Continuarea exercitării acțiunii civile în procesul penal de către succesori în cazul solicitării de reparare a prejudiciului moral 


Raul Alexandru Nestor
Raul Alexandru Nestor

Abstract

Accepting the principle according to which personal non-patrimonial rights cannot form the object of successional transmission, through the provisions of art. 1391 para. (4) of the Civil Code, the national legislator establishes that “the right to compensation, recognized according to the provisions of this article, does not pass to the heirs. However, they can exercise it, if the action was initiated by the deceased.”

In this approach, we considered the situation in which the injured person, by hypothesis, became a civil party in the criminal process, requesting reparation including the moral damage, but died during the criminal process, before a final judgment was issued.

There being such a request for preliminary reparation of the moral damage, the extent of the moral damage also being evaluated, the national legislator further established the most equitable solution, not resorting to the regulation of the successional transmission of a non-patrimonial right, but recognizing the active procedural capacity of the successors in the continuation of the civil action previously exercised by the directly injured person.

Although the legal provisions in the case of the death of the civil party during the criminal process are clear and predictable, being enshrined the active procedural capacity of his heirs in the continuation of the civil action, sometimes, in front of the courts, the inadmissibility of the civil action continued by the party’s successors is supported civil, in the expression of such positions, a true confusion is visible between the impossibility of passing on a personal right through succession and a right of its own, recognized by law in favor of the successors of the civil party.

Giving an example from the recent jurisprudence of the courts of judicial control, we wanted to reiterate that, although moral values cannot be evaluated in money, the touches brought to them wear concrete forms of manifestation, and the court has the opportunity to appreciate their intensity and seriousness and order the reparation of the moral damage caused.

Obliging the convicted defendant to pay moral damages representing a patrimonial reparation of the damage caused to the civil party also represents a sanction applied to him for committing an illegal act committed against the injured person who is a civil party in the criminal process. Or, in the light of any fair interpretation, to consider that such a sanction is applicable to the defendant only to the extent that the civil party who claimed the existence of moral damage is still alive, would mean conditioning the application of a sanction on the existence of the injured person, a conclusion foreign to the spirit the traditional regulation in tort matters.

Contrary to some opinions expressed before the courts of appeal, even if the injured person has constituted a civil party claiming the existence of moral damages, his death does not constitute a cause of extinguishment of the civil action on the grounds that moral damages cannot be transmitted through succession.

According to art. 24 para. (1) of the Code of Criminal Procedure, “the civil action remains within the competence of the criminal court in case of death, reorganization, dissolution or dissolution of the civil party, if the heirs or, as the case may be, the successors in rights or the liquidators express their option to continue exercising the civil action, within no more than two months from the date of death or reorganization, dissolution or dissolution”.

The text of the law does not refer to the civil action through which the injured person requested compensation for moral damage, but to the civil action in general, the successors of the civil party intervening in the process in their name and in their own interest to capitalize on their own procedural rights, not certain rights acquired through a successional transmission.

Rezumat

Acceptând principiul conform căruia drepturile personale nepatrimoniale nu pot forma obiectul transmisiunii succesorale, prin dispozițiile art. 1391 alin. (4) din Codul civil, legiuitorul național stabilește că ”dreptul la despăgubire, recunoscut potrivit dispoziţiilor prezentului articol, nu trece la moştenitori. Aceştia îl pot însă exercita, dacă acţiunea a fost pornită de defunct.”

În cadrul acestui demers, am avut în vedere situația în care persoana vătămată, prin ipoteză, s-a constituit parte civilă în procesul penal, solicitând repararea inclusiv a prejudiciului moral, însă a încetat din viață pe parcursul procesului penal, înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive.

Existând o asemenea solicitare de reparare pecuniară a prejudiciului moral, fiind evaluată și întinderea prejudiciului moral, legiuitorul național a consacrat în continuare cea mai echitabilă soluție, nerecurgând la reglementarea transmisiunii succesorale a unui drept nepatrimonial, ci recunoscând calitatea procesuală activă a succesorilor în continuarea acțiunii civile exercitate anterior de persoana vătămată direct prejudiciată.

Deși dispozițiile legale incidente în cazul decesului părții civile în cursul procesului penal sunt clare și previzibile, fiind consacrată calitatea procesuală activă a moștenitorilor acesteia în continuarea acțiunii civile, uneori, în fața instanțelor de judecată se mai susține caracterul inadmisibil al acțiunii civile continuate de succesorii părții civile, în exprimarea unor asemenea poziții fiind vizibilă o veritabilă confuzie între imposibilitatea transmiterii pe cale succesorală a unui drept personal și un drept propriu, recunoscut prin lege în favoarea succesorilor părții civile.

Oferind un exemplu din jurisprudența recentă a instanțelor de control judiciar, am dorit să reiterăm că, deși valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța de judecată are posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să dispună repararea prejudiciului moral produs.

Obligarea inculpatului condamnat la plata daunelor morale reprezentând o reparare patrimonială a prejudiciului cauzat părții civile, are și natura juridică a unei sancțiuni aplicate acestuia pentru comiterea unei fapte ilicite comise împotriva persoanei vătămate constituite parte civilă în procesul penal. Or, în lumina oricărei interpretări echitabile, a considera că o asemenea sancțiune este aplicabilă inculpatului numai în măsura în care partea civilă care a reclamat existența prejudiciului moral se mai află în viață, ar însemna condiționarea aplicării unei sancțiuni de existența persoanei prejudiciate, concluzie străină spiritului reglementării tradiționale în materie delictuală.

Contrar unor opinii exprimate în fața instanțelor de apel, chiar în cazul în care persoana vătămată s-a constituit parte civilă reclamând și existența unui prejudiciu moral, decesul acesteia nu constituie o cauză de stingere a acțiunii civile pe motivul că daunele morale nu pot fi transmise prin intermediul succesiunii.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Codul de procedură penală, ”acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii civile, dacă moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acesteia îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile, în termen de ce mult două luni de la data decesului sau a reorganizării, desfiinţării ori dizolvării”.

Textul de lege nu se referă la acțiunea civilă prin care persoana vătămată a solicitat repararea prejudiciului moral, ci la acțiunea civilă în general, succesorii părții civile intervenind în proces în nume și în interes propriu pentru a-și valorifica drepturi procesuale proprii, nu drepturi dobândite pe calea unei transmisiuni succesorale.

I. Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului moral și situația transmisiunii pe cale succesorală a acestui drept

În conformitate cu dispozițiile art. 953 din Codul civil[1], noțiunea de moștenire presupune o transmisiune a patrimoniului unei persoane fizice decedate către una ori mai multe persoane în ființă (persoane fizice, persoane juridice, unități administrativ-teritoriale).

Moștenirea este calificată drept o transmisiune pentru cauză de moarte a patrimoniului persoanei decedate, nu a unor drepturi sau obligații individualizate.

Deși patrimoniul unei persoane fizice este divizibil în mai multe mase de drepturi și obligații, în cadrul transmiterii pe cale succesorală, el este privit ca fiind, în principiu, unitar și indivizibil.

Transmiterea moștenirii are caracter universal deoarece este transmis patrimoniul persoanei fizice decedate, ca universalitate juridică, respectiv totalitatea drepturilor și obligațiilor având valoare economică aparținând anterior defunctului.

Drepturile și obligațiile nepatrimoniale, de regulă, nu pot forma obiectul unei transmisiuni pe cale succesorală.

De asemenea, nu pot forma obiectul unei transmisiuni pe cale succesorală drepturile patrimoniale care se sting la moartea titularului lor, ca și consecință a caracterului viager al acestora sau a contractării ori nașterii acestora ex lege intuitu personae (de exemplu, dreptul de uzufruct, uz, abitație).

Nu se vor transmite pe cale succesorală nici obligațiile patrimoniale legate de o calitate personală a defunctului (cum ar fi obligația de întreținere prevazută de lege în virtutea calității personale a defunctului și cele născute din contracte încheiate intuitu personae (spre exemplu, obligațiile antreprenorului).

O situație derogatorie, respectiv o situație în care legiuitorul național a reglementat expres transmisiunea pe cale succesorală a unor drepturi nepatrimoniale, o regăsim în Legea nr. 8/1996[2] privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare.

Conform acestui act normativ, după moartea autorului, vor putea forma obiectul transmiterii pe cale succesorală, potrivit legislaţiei civile, pe durată nelimitată, exerciţiul următoarelor drepturi de autor și conexe:

dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică;

– dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei;

– dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa;

– dreptul de a pretinde recunoașterea paternității propriei interpretări sau execuții;

– dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie indicat ori comunicat la fiecare spectacol și la fiecare utilizare a înregistrării acestuia;

– dreptul de a pretinde respectarea calității prestației sale și de a se opune oricărei deformări, falsificări sau alte modificări substanțiale a interpretării ori execuției sale sau oricărei încălcări a drepturilor sale, care ar prejudicia grav onoarea ori reputația sa.

Fără a intra într-o analiză detaliată, doar în interesul delimitării clare a unor noțiuni, vom reitera că transmiterea pe cale succesorală a unor drepturi personale nepatrimoniale este o situație de excepție, unul dintre aceste drepturi nepatrimoniale fiind dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică.

Ca și aspect cu caracter general, va trebui să mai precizăm că transmiterea pe cale succesorală are caracter unitar. Drept consecință a caracterului unitar, moștenirea, în întregul ei, se transmite moștenitorilor legali sau legatarilor conform acelorași norme juridice, indiferent de natura ori de proveniența sau originea bunurilor.

Aceste precizări cu caracter introductiv, referitoare la regula transmisiunii pe cale succesorală a drepturilor patrimoniale, devin necesare în condițiile în care, deși dispozițiile legii de procedură penală sunt extrem de clare, în practica instanțelor naționale mai sunt încă întâlnite derapaje în situația continuării acțiunii civile de către succesorii persoanei vătămate care s-a constitut parte civilă în timpul vieții, decedând anterior pronunțării unei hotărâri definitive, iar pe calea acțiunii civile a fost solicitată obligarea inculpatului la repararea patrimonială a prejudiciului moral.

Conform art. 1391 alin. (4) din Codul civil, ”Dreptul la despăgubire, recunoscut potrivit dispoziţiilor prezentului articol, nu trece la moştenitori. Aceştia îl pot însă exercita, dacă acţiunea a fost pornită de defunct.”

Această dispoziție de drept substanțial se impune a fi corelată cu art. 24 alin. (1) din Codul de procedură penală în conformitate cu care ” Acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale în caz de deces, reorganizare, desființare sau dizolvare a părții civile, dacă moștenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acesteia își exprimă opțiunea de a continua exercitarea acțiunii civile, în termen de cel mult două luni de la data decesului sau a reorganizării, desființării ori dizolvării.”

În esență, dreptul la solicitarea despăgubirilor morale este un drept personal, dat fiind faptul că victima faptei ilicite este singura în măsură să procedeze la o evaluare provizorie a suferinţei psihice suferite şi să poată indica o sumă pretinsă cu titlu de despăgubire.

Dreptul personal la despăgubire nu poate fi transmisibil pe cale succesorală, motiv pentru care moștenitorii persoanei vătămate constituite parte civilă nu îl pot exercita în nume propriu, însă vor avea calitatea recunoscută de lege în a continua acţiunea exercitată personal de titularul acestui drept.

Persoana vătămată, prin ipoteză, s-a constituit parte civilă în procesul penal, solicitând repararea inclusiv a prejudiciului moral, însă a încetat din viață pe parcursul procesului penal, înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive.

Existând o asemenea solicitare de reparare pecuniară a prejudiciului moral, fiind evaluată și întinderea prejudiciului moral, legiuitorul național a consacrat în continuare cea mai echitabilă soluție, nerecurgând la reglementarea transmisiunii succesorale a unui drept nepatrimonial, ci recunoscând calitatea procesuală activă a succesorilor în continuarea acțiunii civile exercitate anterior de persoana vătămată direct prejudiciată.

Deși textul art. 1391 alin. (4) din Codul civil a fost supus controlului de constituționalitate, instanța de contencios constituțional a respins criticile formulate, reținând că ”că dreptul la solicitarea despăgubirilor morale este un drept personal, dat fiind faptul că victima faptei ilicite este singura în măsură să exprime suferința psihică suferită și să indice suma pretinsă cu titlu de despăgubire. Prin urmare, este justificată soluția legislativă potrivit căreia dreptul personal la despăgubire nu trece în patrimoniul moștenitorilor, iar aceștia nu îl pot exercita în nume propriu, ci pot doar continua acțiunea exercitată personal de titularul acestui drept”[3].

Așa cum s-a susținut constant în literatura de specialitate, ”succesorii părții civile au calitatea de părți în procesul penal, aceștia vin în proces în nume și în interes propriu pentru a-și valorifica drepturi procesuale proprii. Dacă partea civilă este o persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia se introduc în cauză succesorii în drepturi, iar în caz de desființare sau dizolvare se introduc în cauză lichidatorii. În cadrul raporturilor privind soluționarea acțiunii civile, subiect pasiv este inculpatul sau, după caz, partea responsabilă civilmente.”[4]

Prin urmare, deși dispozițiile legale incidente în cazul decesului părții civile în cursul procesului penal sunt clare și previzibile, fiind consacrată calitatea procesuală activă a moștenitorilor acesteia în continuarea acțiunii civile, uneori, în fața instanțelor de judecată, atât apărarea inculpatului cât și reprezentanții Ministerului Public recurg la susținerea caracterului inadmisibil al acțiunii civile continuate de succesorii părții civile, în exprimarea unor asemenea poziții fiind vizibilă o veritabilă confuzie între imposibilitatea transmiterii pe cale succesorală a unui drept personal și un drept propriu, recunoscut prin lege în favoarea succesorilor părții civile.

II. O perspectivă jurisprudențială a recunoașterii calității procesuale active a succesorilor în continuarea exercițiului acțiunii civile

Pentru a face și mai clară situația de fapt avută în vedere de legiuitorul național prin reglementarea posibilității de continuare a acțiunii civile de către succesorii persoanei vătămate constituite parte civilă anterior încetării din viață, vom recurge la prezentarea unei cauze recent soluționate în mod definitiv de către instanța de judecată, orientându-ne către modul în care fost soluționată latura civilă a procesului penal, urmând a sublinia pozițiile procesuale adoptate cu privire la exercițiul acțiunii civile de către succesorii persoanei vătămate constituite parte civilă.

Astfel, prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti la data de 30.08.2022 în dosarul de urmărire penală nr. 2977/P/2022, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului M. D. C., sub aspectul infracţiunilor de efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos, faptă prev. şi ped. de art. 250, alin. 1 din C. Pen., acces ilegal la un sistem informatic, faptă prev. şi ped. de art. 360 alin. 3 din C. Pen ambele cu aplicarea art. 35 alin. 1 din C. Pen. (12 acte materiale) și 2 infracţiuni de furt, fapte prev. şi ped. de art. 228 alin. 1 din C. Pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. 1 din C. Pen.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, s-a reţinut că, la data de 01.07.2022, Secția 23 Politie, a fost sesizată de către S. M., cu privire la faptul că, în perioada 11.05.2022-31.05.2022, inculpatul M. D. C. i-a retras și sustras din contul deschis în euro la Banca T. suma de 8.500 euro, folosind fără consimțământul său cardul atașat contului și pinul.

În urma cercetărilor desfășurate în cauză, s-a stabilit că inculpatul M. D. C. a sustras în cursul lunii mai 2022, în timp ce se afla în Policlinica Titan, aşteptând pe persoana vătămată S. M., din geanta acesteia, cardul bancar cu nr. 54953230********* emis de Banca T. România, respectiv a sustras în data de 26.05.2022 cartela SIM seria 8940030122********* aferentă numărului 0730****** din telefonul persoanei vătămate marca SAMSUNG A20 DUAL SIM, în timp ce aştepta pe persoana vătămată în incinta unei instituţii medicale, nu s-a putut stabili locaţia exactă, iar în perioada 12.05.2022-27.06.2022 a accesat fără drept sistemul informatic al Băncii T. România, respectiv a accesat contul personal în euro al persoanei vătămate S.M folosind cardul bancar cu nr. 54953230********* emis de Banca T. România pentru persoana vătămată şi sustras în cursul lunii mai 2022 folosind parola pin pe care nu avea dreptul să o folosească, precum şi utilizând aplicaţia BT Pay a Băncii T. România creată în mod ilicit pe reţeaua internet folosind cartela SIM seria 8940030122********* aferentă numărului 0730****** pe care a introdus-o în telefonul său personal marca HUAWEI P SMART Z, efectuând în mod fraudulos operaţiuni financiare de retragere numerar şi plată astfel:

– la data de 12.05.2022 a fost efectuată o tranzacție în sumă de 2700 lei la sucursala P. a Băncii T. de la atm din Șoseaua P, nr. 328, la ora 19.33.07;

– la data de 13.05.2022 a fost efectuată o tranzacție în sumă de 3000 lei la sucursala P. a Băncii T. de la atm din str. P, la ora 07.30.39;

– la data de 13.05.2022 a fost efectuată o tranzacție în sumă de 4000 lei la sucursala P. a Băncii T. de la atm din Bd. N. G.  la ora 08.02.17;

– la data de 08.06.2022 a fost efectuată o tranzacție în sumă de 4000 lei la sucursala P. a Băncii T. de la atm din Șoseaua P. nr. 328, la ora 12.55.35;

– la data de 10.06.2022 a fost efectuată o tranzacție în sumă de 5000 lei la sucursala P. a Băncii T. de la atm din M. M., la ora 19.25.26;

– la data de 12.06.2022 a fost efectuată o tranzacție în sumă de 1199 lei la magazinul D., ora 15.28.02;

– la data de 13.06.2022 a fost efectuată o tranzacție în sumă de 5000 lei la sucursala P. a Băncii T. de la atm din Șoseaua P, la ora 10.47.45;

– la data de 14.06.2022 a fost efectuată o tranzacție în sumă de 5000 lei la ATM A. I, Calea V, nr. 199,  la ora 19.18.39;

– la data de 16.06.2022 a fost efectuată o tranzacție în sumă de 1300 lei la sucursala P. a Băncii T., de la atm din str.  P,   la ora 04.22.23;

– la data de 23.06.2022 a fost efectuată o tranzacție în sumă de 5000 lei la sucursala P. a Băncii T. de la atm din Șoseaua P, nr. 328, la ora 10.12.32;

– la data de 26.06.2022 a fost efectuată o tranzacție în sumă de 89,97 lei către R S SRL, respectiv magazinul D, la ora 11.49.23;

– la data de 27.06.2022 a fost efectuată o tranzacție în sumă de 5000 lei la ATM A. I, Piața A. I., la ora 08.49.41.

În fața instanței de judecată, la solicitarea inculpatului, a fost dispusă aplicarea procedurii întemeiate pe recunoașterea învinuirii.

Prin sentinţa penală nr. 813 din 27.06.2023[5], pronunţată în dosarul nr. 23826/3/2022, Tribunalul Bucureşti – Secţia I Penală, în temeiul art. 375 alin. (2) C.proc.pen rap. la art. 396 alin. (1), (2) și (10) C.proc.pen, l-a condamnat pe inculpatul M. D. C. la următoarele pedepse:

– 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt, prev. de art. 228 alin. 1 Cod penal, cu aplic. art. 396 alin. (10) C.pr.pen.,

– 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt, prev. de art. 228 alin. 1 Cod penal, cu aplic. art. 396 alin. (10) C.pr.pen.,

– 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos, în forma continuată (12 acte materiale), faptă prev. și ped. de. art. 250 alin. 1 Cod Penal  cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod Penal, cu aplic. art. 396 alin. (10) C.pr.pen.,

1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de acces ilegal la un sistem informatic, în forma continuată (12 acte materiale), faptă prev. și ped.de art. 360 alin. 3, Cod Penal, cu aplic. art.35 alin.1 Cod Penal cu aplic. art. 396 alin. (10) C.pr.pen.

În baza art. 38 al. 1 C.p., a constatat că faptele din prezenta cauză se află în concurs și în temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. rap. la art. 38 alin. (1) şi (2) C. pen., a contopit cele patru pedepse aplicate prin această hotărâre și a aplicat pedeapsa cea mai grea, de 1 an și 6 luni închisoare, la care a adăugat un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse (2 ani şi 6 luni), inculpatul având de executat pedeapsa principală rezultantă de 2 ani şi 4 luni închisoare.

În baza art. 91 alin. 1 C.p., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani stabilit conform art. 92 .C.p.

Sub aspectul laturii civile, în baza art. 397 alin. 1 Cod proc.penală, art. 1381 Cod civil, instanța de prim grad de jurisdicție a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă S. M., continuată de cei doi moștenitori şi a obligat pe inculpatul M.D.C. la plata sumei de 8.500 euro, echivalent în lei la data plății, în favoarea celor doi succesori ai părții civile, reprezentând prejudiciu material (câte 4250 euro echivalent în lei la data plății fiecărui succesor al părții civile), precum și la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând daune morale (câte 5000 euro echivalent în lei la data plății fiecărui succesor al părții civile).

În temeiul art. 276 alin. (1) C.proc.pen, a fost obligat inculpatul să plătească suma de 2000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată provocate moștenitorilor părții civile de prezentul proces (câte 1000 lei pentru fiecare moștenitor).

Sub aspectul laturii civile, instanța de prim grad de jurisdicție a reținut în motivarea soluției că în cursul urmăririi penale, persoana vătămată S.M. s-a constituit parte civilă în procesul penal pentru suma de 8.500 euro întrucât sumele însuşite de inculpat în modalitatea mai susmenţionată au fost constituite din contul personal deschis la Banca T. România pentru valuta euro.

În cursul săvârşirii faptelor, prin accesarea ilegală a contului persoanei vătămate, banca comercială a efectuat schimbul valutar aferent pentru fiecare plată/retragere în lei constatându-se utilizarea fără drept a fondurilor băneşti în valoare de 41.288,97 lei.

Ca urmare a decesului persoanei vătămate, acțiunea civilă a fost continuată de cei doi moștenitori ai acesteia, fiind introduși în cauză conform încheierii de ședință pronunțate la termenul din 10 ianuarie 2023.

De asemenea, anterior încetării sale din viață, persoana vătămată a arătat că înțelege să se constituie parte civilă, solicitând obligarea inculpatului la plata sumelor reprezentând valoarea prejudiciului moral, moștenitorii părții civile solicitând de asemenea obligarea inculpatului la plata daunelor morale.

În ceea ce priveşte despăgubirile materiale solicitate – instanţa de fond a reținut că relațiile depuse de unitatea bancară au demonstrat existența și întinderea prejudiciului cauzat, sumele însuşite de inculpat fiind constituite din contul personal deschis la Banca T. România pentru valută euro, fiind făcută astfel dovada existenţei si întinderii prejudiciului, condiţie necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale conform art. 1357 Cod civil.

Referitor la daunele morale, s-a reținut că partea civilă a cunoscut în mod cert suferințe fizice deosebite, fiind diagnosticată cu o afecțiune extrem de gravă pentru care tratamentul este extrem de dificil și de cele mai multe ori oneros. Mai mult, deşi partea civilă prezenta necesitatea unui tratament de specialitate acordat prin intermediul mai multor unități medicale la care se putea prezenta numai cu ajutorul inculpatului (conducătorul auto taxi la serviciile căruia obișnuia să recurgă), având încredere în conduita acestuia, momentul descoperirii prejudiciului i-a creat o vădită stare de disconfort, fiind cunoscut că sumele de bani sustrase de inculpat erau necesare cu prioritate pentru contactarea unor servicii medicale de mare importanță.

Prejudiciul moral încercat de partea civilă pretinde acordarea unei compensații bănești corespunzătoare care, coroborata cu sancțiunea de drept penal aplicată inculpatului, să ofere persoanei vătămate o necesară satisfacție.

În consecinţă, instanța a apreciat că se justifică acordarea daunelor morale în cuantum de 10.000 euro ca pretium doloris, în compensarea traumelor suferite de persoana vătămata ca urmare a faptei ilicite a inculpatului. Acesta era persoana pe sprijinul căreia persoana vătămată conta în fiecare deplasare la unitățile medicale care i-au oferit sprijinul în condițiile unui diagnostic extrem de dificil. Pe lângă trauma generată de starea precară de sănătate, persoana vătămată a fost obligată să suporte și prejudiciul material cauzat de fapta unei persoane considerate de încredere, a unei persoane pe ajutorul căreia putea conta pentru a ajunge cât mai repede la unitățile medicale unde putea fi tratată. Fără îndoială că, în acest context, identificarea inculpatului de către persoana vătămată ca autor al prejudiciului, i-a cauzat acesteia din urmă un prejudiciu moral, inculpatul fiind ultima persoană de la care persoana vătămată ar fi așteptat o asemenea conduită.

***

Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel inculpatul M. D. C., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 19.07.2023.

Apelantul-inculpat a depus în scris motivele de apel, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea în parte a sentinţei atacate şi, în rejudecarea laturii civile a cauzei, în principal, să se respingă cererea de acordare a daunelor morale, iar în subsidiar, să se diminueze cuantumul acestora.

În dezvoltarea motivelor de apel s-a arătat că succesorii persoanei vătămate nu sunt îndrituiţi la acordarea daunelor morale, având în vedere natura infracţiunii săvârşite şi împrejurarea că decesul victimei nu s-a aflat în directă legătură cu infracţiunea de furt comisă. În subsidiar, apelantul a solicitat reducerea cuantumului daunelor morale acordate, apreciind că acestea trebuie să constituie o despăgubire justă şi echitabilă, corespunzătoare prejudiciului efectiv produs.

Cu ocazia dezbaterilor asupra apelului declarat de inculpatul apelant la data de 25.10.2023, reprezentantul Ministerului Public a susținut admiterea apelului, considerând că, inclusiv potrivit dispoziţiilor Codului civil, nu se pot acorda daune morale decât pentru complicarea problemelor personale pe care anumite persoane le-au suferit ca urmare a săvârşirii infracțiunii.

În opinia reprezentantului Ministerului Public, daunele morale nu pot fi transmise prin intermediul succesiunii, sunt drepturi care se sting o dată cu persoana defunctului, având în vedere că aceste daune sunt orientate pentru a complini anumite încălcări ale drepturilor nepatrimoniale ale persoanei decedate. Pe de altă parte, a considerat că acordarea în sine a acestora este nelegală, daunele morale putând fi acordate ca urmare a suferinţei pe care o anumită persoană o are din cauza săvârşirii infracţiunii. În realitate, în această cauză au fost încălcate drepturi patrimoniale și în mod constant jurisprudenţa a demonstrat că infracţiunile îndreptate contra patrimoniului nu pot da naştere la acordarea de daune morale, întrucât nu sunt încălcate decât drepturi patrimoniale, nicidecum nepatrimoniale.

În concluziile sale, reprezentantul Ministerului Public a solicitat desfiinţarea hotărârii atacate şi eliminarea obligării inculpatului la plata daunelor morale către părţile civile-părţi interesate în cauză, care au preluat procesul civil, în locul persoanei vătămate decedate.

Prin Decizia penală nr. 2015/13 decembrie 2023[6], pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti, Secția I Penală în dosarul nr. 23826/3/2022 a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantulinculpat M. D. C. împotriva sentinţei penale nr. 813 din data de 27.06.2023 pronunţate de Tribunalul București.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de control judiciar a reținut în esență că, potrivit art. 24 alin. (1) C.proc.pen., acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii civile, dacă moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acesteia îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile, în termen de ce mult două luni de la data decesului sau a reorganizării, desfiinţării ori dizolvării.

Având în vedere aceste premise, instanța de apel a constatat că persoana vătămată S. M. s-a constituit parte civilă pe parcursul urmăririi penale, decesul acesteia survenind la data de 06.12.2022 (f. 59 dosarul primei instanţe), iar moştenitorii săi au fost introduşi în cauză conform încheierii de şedinţă din data de 10.01.2023, aşadar, în termenul prevăzut de lege.

Prin urmare, la momentul opţiunii succesorilor, exista o acţiune civilă pornită de către persoana vătămată, moştenitorii săi urmând să continue exercitarea acţiunii pornite de către defunctă.

Contrar celor susţinute de către inculpat, Curtea a apreciat că moştenitorii persoanei vătămate sunt îndrituiţi la acordarea daunelor morale.

Cu privire la motivul de apel referitor la cuantumul daunele morale, inculpatul M. D. C. a susţinut că instanța de fond a acordat daune morale într-un cuantum prea ridicat.

În ceea ce privește evaluarea prejudiciului moral, instanța de apel a constatat faptul că numita S. M. s-a constituit parte civilă pe parcursul urmăririi penale, prin declaraţia dată la 01.07.2022 (f.65-66 d.u.p.) cu suma de 8500 euro, cu titlu de daune materiale, reprezentând valoarea totală a sumelor de bani însuşite de către inculpat din contul personal deschis la Banca T. de către persoana vătămată. Prin cererea formulată în faţa primei instanţe la data de 27.09.2022 (f. 10 dosarul primei instanţe), partea civilă a reiterat cererea de constituire ca parte civilă cu privire le daunele materiale şi a solicitat şi repararea prejudiciului nepatrimonial în cuantum de 20.000 euro.

Prin sentinţa apelată, instanța de primă jurisdicție a obligat inculpatul la plata sumei de 8.500 de euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând daunele materiale şi la plata sumei de 10.000 de euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale, prezentând în considerentele sentinței apelate argumentele pentru care a dispus astfel.

Curtea a amintit că, potrivit art. 19 alin. (5) Cod procedură penală, repararea prejudiciului material și moral se face potrivit dispozițiilor legii civile.

Cu privire la daunele morale, Curtea a reținut că, dată fiind natura prejudiciului care le guvernează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța de judecată are posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să dispună repararea prejudiciului moral produs.

Daunele morale sunt consecinţa prejudiciului nepatrimonial, și anume suferinţele de ordin fizic și psihologic provocate părţii civile S. M., prin privarea acesteia de folosinţa sumelor de bani necesare pentru a putea efectua un tratament medical, victima fiind cunoscută cu o afecţiune gravă, al cărei tratament este unul dificil şi costisitor.

Astfel, Curtea a reţinut că daunele morale reprezintă o modalitate de acoperire a prejudiciului suferit de victima unei infracţiuni ce nu se obiectivează în realitatea înconjurătoare, în contrast cu daunele materiale, ce antrenează o micşorare a patrimoniului victimei ca urmare a producerii faptei păgubitoare (respectiv distrugeri de bunuri, cheltuieli pentru tratamente medicale, pentru decesul victimei etc.). Daunele morale nu reprezintă o micşorare a patrimoniului victimei, ci reprezintă un prejudiciu de natură pur psihică al părții civile, ce poate cuprinde mai multe componente.

Prejudiciul moral a fost definit în doctrină și jurisprudență ca fiind orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau/și morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane: dreptul la sănătate, integritate fizică și psihică (art. 58 C.civ.).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curții Europe a Drepturilor Omului (cauza Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit și toate cauzele în care se constată încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), daunele morale se stabilesc în raport cu consecinţele negative suferite de victimă, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiţii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.

Criteriul general evocat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă victimei, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora. În situaţia daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin raportare la elementele de fapt, apreciate în complexitatea lor.

De asemenea, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a arătat în mod constant faptul că prejudiciul (caracterul suferinţelor) trebuie privit în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind frica, durerea, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative. În stabilirea existentei unui prejudiciu trebuie luat în calcul caracterul şi importanţa valorilor nepatrimoniale lezate, situaţia personală a victimei, ţinând cont de sexul și vârsta acesteia, mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social, etc.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic, apărate de art. 22 din Constituție și art. 58 C.civ., existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse.

Spre deosebire de despăgubirile pentru daune materiale, care se stabilesc pe bază de probe, despăgubirile pentru daune morale se stabilesc pe baza evaluării instanţei de judecată.

Instanța de control judiciar a apreciat că daunele morale solicitate de către partea civilă S. M. reprezintă satisfacţii echitabile destinate a compensa material suferinţele de ordin moral încercate de către aceasta. În acest sens, Curtea a reţinut că persoana vătămată, constituită ulterior parte civilă, era diagnosticată cu o boală incurabilă ce necesita efectuarea a multiple tratamente. Profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate şi de nevoia sa de a recurge la serviciile inculpatului, acesta a săvârşit faptele deduse judecăţii, privând victima de resursele financiare ce îi asigurau tratamentul medical şi provocându-i, astfel, suferinţe de ordin afectiv, ce fac necesară acordarea daunelor morale.

Dincolo de prejudiciul moral incontestabil suferit de partea civilă, cuantumul despăgubirilor solicitate de aceasta nu apare ca fiind unul exagerat, având în vedere că scopul daunelor morale este, în principiu, acela de a oferi celor vătămați posibilitatea de a trece mai ușor peste evenimentul nefericit, iar la stabilirea nivelului acestora nu se poate face abstracție de elemente precum nivelul general de trai al societății și condițiile concrete socio-economice de la momentul acordării.

Așadar, raportat la probatoriul administrat în cauză, Curtea, statuând în echitate, a considerat că suma de 10.000 euro acordată părților civile cu titlu de daune morale reprezintă o reparare echitabilă a prejudiciului moral încercat.

III. Caracterul preventiv și sancționator al raportului de răspundere civilă delictuală

Cauza la care ne-am referit anterior demonstrează aplicarea judicioasă a prevederilor legale relative la dreptul succesorilor de continuare a exercițiului acțiunii civile, persoana vătămată constituindu-se parte civilă după începerea procesului penal, încetând însă din viață anterior soluționării cauzei în primă instanță.

Întreaga literatură de specialitate, precum și jurisprudența în materie, luând în discuție reglementarea instituției juridice a răspunderii civile în Codul civil de la 1864, susțin că ”răspunderea civilă îndeplinește două funcții importante: funcția reparatorie și funcția preventiv-educativă.”[7]

Răspunderea civilă are astfel ca scop repunerea patrimoniului persoanei prejudiciate în situația în care s-ar fi aflat dacă fapta ilicită nu s-ar fi produs, prin înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia. Cu alte cuvinte, esența răspunderii civile constă în ideea de reparare a unui prejudiciu Privită astfel, răspunderea civilă este un mijloc de apărare și restabilire a drepturilor subiective, precum și a intereselor tuturor persoanelor fizice și juridice

Prin influența exercitată asupra conștiinței indivizilor, alături de celelalte forme ale răspunderii juridice, răspunderea civilă îndeplinește o importantă funcție educativă. Natura juridică de sancțiune a răspunderii civile, sancțiune specifică dreptului civil, aplicată pentru săvârșirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, este cea care determină această funcție cel ce săvârșește o faptă ilicită prejudiciabilă va fi tras la răspundere de către societate, care urmărește restabilirea ordinii de drept încălcate astfel, motiv pentru care răspunderea civilă capătă un scop educativ și, implicit, preventiv.

Astfel, ”prin teama pe care eventualitatea obligării la reparații o poate provoca în conștiința oamenilor, răspunderea civilă contribuie la diminuarea numărului faptelor ilicite păgubitoare și la respectarea obligațiilor asumate prin acte juridice[8].

Obligarea inculpatului condamnat la plata daunelor morale reprezentând o reparare patrimonială a prejudiciului cauzat părții civile, are și natura juridică a unei sancțiuni aplicate acestuia pentru comiterea unei fapte ilicite comise împotriva persoanei vătămate constituite parte civilă în procesul penal. Or, în lumina oricărei interpretări echitabile, a considera că o asemenea sancțiune este aplicabilă inculpatului numai în măsura în care partea civilă care a reclamat existența prejudiciului moral se mai află în viață, ar însemna condiționarea aplicării unei sancțiuni de existența persoanei prejudiciate, concluzie străină spiritului reglementării tradiționale în materie delictuală.

În cauza dedusă judecății, admiterea acțiunii civile și obligarea inculpatului la plata unor sume reprezentând daune morale către succesorii persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă pe timpul vieții, se impune a fi corelată și cu modul de individualizare a tratamentului sancționator aplicat în latura penală a procesului.

Având în vedere poziția de recunoaștere adoptată în mod constant de inculpatul M.D.C, reținând și faptul că acesta se află la primul contact cu legea penală, ținând cont și de modalitatea de săvârșire a infracțiunilor, dovedind o mare determinare infracțională, reținând și valoarea prejudiciului cauzat persoanei vătămate instanta de fond a dispus condamnarea inculpatului, pentru fiecare dintre infracțiunile deduse judecății la câte o pedeapsă cu închisoarea într-un cuantum orientat spre minim, în limitele prevazute de lege, după reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime ca urmare a aplicare dispozițiilor art. 396 alin. 10 C.proc.pen., individualizând pedeapsa principală rezultantă în regim neprivativ de libertate.

În aceste împrejurări, deși succesorii persoanei vătămate constituite parte civilă în timpul vieții, având un titlu executoriu vor putea recurge la executarea silită, putând solicita executorului judecătoresc declanșarea unei proceduri execuționale concrete, vor avea totuși și posibilitatea de a solicita revocarea suspendării sub supraveghere în cazul neîndeplinirii de către inculpat a obligațiilor stabilite în sarcina sa prin hotărârea de condamnare.

De altfel, instanța de fond, în baza art. 404 alin. (2) din Codul de procedură penală a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 alin. 1, 2 şi 4 C.p., care prevăd următoarele că, “Dacă până la expirarea termenului de supraveghere persoana supravegheată nu îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei, afară de cazul în care persoana dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească”.

Prin urmare, chiar dacă reprezentantul Ministerului Public a susținut cu ocazia dezbaterilor în fața instanței de apel că daunele morale nu pot fi transmise prin intermediul succesiunii, fiind drepturi care se sting o dată cu persoana defunctului, aceste daune fiind orientate pentru a complini anumite încălcări ale drepturilor nepatrimoniale ale persoanei decedate, reiterăm că persoana vătămată a solicitat în termen legal imperativ repararea patrimonială a unui prejudiciu moral.

Chiar dacă persoana vătămată a decedat în cursul procedurilor, decesul acesteia nu reprezintă o imposibilitate a instanței de a evalua pecuniar prejudiciul moral reclamat, iar continuarea de către moștenitori a acțiunii civile este reglementată expres de legea procesual penală.

Contrar opiniei exprimate de reprezentantul Ministerului Public, chiar în cazul în care persoana vătămată s-a constituit parte civilă reclamând și existența unui prejudiciu moral, decesul acesteia nu constituie o cauză de stingere a acțiunii civile pe motivul că daunele morale nu pot fi transmise prin intermediul succesiunii

Așa cum în mod judicios a reținut și instanța de control judiciar, potrivit art. 24 alin. (1) C.proc.pen., ”acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii civile, dacă moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acesteia îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile, în termen de ce mult două luni de la data decesului sau a reorganizării, desfiinţării ori dizolvării”.

Se poate observa că textul de lege nu se referă la acțiunea civilă prin care persoana vătămată a solicitat repararea unei anumite categorii de prejudiciu, ci la acțiunea civilă în general, succesorii părții civile intervenind în proces în nume și în interes propriu pentru a-și valorifica drepturi procesuale proprii, nu drepturi dobândite pe calea unei transmisiuni succesorale.


[1] Potrivit art. 953 din Codul civil: ” Moștenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă”;
[2] LEGEA nr. 8 din 14 martie 1996 (republicată) privind dreptul de autor și drepturile conexe, Monitorul Oficial nr. 489/14 iunie 2018;
[3] Decizia Curții Constituționale nr. 624/2022 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1.391 alin. (4) din Codul civil, Monitorul Oficial, Partea I nr. 251 din 27 martie 2023;
[4] A. Crișu, Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2011, p. 158-159;
[5] Accesabilă la adresa portaljust.ro;
[6] Idem;
[7] F. I. Mangu, C. E. Mangu, Răspunderea civilă delictuală– mijloc indirect de apărare a dreptului de proprietate. Actualitate şi perspective, în  Pandectele române, supliment 2007, p. 136-144;
[8] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1972, p. 29;


Judecător Raul Alexandru Nestor, Tribunalul București