O miză centrală a reformei Casației și o mutație de cultură juridică: motivarea îmbogățită a hotărârilor judecătorești

Când în 2014, inspirându-se din demersurile întreprinse în alte țări europene precum Germania, Austria, Elveția ori Spania privind reforma statutului jurisdicției (judiciare) supreme, prim-președintele Curții de Casație a Franței, Bertrand Louvel, lansa dezbaterile asupra viitorului acesteia și în Hexagon, identifica drept prioritare trei probleme majore. Ele vizau tratarea recursului în casație sub trei aspecte definitorii: reglementarea fluxurilor, natura și nivelul controalelor dreptului, spre a ține seama în special de exigențele celui de convenționalitate efectuat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (inclusiv chestiunea unui studiu de impact al deciziilor, ceea ce presupunea precizarea condițiilor și a criteriilor, precum și a compatibilității acestei aprecieri, relativă la semnificația socială ori economică a hotărârilor, cu interpretare strictă a textelor) și conținutul motivării hotărârilor (regândirea modului în care sunt motivate deciziile și modificarea redactării lor într-o perspectivă deopotrivă calitativă și cantitativă). Rapoartele întocmite în acest context au recurs și la mobilizarea dreptului comparat pentru identificarea concluziilor potrivite referitoare la soluționarea provocărilor aferente temelor dezbătute, urmând metoda circulației modelelor juridice. Aceasta înseamnă, în primul rând, consacrarea unei părți a lucrărilor studiului modelelor străine și experiențelor aferente organizând manifestări științifice corespunzătoare, dar întreprinzând și investigațiile pertinente. Din această perspectivă încercăm și noi abordarea de față, cu speranța sesizării importanței subiectului și a manifestării interesului cuvenit față de acesta.

Reflecția asupra evoluției redactării hotărârilor judecătorești a devenit astăzi o miză centrală și o temă majoră a procesului de auto-reformă inițiat și promovat de Curtea de Casație a Franței, cu rezonanțe semnificative asupra dezbaterilor statutului instanțelor supreme în spațiul juridic european și nu numai. Motivarea anumitor hotărâri ale Curții de Casație a evoluat în timp; mai întâi, s-a vorbit  despre și jurisdicția a invocat o motivare „dezvoltată” ori „în formă dezvoltată”, pentru ca mai apoi expresia „motivare îmbogățită” să fie privilegiată, începând cu raportul Comisiei de reflecție privind reforma Curții de Casație publicat în aprilie 2017. Mișcarea nu se limitează la un anumit domeniu, ci s-a extins treptat și a fost acceptată și promovată de toate camerele instanței supreme, cu precădere în privința spețelor și problemelor de drept privat. Mai mult decât atât, în această dinamică extraordinară motivarea îmbogățită a fost aleasă ca temă a primelor întâlniri ale Casației, iar la 25 septembrie 2023 a fost redactat și publicat chiar un ghid de redactare a respectivelor hotărâri, care sintetizează și exprimă rezultatele relevante încadrate normativ.

1. În considerentele oficiale ale înaltei instanțe se precizează că, din 2019, sub influența unor atari preocupări aceasta a adoptat noi norme de redactare în privința tuturor deciziilor sale. Aceasta mai întâi prin promovarea stilului direct, fără a fi necesară o frază unică, paragrafe numerotate, cu identificarea clară a marilor părți componente ale hotărârii: fapte și procedură, examinarea motivelor, dispozitiv. Apoi se vorbește de motivarea îmbogățită „pentru hotărârile cele mai importante (revirimente jurisprudențiale, soluții noi, unificarea jurisprudenței, punerea în discuție a unor drepturi fundamentale)”. Aceasta pune în evidență, conform instanței judiciare supreme, următoarele aspecte: metoda de interpretare a textelor pertinente reținută de Curte; se evocă soluțiile alternative înlăturate, dacă acestea au fost discutate în mod serios; se citează precedentele spre a da un plus de lizibilitate evoluțiilor jurisprudenței; constatarea studiilor de incidență efectuate atunci când are de jucat un rol consacrat în alegerea soluției adoptate. În fine, în același context, se arată că instanța supremă s-a dotat cu o „doctrină a controlului de convenționalitate față de Convenția Europeană a Drepturilor Omului”. La rândul său, ghidul de redactare aferent, publicat la 25 septembrie 2023, întocmit de grupul de lucru prezidat de Agnes Martinel, președintele celei de-a doua camere civile a Casației, „dintr-o preocupare de transparență și de pedagogie” propune a defini motivarea îmbogățită ca „o motivare care menționează elemente în mod tradițional trecute sub tăcere și pe care le articulează în așa fel încât să constituie aspecte intermediare ale raționamentului care justifică principiul pus în decizie”. Referitor la zona de aplicare, raportul se referă la o clasificare a 8 cazuri de motivare îmbogățită, precum și o distingere între ceea ce aparține unui „nucleu dur”, pentru care aceasta e obligatorie și celelalte cazuri, în care nu e decât facultativă.

Din punct de vedere teoretic, și poate mai înainte de toate, se pornește de la constatarea că, spre a fi pe deplin legitimă, soluția judiciară nu trebuie numai să fie „pronunțată” de judecător ci, din ce în ce mai mult, se impune a fi expusă în perspectiva de a favoriza receptarea și înțelegerea sa. Pentru că, așa cum s-a arătat și se demonstrează în literatura juridică franceză, o asemenea dezvoltare jurisprudențială „traduce o schimbare de cultură juridică” (Sebastien Pellé, La figure des arrêts de systématisation. Réflexions sur la motivation enrichie des arrêts de la Cour de cassation, în „Recueil Dalloz”, 7 decembrie 2023). O atare evoluție poartă în sine o logică de sistematizare a dreptului care invită a ne întreba și dacă se poate a reflecta asupra naturii hotărârilor cu o motivare de acest gen în raport cu figura mai clasică a hotărârilor de principiu și cu prohibirea deciziilor de reglementare. Totodată, este de remarcat și faptul că în Hexagon dacă motivarea îmbogățită, ca realitate practică, nu mai e pusă în discuție, nu același lucru se întâmplă în privința ipostazei sale de tehnică, care ridică o serie de întrebări și comportă uneori chiar rezerve. Printre dileme: ce e în concret o hotărâre cu motivarea îmbogățită? Care sunt finalitățile sale? Care ar trebui să fie conținutul său? Ce raționament juridic dezvoltă ea? De ce anumite hotărâri care, ridicând a priori chestiuni tot atât de importante, nu dau naștere la o motivare îmbogățită? Atari interogații ne arată că nu e vorba numai de o problemă de formă, iar specialiștii domeniului converg spre concluzia că fenomenul privește concepția însăși a actului de a judeca. Rupând cu o practică bine stabilită și tradițional cultivată, „hotărârea cu motivare îmbogățită” nu e întotdeauna o evidență, ci rămâne mai mult un aspect de a fi încadrat într-o categorie. Și aceasta spre a răspunde ansamblului de mize pe care figura hotărârilor de sistematizare poate să le experimenteze. Ea invită în acest sens la revenirea asupra fundamentului motivării îmbogățite în perspectiva unei mai bune sesizări a dinamicii sale, a propunerii uneia sau mai multor criterii și de a releva încadrarea recurgerii la o atare tehnică.

2. Așadar, prima întrebare la care se încearcă a se răspunde e aceea de a ști de unde vine nevoia motivării îmbogățite și pentru ce se exprimă ea cu o atare intensitate. Mai întâi, se consideră a fi vorba de o rațiune politicăprivind faptul de a ne afla în fața unei surse de impulsionare a reformei. Astfel, la origine ar fi concurența cu jurisdicțiile supranaționale, și în special cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) care a invitat a acorda o nouă atenție motivării deciziilor Curții de Casație. Din acest punct de vedere motivarea îmbogățită a fost preconizată ca un instrument de a integra în cultura juridică franceză controlul de proporționalitate, inspirându-se din modelul instanței de la Strasbourg. Respectivul demers a contribuit în importantă măsură la alimentarea rezervelor ce aveau să fie exprimate în primele analize pertinente ale doctrinei. Era vorba de a moderniza misiunea Curții de Casație din perspectiva restaurării unei părți a suveranității sale.

Urmează apoi rațiunea tehnică, rezidând în impulsul dat construcției reformei așteptate în domeniu. Desigur, cauzalitatea politică nu a dispărut, dar într-o anumită măsură s-a atenuat în condițiile în care respectiva motivare s-a extins nu numai dincolo de controlul de convenționalitate in concreto. O mai bună pedagogie a deciziei e căutată, de asemenea, pentru a facilita înțelegerea și inteligibilitatea hotărârilor. În acest sens preocuparea constă „în a expune rațiunile pentru care principiul care fondează decizia e adoptat ori modificat”, iar motivația îmbogățită devine un instrument suplu la dispoziția înaltei jurisdicții pentru deciziile dotate cu o semnificație normativă particulară. În plus, ea e mai degrabă rezervă anumitor categorii de hotărâri, fără ca însă și pentru ele să se impună în mod sistematic. Nu în cele din urmă, „rațiunea rațiunilor” ar putea fi pusă pe seama schimbării cadrului filosofic pendinte. Indiferent de pertinența lor, aceste elemente de context nu sunt suficiente însă spre înțelegerea deplină pentru ce căutarea unei atari pedagogii a deciziei se impune astăzi. Se poate constata că în condițiile societății informației se impune mai mult ca oricând a se explica, a comunica, a vulgariza și a da socoteală asupra actelor întreprinse. E vorba, în același timp, și de o mai mare transparență, de o reînnoire a exigenței democratice și, fără îndoială, a surselor de legitimitate. Din punct de vedere filosofic aceste noi imperative ar putea fi atașate trecerii de la modernitate la post-modernitate, ceea ce invită în plan juridic a reconsidera în special raportarea la autoritate. Motivarea îmbogățită nu ar constitui atunci decât o manifestare a unei mișcări mai globale, mai generale și inevitabile. Autorul invocat mai sus, profesorul S. Pellé, mai notează printre cauzele unei asemenea dezvoltări procedurale depășirea criteriului constrângerii în dreptul substanțial (criteriu de juridicitate discutabil într-o perioadă de ofensivă a dreptului suplu și când dreptul nu se mai oprește în cele din urmă la frontierele obligatoriului și la cele ale sancțiunii) și recunoașterea coexistenței cu alte forme de normativitate, dincolo de o logică pur binară (autorizare/interdicție) tradițională. I se adaugă, în final, renovarea imperium-ului judecătorului în dreptul procesual, în continuarea mișcării de această natură și ca expresie a realității că el însuși e asociat constrângerii și întemeiat pe autoritatea deciziei. Fără a pune în discuție aceste elemente, motivarea îmbogățită lasă a se întrevedea că această autoritate juridică nu mai e suficientă pentru a oferi deciziei judiciare o deplină legitimitate. Justițiabilul, în imaginea cetățeanului din secolul al XXI-lea, dorește să fie convins de temeinicia soluției căreia va trebui să i se supună. Reprezentarea actului de a judeca se schimbă, trecându-se dintr-un plan vertical la unul mai orizontal, de la o viziune în care soluția e impusă „de la vârf” de către judecător și obligatorie din această sigură cauză, la una în care ea trebuie să fie expusă în scopul de a favoriza, la momentul receptării sale, o formă de adeziune mai mult sau mai puțin spontană. Este vorba de ceea ce, într-un anumit fel, se poate citi printre rândurile raportului Curții de Casație –2030, „motivarea hotărârilor nu mai e numai enunțul unei soluții sec logice, ci și un pod construit între interogațiile părților, adesea larg împărtășite în sânul societății și capacitatea judecătorilor de a elabora un răspuns purtător de sens, de coerență și de adeziune”.

3. Se invocă la loc de frunte și ideea că, pe calea unei mai mari sistematizări a soluțiilor astfel promovate, am fi în fața unui nou impuls doctrinal al Curții de Casație. Și aceasta întrucât rezultă din asemenea elemente că hotărârea cu motivare îmbogățită e cea în care soluția e expusă, explicată de magistrat și nu numai pur și simplu dată, ca un simplu act de autoritate. Aceasta implică faptul ca decizia să conțină, potrivit unei ordinări și logici proprii fiecărei spețe, principalele argumente ce permit să se înțeleagă pentru ce o atare soluție a fost privilegiată în raport cu o alta. Cu sau fără o motivare îmbogățită, decizia va trebui întotdeauna să fie pusă în executare de către părți. Ca atare, cu o motivare îmbogățită și o mai bună înțelegere a resorturilor sale, există mai puține riscuri ca soluția să fie combătută în viitor. De aici rezultă că plusvaloarea motivării îmbogățite nu s-ar situa pe planul forței juridice a deciziei, rezidând tocmai în influența potențială a principiilor raționamentului expus, în importanța reală a unei atari considerații pentru a orienta o interpretare, contribuind astfel la o mai bună înțelegere a articulării între soluțiile vecine care ar putea apărea drept contradictorii. Obiectul nu e totuși cel de a oferi în mod abstract o soluție generală, transferabilă la un număr nedeterminat de litigii, ci mai degrabă de a pune la dispoziție un ghid de raționament care să permită construirea unei soluții adaptate în fiecare caz, cu respectarea anumitor principii directoare. Precum în situația dreptului suplu, e vorba, mai degrabă, de a se crea o autoritate persuasivă al cărei perimetru de semnificații depășește cu mult pe cel al părților în litigiu, favorizându-se o logică de adeziune. Din această cauză veritabilul destinatar al motivării îmbogățite nu este, fără îndoială, justițiabilul ci, mai degrabă, comunitatea juridică în ansamblul său (judecătorii de fond, avocații, judecătorii europeni, instanța constituțională, practicienii vizați, doctrina etc.). Influența argumentării propuse cu ocazia unui atare caz presupune buna sa receptare de către cei care vor fi în măsură să propage principiile soluției. Un asemenea „risc” al respectivei motivări ne oferă una din rațiunile pentru care ea nu e prevăzută în mod sistematic pentru toate contencioasele complexe ori sensibile.

4. Nu în ultimul rând, se invocă în această privință și dezvoltarea semnificațiilor doctrinare a hotărârilor Curții de Casație. Astfel, a asocia sistematizarea dreptului la misiunea supremei instanțe ar putea surprinde și chiar, în anumite privințe, deranja. Termenul e utilizat îndeobște și în mod clasic față de doctrină și trimite la activitatea de a explica și ordona dreptul pozitiv. Se consideră că, în Franța, ca de altfel în mai multe țări, inclusiv România, e obișnuit a se constata că respectiva Curte stabilește prin jurisprudență reguli, iar doctrina le analizează tinzând să construiască un sistem coerent; roluri distincte și bine definite și exercitate. Mai mult decât atât, criteriul substanțial al activității doctrinale ar rezida în faptul de a „expune un raționament”. Odată cu motivarea îmbogățită, așadar, Casația ar face operă de doctrină, ceea ce ar contribui la reînnoirea reflecției asupra raporturilor dintre jurisprudență și celelalte izvoare de drept. De remarcat, în acest context, că multă vreme dezbaterea s-a focalizat pe relațiile dintre lege și jurisprudență în scopul de a înțelege dacă aceasta din urmă ar putea, la rându-i, potrivit modalităților proprii să fie creatoare de drept. De această dată, din perspectiva noii dezvoltări a motivării îmbogățite, se ridică problema raporturilor dintre doctrină și jurisprudență. Desigur, așa cum s-a remarcat, expresia „doctrină a Curții de Casație” a putut fi utilizată spre a califica anumite hotărâri, uneori chiar de către instanța în cauză, înainte de această nouă tehnică. Totuși, în acest cadru ea dobândește o dimensiune nouă, pe care Casația pare să și-o asume din ce în ce mai oficial. Și aceasta cu atât mai mult cu cât e de domeniul evidenței că înalta instanță nu a avut niciodată nevoie de o atare motivare pentru a exercita o funcție normativă, așa cum o dovedește figura străveche și mai familiară a hotărârii de principiu. Pe calea motivării îmbogățite se urmărește însă un alt obiectiv; de data aceasta nu mai e vorba de a construi un enunț normativ spre a putea înțelege de ce și pentru ce o anumită soluție trebuie să fie privilegiată în raport cu o alta. Din această cauză dinamicile hotărârii de principiu și a motivării îmbogățite diferă destul de mult, chiar dacă amândouă au vocația de a se completa, așa cum s-a întâmplat într-un număr important de decizii. Favorizând enunțul și iradierea unui principiu de soluție, există mari șanse ca motivarea îmbogățită să se dezvolte în cadrul unei hotărâri cu valoare de reper. Dimpotrivă, în practica Curții de Casație nimic nu indică faptul că orice hotărâre de principiu ar trebui să dea naștere unei motivări îmbogățite. Mergând mai departe, nu e exclus ca anumite decizii de acest gen să adăpostească, sub o formă mai puțin mascată, un fel de hotărâre de reglementare. La frontiera principiului (admis) și a reglementării (prohibite), motivarea îmbogățită reactivează reflecția asupra naturii hotărârilor Casației franceze. O atare realitate în mișcare a permis și apariția și manifestarea motivării îmbogățite, figură a hotărârilor de sistematizare, a cărei logică pare deja a se impune în jurisprudența înaltei instanțe de la Paris.

5. În același cadru de discuții s-a pus și problema dacă figura hotărârii de sistematizare ar putea clarifica pe deplin practica motivării îmbogățite. Pentru aceasta s-ar impune mai întâi verificarea criteriului soluției pronunțate versuscelei expuse. Desigur, orice hotărâre a Casației este redactată în stil direct, dar nu toate dau naștere unei motivări îmbogățite. Abandonul frazei unice și a răspunsului la capetele de cerere nu implică în mod automat o schimbare a filosofiei deciziei. O analiză a hotărârilor pronunțate în formațiunile solemne e suficientă spre a ne da seama de mizele mobilizate spre a le considera primele vizate de motivarea îmbogățită. Altele rămân, prin chiar natura lor, fidele motivării scurte, în timp ce într-o categorie intermediară se plasează cele care integrează în motivarea aferentă elemente explicative suplimentare, cu un statut expozitiv semnificativ. Din această perspectivă, suntem în prezența unor ilustrări a logicii sistematizării și diversității modalităților de expresie a sa. Dimensiunea de sistematizare a hotărârilor cu motivarea îmbogățită se manifestă în două moduri principale, adesea complementare. Primul se referă la facilitarea formalizării importanței silogismului. Se știe că unul dintre primele interese ale motivării îmbogățite se situează la nivelul importanței, din cauza complexificării crescânde a dreptului și a dificultăților de interpretare și de articulare care rezultă de aici. Un atare considerent poate justifica un efort suplimentar spre a expune nu numai cum un principiu de soluție poate să se degaje, ci conduce înalta jurisdicție, după caz, a releva, construi ori crea o normă care va fi, în fine, aplicată. Necesitatea de a formaliza mai bine un aspect major poate să apară în cazul unei insuficiențe normative, așa cum o arată o serie de situații cazuistice în privința studierii cărora s-au constituit grupuri de lucru interne ale căror concluzii au fost valorificate jurisprudențial. Apoi, o atare modalitate se impune atunci când rezolvarea unui litigiu depinde de întrepătrunderea normelor reieșite din ordini juridice distincte. Sub acest aspect, motivarea îmbogățită prezintă un interes pentru aplicarea principiului proporționalității în vederea orientării raționamentului care să permită înlăturarea punctuală a unor prevederi legale în numele drepturilor fundamentale. În afara unor atari situații, alte hotărâri s-au confruntat cu dificultăți aferente controlului de convenționalitate, în special atunci când constituționalitatea aceleiași dispoziții poate da loc unei aprecieri divergente ori în caz de persistență a legislatorului de a nu reforma legislația în prezența unei contrarietăți manifeste cu dreptul european. În fine, alte situații se prezintă în mod inevitabil ca o consecință a pluralismului juridic. În mod complementar rolului său de concretizare a ceea ce e important, motivarea îmbogățită apare totodată și ca un instrument incitativ deosebit de puternic, destinat judecătorilor de fond și cu efect descurajant asupra unor soluții divergente. Tocmai în acest sens se produce impactul de sistematizare prin căutarea unei mai bune ancorări în jurisprudență a principiilor de soluție expuse. Este, în special, cazul revirimentului de jurisprudență cu motivarea îmbogățită a cărui amploare va fi în mod inevitabil intensificată de prezentarea rațiunilor pentru care soluțiile anterioare trebuie să fie abandonate. Drept exemple relevante sunt invocate în acest sens din jurisprudența franceză revirimentele relative la sancțiunea neexecutării promisiunilor unilaterale de vânzare și la răspunderea penală a persoanelor morale (juridice) în caz de fuziune–absorbție. Același efect se întâlnește atunci când, invers, motivarea îmbogățită e utilizată spre a consolida o jurisprudență anterioară. „Înlănțuirea” precedentelor se dovedește astfel în mod special eficientă pentru, printr-un efect de repetiție, întărirea autorității de fapt a principiului reafirmat. Tot așa, acest impact de secvențiere al jurisprudenței va fi căutat fără îndoială spre a tranșa o chestiune nouă cu puternice mize practice și/sau societale. Nu în ultimul rând, motivarea anumitor hotărâri ale Casației franceze se schimbă; din moment ce se propune a se distinge între o motivare îmbogățită și una dezvoltată, fiecare hotărâre de sistematizare pare, la rându-i, a contribui la raționalizarea tehnicii. Oricare ar fi denumirea ce i se conferă, procesul de consolidare a motivării ar trebui să fie rezervat acestei ipoteze în care i se permite să-și desfășoare întregul său potențial, atunci când suprema jurisdicție judiciară poate ori dorește să se angajeze într-o veritabilă sistematizare a soluțiilor. Însă, dincolo de orice, se ridică și întrebarea: dacă motivarea îmbogățită exprimă o schimbare de cultură (judiciară) atât de profundă, redactarea altor hotărâri nu riscă să fie, la rându-i, pusă în discuție? Cu timpul va deveni din ce în ce mai dificil de justificat persistența a două modele a priori ireconciliabile, unul întemeind versiunea clasică (întro logică de autoritate) și altul al motivării îmbogățite (purtător al alteia, de adeziune). Se consideră, în plus, că reforma unui atare nou tip de redactare (prezentare) a deciziei judiciare ar putea anunța, pentru viitor, o evoluție în privința tuturor hotărârilor pronunțate de Curtea de Casație și să invite la regândirea mai globală a raționamentului aflat în centrul unei decizii a justiției. Așadar, cu adevărat o temă de profundă reflecție.

***

Cu titlu de simple constatări și concluzii înțelegem a mai preciza următoarele. Motivarea hotărârilor Curții de Casație reprezintă o problemă majoră, pendinte în cele din urmă statului de drept și care și-a găsit deja o serie de rezolvări teoretice și expresii practice, concrete. Iar situația vizează în Franța și redactarea deciziilor jurisdicției administrative (Consiliul de Stat), precum și evoluția hotărârilor Consiliului Constituțional. Și aceasta întrucât, de principiu, motivarea este și trebuie înțeleasă și ca un vector de cunoaștere și de descoperire a raționamentului ce fundamentează decizia judecătorească. Ea satisface exigența simplă ca orice hotărâre a justiției să enunțe motivele care justifică soluția reținută, precum și ca aceasta să fie înțeleasă nu numai de reclamanți, ci și de ansamblul celor care o citesc. Într-un plan mai general, multe din hotărârile instanțelor supreme sunt lucrări elaborate, de amplă analiză juridică, influențate în conținutul textului lor de tradiția universitară și de contribuțiile consilierilor proveniți din corpul profesorilor de drept constituind, în sine, veritabile lecții de drept constituțional, administrativ, civil, penal etc., după caz. Tocmai într-o atare perspectivă apare imperativul unui progres permanent spre o motivare mai densă, mai elaborată și mai explicită menită să cultive și să sporească stabilitatea juridică, previzibilitatea judiciară, credibilitatea, autoritatea și acceptabilitatea socială. Nu e vorba de o simplă evoluție de stil, ci de o veritabilă mutație culturală care se impune a fi considerată și tratată ca atare.

Cu asemenea gânduri considerăm, fie și numai din motive de drept comparat, că s-ar impune și la noi declanșarea unor atari dezbateri pe asemenea teme prioritare, ori cel puțin o reflecție asupra oportunității sale, cu speranța că s-ar ajunge la o poziționare adecvată.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române