trebuie să armonizeze dreptul autohton cu cel european în materie penală substanțială.

În cauza Lin, întrebările ce au format obiectul trimiterii preliminare au fost formulate de Curtea de Apel Brașov, într-o speță privind desființarea unei hotărâri definitive de condamnare în cadrul unei contestații în anulare.

Prin hotărârea pronunțată în cauza C-107 PPU [Lin], CJUE a statuat:

”instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În schimb, dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că

instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare”.

2. Două întrebări relevante și răspunsurile, pe scurt

a. În ce tipuri de spețe este aplicabilă Hotărârea CJUE pronunțată în cauza Lin?

Hotărârea pronunțată în cauza Lin este incidentă în spețe definitiv soluționate.

b. În ce spețe definitiv judecate este aplicabilă hotărârea pronunțată în cauza Lin?

Hotărârea pronunțată în cauza Lin este incidentă în cauze în care s-au comis fraude grave contra intereselor financiare ale UE și dacă există risc sistemic de impunitate.

Fraudele grave sunt infracțiuni contra intereselor financiare ale UE care au produs prejudicii mai mari de 50.000 euro.

Riscul sistemic de impunitate poate exista numai dacă termenele de prescripție a răspunderii penale sunt inferioare unei durate de 5 ani.

3. Răspunsurile, pe larg

a. În ce tipuri de spețe este aplicabilă hotărârea CJUE pronunțată în cauza Lin?

Hotărârea pronunțată în cauza Lin poate fi incidentă numai în spețe definitiv soluționate, deoarece trimiterea preliminară a provenit dintr-o cauză în care se pronunțase o hotărâre definitivă de condamnare. Hotărârile CJUE sunt aplicabile exclusiv în cazuri similare cu cel în care s-au formulat întrebările sau în care se ridică exact aceleași probleme de drept ca cele avute în vedere de curte cu ocazia dezlegărilor sale.

Așa cum se arată în parag. 74 din hotărârea pronunțată în cauza Lin, instanța de trimitere a ridicat două probleme de drept (pe lângă cea privind răspunderea disciplinară), solicitând CJUE să decidă: ”dacă aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că instanțele unui stat membru sunt obligate să lase neaplicate, pe de o parte, decizii ale Curții Constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza unei încălcări a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale (s.n.), precum și, pe de altă parte, o decizie a instanței supreme a statului membru menționat, din care reiese că normele care reglementează aceste cauze de întrerupere, astfel cum decurg din această jurisprudență constituțională, pot fi aplicate retroactiv ca lege penală mai favorabilă (lex mitior) pentru a repune în discuție hotărâri definitive (s.n.) de condamnare, în condițiile în care aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescrierii răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii”.

Prima chestiune de drept fiind legată de orice cauze penale – soluționate definitiv sau nedefinitive – poate fi considerată comună tuturor, deoarece vizează conținutul ”principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale”.

Dezlegând această problemă de drept, în paragrafele 113-118 ale Hotărârii CJUE, se arată:

”113 În această privință, este necesar să se amintească importanța, atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale, pe care o prezintă principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, care impune ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă și neretroactivă (a se vedea Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C42/17, EU:C:2017:936, punctul 51).

114 Aceste cerințe privind previzibilitatea, precizia și neretroactivitatea legii penale constituie o expresie specifică a principiului securității juridice. Astfel, acest principiu fundamental al dreptului Uniunii impune, pe de o parte, ca normele de drept să fie clare și precise și, pe de altă parte, ca aplicarea lor să fie previzibilă pentru justițiabili, mai ales atunci când ele pot produce consecințe defavorabile. Principiul menționat constituie un element esențial al statului de drept, care este identificat la articolul 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât și ca valoare comună statelor membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C72/15, EU:C:2017:236, punctele 161 și 162, precum și Hotărârea din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul și Consiliul, C156/21, EU:C:2022:97, punctele 136 și 223).

115 În speță, trebuie să se observe că, atunci când a statuat, întro primă etapă, că legiuitorul român a încălcat principiul constituțional al previzibilității și preciziei legii penale prin faptul că a permis ca actele de procedură să întrerupă termenul de prescripție a răspunderii penale chiar dacă aceste acte nu erau comunicate suspectului sau inculpatului, Curtea Constituțională din România a aplicat un standard național de protecție a drepturilor fundamentale care vine în completarea protecției împotriva arbitrariului în materie penală, astfel cum este asigurată de dreptul Uniunii, în temeiul principiului securității juridice. Ea a aplicat un astfel de standard național de protecție a drepturilor fundamentale și atunci când, întro a doua etapă, a constatat în esență că lipsa unei intervenții a legiuitorului român pentru a înlocui dispoziția din Codul penal referitoare la întreruperea acestui termen declarată neconstituțională a dat naștere unei noi situații lipsite de claritate și de previzibilitate, cu încălcarea acestui principiu constituțional.

116 Având în vedere tocmai importanța acestei protecții împotriva arbitrarului, atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice ale statelor membre, Curtea a statuat în esență, la punctele 58-62 din Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B. (C42/17, EU:C:2017:936), că un standard național de protecție care urmărea să consacre cerințele de previzibilitate, de precizie și de neretroactivitate a legii penale, inclusiv a regimului de prescripție referitor la infracțiuni, se putea opune obligației care, în împrejurările în discuție în cauza în care sa pronunțat acea hotărâre, revenea instanțelor naționale în temeiul articolului 325 alineatele (1) și (2) TFUE de a lăsa neaplicate dispozițiile naționale care reglementau prescripția în materie penală, iar aceasta deși aplicarea acelor dispoziții naționale era de natură să împiedice aplicarea unor sancțiuni penale efective și disuasive întrun număr considerabil de cazuri de fraudă gravă care aducea atingere intereselor financiare ale Uniunii.

117 Era de asemenea relevant în această privință faptul că regimul prescripției aplicabile infracțiunilor care aduceau atingere intereselor financiare ale Uniunii, care era în discuție în acea cauză, nu făcuse, la fel ca în prezenta cauză, obiectul unei armonizări complete, astfel cum sa arătat la punctul 81 din prezenta hotărâre.

118 Având în vedere considerațiile care figurează la punctele 113-117 din prezenta hotărâre și așa cum a statuat Curtea și în Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B. (C42/17, EU:C:2017:936), este necesar, prin urmare, să se concluzioneze că, în cadrul unei cauze precum cea în discuție în litigiul principal, instanțele române nu sunt obligate să lase neaplicată jurisprudența națională menționată la punctul 111 din prezenta hotărâre, conform articolului 325 alineatul (1) TFUE și articolului 2 alineatul (1) din Convenția PIF, în pofida existenței unui risc sistemic de impunitate a unor infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile menționate la acest punct 111 se întemeiază pe principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescripție referitor la infracțiuni”.

Din paragrafele reproduse mai sus rezultă că principiul legalității (încălcat de către legiuitor în privința redactării art. 155 alin. (1) C. pen.), face parte din ”panoplia drepturilor fundamentale ale omului”. Astfel spus, conform Cartei DFUE legalitatea este element al ”patrimoniului juridic al Dreptului Uniunii Europene”.

În cazul acestui principiu, ”supremația Dreptului UE” se manifestă inclusiv prin asimilarea și garantarea lui, având în vedere că Uniunea l-a adoptat ca atare din Convenția EDO, astfel cum acesta a fost interpretat de Curtea de la Strasbourg (CEDO).

Dintr-o altă perspectivă, prin declararea neconstituționalității unei prevederi de drept penal material, acea dispoziție va fi considerată inexistentă vreodată în legislație, deoarece ea a conținut un viciu ab origine, care nu putea fi acoperit prin eventuala sa aplicare provizorie (până la declararea neconstituționalității). Practic, normele contrare constituției sunt nule absolut, CCR constatând în realitate nulitatea prin declararea neconstituționalității lor. Or, quod nullum est nullum producit effectum. De aici reiese că efectele neconstituționalității sunt mai severe decât cele ale abrogării, deoarece în această ipoteză legiuitorul nu a reglementat împotriva Constituției, cum se întâmplă în ceea ce privește neconstituționalitatea, ci doar a ales altă soluție dintre diferitele legal posibile (toate fiind adoptate cu respectarea legii fundamentale).

Astfel că, răspunsul CJUE la prima întrebare trebuie înțeles în cheia de mai sus, și anume că instanțele naționale vor aplica deciziile CCR prin care este invalidată dispoziția legislativă națională, ce reglementa ipotezele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală, din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, așa cum este el protejat în dreptul național (similar jurisprudenței CEDO), sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, ”chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene” (a se vedea dispozitivul hotărârii din caua Lin).

În sprijinul unei atare interpretări trebuie plasate și următoarele argumente, regăsite în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (a se vedea Decizia nr. 450/RC/2023):
– Din punct de vedere factual, instanța de trimitere nu a prezentat cu acuratețe situația din speță;
– Dreptul UE nu obligă instanțele naționale să lase neaplicate Deciziile CCR ori ale Înaltei Curți și a practicii naționale în orice condiții (de pildă, contra legem);
– Interesele financiare ale UE nu sunt superioare drepturilor fundamentale ale omului, ci sunt subsumate acestora;
– Drepturile fundamentale nu pot fi interpretate în mod restrictiv din perspectiva conținutului acestora;
– Nu poate fi acceptat un standard dublu, în funcție de criteriul perioadei (anterior anului 2018 sau ulterior acestuia), deoarece s-ar ajunge la o lex tertia;
– Supremația, unitatea și efectivitatea dreptului UE nu este afectată, întrucât termenele de prescripție specială sunt suficient de generoase în legislația națională (de 8 sau 10 ani);
– Respectarea supremației dreptului UE înseamnă luarea în considerare a Cartei DFUE, care protejează, la rândul ei, drepturile fundamentale.

De asemenea, acceptarea în practică a unor derogări, relative la infracțiunile care aduc atingere intereselor financiare ale UE, ar genera discriminări între persoanele condamnate la infracțiuni care comit astfel de infracțiuni și celelalte persoane acuzate de săvârșirea altor infracțiuni, inclusiv mai grave (spre exemplu, anumite infracțiuni comise prin acte de violență).

În fine, nu trebuie să uităm că motto-ul UE este ”uniți în diversitate”, ceea ce înseamnă obligativitatea respectării identității constituționale a fiecărui stat membru, deoarece europenii s-au unit pentru a promova pacea şi prosperitatea, acceptând totodată să-şi deschidă spiritul către culturile, tradiţiile şi limbile atât de diverse ale bătrânului continent.

 b. În ce spețe, definitiv judecate, este aplicabilă hotărârea pronunțată în cauza Lin?

Hotărârea pronunțată în cauza Lin este incidentă în cauze în care s-au comis fraude grave contra intereselor financiare (cu prejudicii peste 50.000 euro) ale UE și numai dacă există risc sistemic de impunitate (termene de prescripție sub 5 ani).

Plecând de la cauza în care s-au formulat întrebările, în care instanța de trimitere a prezentat parțial necorespunzător adevărului situația de fapt, care se găsea în stadiul procesual al contestației în anulare, considerăm că hotărârea din cauza Lin poate avea ca sferă de aplicare exclusiv spețele aflate pe rolul instanțelor, în același stadiu. Mai specific spus, discutăm despre spețele aflate în procedura contestației în anulare la momentul pronunțării sau ulterior acestui moment.

Conform dispozitivului Hotărârii pronunțate în cauza Lin: ”instanțele (…) sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare”.

Această dispoziție trebuie interpretată sistematic, adică luând în considerare statuarea anterioară a dispozitivului său. Prima dispoziție este generală, iar cea de-a doua vizează numai spețele definitiv soluționate (având în vedere mențiunea ”inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive”).

Ce înseamnă fraude grave contra intereselor financiare ale UE? Fraudele grave sunt infracțiuni contra intereselor financiare ale UE care au produs prejudicii mai mari de 50.000 euro.

Ce se înțelege prin risc sistemic de impunitate? Un astfel de risc poate exista numai dacă termenele de prescripție a răspunderii penale sunt inferioare unei durate de 5 ani.

Prof. univ. dr. av. Mihai Adrian Hotca