Admisibilitatea cererii de atribuire la divorț a beneficiului locuinței familiei în lipsa unei cereri de partaj

1. O chestiune de drept controversată

Potrivit art. 324 C. civ.: „(1) La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soţi, ţinând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi.
(2) Soţul căruia i s‑a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator să plătească celuilalt soţ o indemnizaţie pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într‑o altă locuinţă, cu excepţia cazului în care divorţul a fost pronunţat din culpa exclusivă a acestuia din urmă. Dacă există bunuri comune, indemnizaţia se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soţului căruia i s‑a atribuit beneficiul contractului de închiriere.
(3) Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea locatorului şi produce efecte faţă de acesta de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.
(4) Prevederile alin. (1)‑(3) se aplică în mod similar şi în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor 2 soţi, atribuirea beneficiului locuinţei conjugale producând efecte până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj”.

În practica judecătorească, în legătură cu interpretarea și aplicarea alin.(4) coroborat cu alin. (1) al art. 324 C. civ., s-a pus problema dacă atribuirea beneficiului locuinței familiei, în procesul de divorț, în ipoteza în care bunul este proprietatea comună a celor doi soți este sau nu condiționată de formularea unei cereri de partaj a bunurilor comune (inclusiv a bunului imobil ce constituie locuința familiei).

Unele instanțe de judecată au interpretat aceste dispoziții legale în sensul că admisibilitatea cererii accesorii de atribuire a beneficiului locuinței familiei în procesul de divorț ar depinde de introducerea unei cereri de partaj a bunurilor comune, care poate să fie formulată, la rândul ei, tot ca cerere accesorie divorțului sau pe cale separată. În lipsa dovezii existenței pe rolul instanței de judecată a unei cereri de partaj, la data soluționării cererii de atribuire a beneficiului locuinței conjugale, aceasta din urmă ar urma să fie respinsă.

Se pare să instanțele de judecată care pronunță soluții în acest sens au dedus condiția de admisibilitate din faptul că alin. (4) al art. 324 C. civ. prevede că atribuirea beneficiului locuinţei conjugale produce efecte până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj, de unde ar rezulta că, pentru a se dispune această măsură limitată în timp, ar trebui să existe ca situație premisă o cerere de partaj înregistrată pe rolul unei instanțe de judecată.

Pe de altă parte, din lectura textului nu rezultă că legiuitorul ar fi instituit o asemenea condiție de admisibilitate, ci doar faptul că, spre deosebire de ipoteza contractului de închiriere, care presupune o atribuire definitivă și nelimitată în timp în ceea ce privește efectele, în ipoteza în care bunul este proprietate comună a celor doi soți, legea limitează în timp efectele acestei măsuri, până la rămânerea definitivă a hotărârii de partaj.

Cu privire la această chestiune de interpretare și aplicare a legii, Tribunalul Timiș a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea o dezlegare de principiu acestei probleme de drept.[1]

Împărtășim opinia în sensul că, în interpretarea și aplicarea art. 324 alin. (1) și (4) C.civ., judecata cererii accesorii divorțului având ca obiect atribuirea beneficiului locuinţei conjugale unuia dintre soţi nu este condiţionată de existenţa pe rolul instanţei de judecată a unui dosar având ca obiect partajul. Prin urmare, apreciem că sunt incorecte soluțiile instanțelor de judecată în sensul respingerii cererii având ca obiect atribuirea beneficiului locuinței familiei în lipsa sesizării instanței de judecată cu o cerere de partaj.

2. Precizări prealabile procedurale

Prealabil examinării argumentelor de interpretare a dispozițiilor legale analizate, precizăm că atribuirea folosinței locuinței comune poate fi solicitată pe calea unei cereri accesorii în cadrul divorțului, dar și pe cale de ordonanță președințială, în condițiile art. 920 C. civ., potrivit căruia ”Instanța poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanță președințială, măsuri provizorii cu privire la stabilirea locuinței copiilor minor, la obligația de întreținere, la încasarea alocației de stat pentru copii și la folosirea locuinței familiei.”

Cele două ipoteze procedurale nu se confundă.

Astfel, pentru a se dispune această măsură pe calea ordonanței președințiale, nu există niciun dubiu în sensul că nu este necesară existența pe rolul unei instanțe de judecată a unei cereri de partaj a bunurilor comune. Întrucât textul are în vedere ”tot timpul procesului”, înseamnă că trebuie să existe pe rolul instanței o cerere de divorț în cadrul căreia să se solicite atribuirea beneficiului locuinței conjugale, ca și cerere accesorie divorțului. Ordonanța președințială va produce efecte doar până la soluționarea acestei cereri accesorii în cadrul procesului de divorț, ceea ce înseamnă că sunt pe deplin respectate condițiile ordonanței președințiale, în special cea privind caracterul vremelnic (provizoriu) prevăzut de art. 997 C.proc.civ. În ceea ce privește condiția urgenței, se admite că, în cazurile enumerate de art. 920 C.proc.civ., aceasta este prezumată de legiuitor.

Așadar, în niciun caz, prin litigiu de fond, în contextul ordonanței președințiale, nu s-ar putea înțelege faptul de a exista pe rolul instanței o cerere de partaj de bunuri comune, fiind suficientă existența unui proces de divorț în cadrul căruia să se discute și fondul cererii accesorii de atribuire a beneficiului locuinței familiei.

3. Argumente în sensul admisibilității cererii de atribuire a folosinței locuinței în lipsa cererii de partaj

Interpretarea pe care o împărtășim, în sensul că nu este necesară existența pe rolul unei instanțe a unei cereri de partaj pentru a se dispune, în cadrul procesului de divorț, beneficiul locuinței conjugale unuia dintre soți, este susținută de mai multe argumente.

a) Interpretarea literală reflectă voința legiuitorului

Dispozițiile alin.(4) ale art. 324 C. civ. reflectă voința legiuitorului de a limita în timp efectele atribuirii folosinței locuinței la divorț cel mult până la soluționarea definitivă a partajului prin hotărâre judecătorească. Legiuitorul nu a avut reprezentarea condiționării admisibilității cererii de atribuire a beneficiului locuinței conjugale de formularea unei cereri de partaj. Dacă ar fi vrut să limiteze în acest sens însuși exercițiul dreptului material la acțiune ar fi trebuit să prevadă în mod expres o asemenea condiție specială de admisibilitate.

În realitate, soluția consacrată de text nici măcar nu prezintă caracter de noutate, deoarece și anterior Codului civil, chiar în lipsa unei reglementări exprese, era posibilă formularea unei asemenea cereri accesorii divorțului, fără a fi condiționată de existența unei cereri de partaj. Scopul legiuitorului a fost doar acela de a consacra expres o soluție pretoriană, pentru a asigura astfel predictibilitatea și claritatea legii în această materie, iar nicidecum să îngrădească exercitarea dreptului material la acțiune de o asemenea condiție procedurală prealabilă.

De altfel, nici doctrina majoritară, de referință în această materie, după adoptarea Codului civil, nu reflectă o asemenea interpretare, care excedează sensului neechivoc al textului.[2]

b) Interpretarea istorică. Evoluția reglementării

Anterior adoptării Legii locuinţei nr. 114/1996, regulile privind atribuirea locuinţei la divorţ erau prevăzute de art. 22 din Legea nr. 5/1973, care în alin. (1) prevedea că, la divorţ, „dacă soţii nu au convenit altfel, beneficiul contractului privitor la locuinţă foloseşte soţului căruia i s‑au dat în îngrijire copiii, iar în cazul când nu sunt copii, soţului care a obţinut divorţul”, iar alin. (2) dispunea că „în toate celelalte situaţii instanţa care pronunţă divorţul va hotărî care dintre soţi va avea beneficiul contractului privitor la locuinţă”.

Într‑o judicioasă interpretare a acestui text, referitor la situaţia soţilor chiriaşi, în jurisprudenţă s‑a decis – iar doctrina veche a validat acest punct de vedere [3] – că el se aplică şi cazului în care locuinţa soţilor este proprietate comună şi ea urmează să fie atribuită la partaj unuia dintre soţi, în măsura în care nu este comod partajabilă în natură.

După abrogarea Legii nr. 5/1973, o prevedere cu un conţinut normativ cvasi‑identic a fost introdusă în Legea locuinţei nr. 114/1996 (art. 27¹) prin O.U.G. nr. 40/1997 , text care a fost însă abrogat, la rândul lui, în mod inexplicabil, prin Legea nr. 196/1997 de aprobare a acestei ordonanţe de urgenţă. Prin urmare, până la intrarea în vigoare a Codului civil, în legislaţia specială nu mai existau astfel de criterii legale de atribuire, singurul text incident în materie fiind art. 38 alin. (4) C. fam., potrivit căruia, „La soluţionarea cererilor accesorii divorţului, referitoare la (…) folosirea locuinţei, instanţa va ţine seama şi de interesele minorilor”.

Din perspectiva acestui text, s‑a considerat că pot fi utilizate drept criterii jurisprudenţiale şi doctrinare cele prevăzute anterior de art. 22 din Legea nr. 5/1973, deoarece ele sunt judicioase, echitabile, ţin cont de interesele minorilor, iar îndelunga lor aplicare a creat o jurisprudenţă care poate fi valorificată, atât timp cât nu sunt prevăzute prin lege noi criterii privind atribuirea locuinţei soţilor în caz de divorţ.

Aşa fiind, locuinţa comună a soţilor – fie că este închiriată, fie că este proprietate comună– putea să fie atribuită după cum urmează:
a) potrivit înţelegerii soţilor, pe care însă instanţa putea să o cenzureze, conform art. 38 alin. (4) C. fam., dacă era potrivnică intereselor copiilor minori;
b) dacă soţii nu s‑au înţeles, locuinţa va fi atribuită soţului căruia i s‑au încredinţat copiii;
c) dacă nu sunt copii minori, locuinţa va fi atribuită soţului care a obţinut divorţul;
d) în toate celelalte cazuri, instanţa va hotărî, în funcţie de toate circumstanţele cauzei, căruia dintre soţi să îi fie atribuită locuinţa.

Nici în doctrina și nici în practica anterioară Codului civil nu s-a pus problema de a condiționa admisibilitatea cererii de atribuire a beneficiului locuinței de existența unei cereri de partaj.

Mai mult decât atât, s-a considerat că aceste criterii sunt aplicabile și în cazul partajului locuinței proprietate comună, urmând a fi aplicate pentru identitate de rațiune, cu particularitatea că, în acest caz, atribuirea locuinței se face cu plata unei sulte ținând cont de contribuția fiecăruia dintre soți reflectată în cota-parte de proprietate care îi revine.

c) Interpretarea bazată pe natura juridică a măsurii de atribuire a beneficiului folosinței locuinței la divorț

Cu titlu prealabil, precizăm că dispozițiile art. 324 C. civ., deși au în vedere efectele divorțului asupra locuinței familiei, țin de regimul primar imperativ al locuinței familiei și, deci, sunt aplicabile independent de regimul matrimonial ales de soți. Altfel spus, textul nu trebuie să fie alipit de regimul comunității legale de bunuri, deoarece nu are în vedere doar acest regim matrimonial. Textul se referă la ipoteza în care bunul este ”proprietate comună” a soților, ceea ce înseamnă că poate să fie o proprietate devălmașă sau o proprietate pe cote părți, compatibilă atât cu regimul comunității legale de bunuri, cât și cu regimul separației de bunuri.

La fundamentarea soluției, este important să se țină cont de natura juridică a măsurii de atribuire a beneficiului locuinței familiei, în ipoteza în care aceasta este proprietate comună a soților, indiferent de modalitatea ei (devălmașă sau pe cote părți).

Considerăm că această măsură are natura juridică a unui partaj judiciar de folosință a locuinței familiei. Aceasta înseamnă că dispozițiile art. 324 alin. (4) C. civ. nu reprezintă decât o aplicație specială în această materie a partajului de folosință a unui bun comun, aportul normativ al textului constând în faptul că legiuitorul a reglementat expres ierarhia criteriilor în raport cu care se poate realiza acest partaj sub forma atribuirii folosinței locuinței unuia dintre soți. Atribuirea folosinței locuinței unuia dintre soți nu este altceva decât una dintre modalitățile în care se poate realiza un partaj de folosință, în condițiile în care o partajare în natură a folosinței nu ar fi posibilă.[4]

Dată fiind natura juridică a atribuirii beneficiului locuinței familiei, rezultă că soluția ar fi fost aceeași și în lipsa acestei reglementări, în sensul admisibilității unei cereri accesorii de atribuire a folosinței locuinței conjugale, situație care, de altfel, a preexistat Codului civil.

Dreptul comun ar fi fost suficient, așadar, pentru a permite formularea unei asemenea cereri accesorii divorțului, în sensul de a se rezolva conflictul dintre părți privind folosința locuinței până la partaj, în condițiile în care este evident că folosința comună, prin conviețuirea părților, nu ar mai fi posibilă după divorț.

Or, în ceea ce privește partajul de folosință în dreptul comun, în doctrină s-a arătat că acesta este posibil, el nefiind interzis expres, temeiul de drept fiind reprezentat de art. 639 C. civ., potrivit căruia ”Modul de folosire a bunului comun se stabilește prin acordul coproprietarilor, iar, în caz, de neînțelegere, prin hotărâre judecătorească”. Prin ”modul de folosire a bunului comun”, legiuitorul a avut în vedere și partajul de folosință.[5] Mai mult decât atât, în dreptul comun, partajul judiciar de folosință nu este condiționat de formularea unei cereri de partaj al proprietății asupra bunului. Pe cale de consecință, nu ar fi existat nicio rațiune ca, în această materie specială, în care partajul de folosință a locuinței conjugale la divorț prezintă o importanță practică deosebită, legiuitorul să instituie o asemenea condiție restrictivă de admisibilitate.

d) Interpretarea sistematică, coroborată a dispozițiilor din materia regimurilor matrimoniale

Interpretarea care condiționează cererea de atribuire a beneficiului locuinței conjugale de cererea de partaj nu poate fi primită, deoarece intră în contradicție cu dispozițiile legale din materia regimurilor matrimoniale.

În primul rând, faptul că legiuitorul se referă la momentul ”rămânerii definitive a hotărârii de partaj” se explică prin aceea că a dorit să marcheze cel mai îndepărtat moment în viitor până la care măsura poate să producă efecte, pentru a curma orice discuții în acest sens. Dar, aceasta nu înseamnă că se abdică de la regulile în materia lichidării regimului matrimonial și ale partajului, potrivit cărora acestea se pot realiza prin înțelegerea soților și, doar în caz de neînțelegere, pe cale judecătorească. În acest sens, rămân pe deplin aplicabile prevederile art. 355 C. civ., potrivit cărora regimul comunității se lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial, precum și cele ale art. 357 C. civ. referitoare la lichidarea comunității și partaj. De asemenea, dacă locuința familiei este proprietate pe cote-părți în cadrul unui regim de separație de bunuri, atunci partajul se va realiza potrivit dreptului comun, care, de asemenea, poate fi făcut amiabil sau prin hotărâre judecătorească, pe baza unei acțiuni imprescriptibile, conform art. 669 și art. 670 C. civ.

Așadar, instituirea condiției de admisibilitate constând în existența unei cereri de partaj al bunurilor comune nu ar fi avut nicio rațiune. Dimpotrivă, s-ar ajunge la nesocotirea dispozițiilor legale privind lichidarea regimului matrimoniale, deoarece, în ipoteza în care s-ar solicita beneficiul folosinței locuinței comune ar însemna că părțile nu ar mai avea posibilitatea de a realiza partajul decât pe cale judecătorească sau oricum în cadrul unui proces de partaj (printr-o eventuală tranzacție), deoarece soțul care solicită beneficiul locuinței conjugale ar fi practic obligat să formuleze și o cerere de partaj. Chiar dacă părțile nu se înțeleg cu privire la folosința locuinței, nimic nu exclude posibilitatea ca în viitor să se înțeleagă cu privire la partajul proprietății.[6]

În al doilea rând, deși regimul matrimonial încetează, la divorț, în condițiile art. 385 C. civ. (retroactiv de la data cererii de divorț și chiar ultra retroactiv de la data separației în fapt a soților), legea nu obligă pe soți să realizeze lichidarea regimului matrimonial și partajul odată cu divorțul.

Mai mult, dacă ne raportăm la comunitatea legală, trebuie avut în vedere faptul că, potrivit art. 355 C. civ., până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privința bunurilor, cât și în privința datoriilor. Lichidarea regimului matrimonial și partajul se pot face, așadar, oricând ulterior divorțului. Dacă am admite teza condiționării cererii de atribuire a folosinței locuinței familiei de cererea de partaj, ar însemna să se adauge la lege prin instituirea unei norme speciale care să oblige pe soțul care solicită această măsură să ceară în timpul procesului de divorț și lichidarea regimului matrimonial, respectiv partajul, ceea ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 355 și art. 385 C. civ. Același este raționamentul și în cazul în care locuința ar fi proprietate pe cote părți, având în vedere că nu există nicio obligație a părților de a solicita odată cu divorțul și partajul bunurilor proprietate pe cote-părți, care poate fi realizat oricând ulterior divorțului.

e) Concluzie

În concluzie, dacă avem în vedere rațiunea măsurii și natura ei ca partaj judiciar de folosință între soți a locuinței conjugale , rezultă cu prisosință că întinderea în timp a efectelor acestui partaj nu poate fi decât cel mult până la realizarea partajului proprietății, având în vedere faptul că, prin efectul acestuia, însăși folosința va reveni aceluia căruia i se atribuie bunul în proprietate exclusivă.

Prin acest partaj de folosință, dreptul de proprietate al fiecăruia dintre soți nu este afectat, astfel încât oricând, după divorț, oricare dintre foștii soți poate să ceară lichidarea regimului matrimonial și partajul. Soluția în sensul inadmisibilității cererii de atribuire a beneficiului locuinței conjugale în lipsa unei cereri de partaj intră, așadar, în contradicție atât cu dreptul comun în materia proprietății comune, cât și cu toate celelalte dispoziții legale evocate în materia regimurilor matrimoniale, astfel încât, într-o interpretare sistematică a textelor, nu ar putea fi reținută ca fiind corectă.

4. Analiza Deciziei Curții Constituționale nr. 499/2013

Bulversarea practicii instanțelor de judecată pare să fie favorizată de Decizia Curții Constituționale nr. 499/2013, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a art. 324 alin. (4) C. civ.[7]

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României (republicată în 2003), ”Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.” Tot astfel, potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, ”Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.” Pornind de la premisa că toate deciziile Curții Constituționale, inclusiv cele prin care se resping excepțiile de neconstituționalitate sunt general obligatorii, inclusiv considerentele care susțin soluția, problema care ridică este de a determina dacă interpretarea pe care o împărtășim cu privire la art. 324 alin. (4) este sau nu în concordanță cu Decizia Curții Constituționale nr. 499/2013. Analiza acestei decizii conduce la concluzia că interpretarea corectă a textului în discuție este în deplină concordanță atât cu soluția, cât și cu considerentele Curții Constituționale, ținând cont de modul în care a fost configurată excepția de neconstituționalitate.

În acest sens, reluăm succint conținutul acestei decizii pentru a stabili dacă are sau nu un potențial impact în planul interpretării corecte a art. 324 alin. (4) C. civ.

a) Obiectul excepției de neconstituționalitate

Curtea Constituțională a reținut că, ”în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată că, potrivit textului de lege criticat, este obligat să înregistreze o acţiune de partaj, a cărei taxă judiciară de timbru este excesiv de mare, ceea ce aduce atingere dreptului de proprietate, accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil.

Condiţionarea accesului la justiţie, în ceea ce priveşte atribuirea beneficiului locuinţei conjugale, de existenţa unei hotărâri definitive de partaj reprezintă o nesocotire a acestui principiu constituţional fundamental.

Funcţiile justiţiei sunt de a interpreta şi aplica legea la cazurile concrete, or, textul de lege criticat nu permite organului judiciar să pătrundă în judecarea fondului cauzei şi la apărarea dreptului autorului la integritate fizică şi psihică.

Textul de lege criticat creează un vid legislativ pentru variate situaţii de fapt ce se pot ivi de la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj, până la data executării efective a acesteia. Sintagma până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj este neconstituţională, aceasta trebuind de fapt să vizeze executarea hotărârii de partaj, situaţia realizării efective a partajării bunului imobil aflat în coproprietate şi nu simpla rămânere definitivă a hotărârii de partaj. Curtea constată că, prin textul de lege criticat, legiuitorul a reglementat atribuirea beneficiului locuinţei conjugale în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor doi soţi până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj, având în vedere ipoteza înscrisă în art. 324 alin. (1) din Codul civil, respectiv aceea că la desfacerea căsătoriei nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg.”

Ceea ce se remarcă este faptul că însăși critica de neconstituționalitate era oarecum neclară.

În primul rând, critica a avut în vedere premisa incorectă că legea ar condiționa judecata cererii accesorii având ca obiect atribuirea beneficiului locuinței conjugale de înregistrarea unei cereri de partaj, ceea ce ar fi de natură să aducă atingere accesului la justiție și dreptului la un proces echitabil.

În al doilea rând, autorul excepției de neconstituționalitate a criticat faptul că măsura atribuirii folosinței locuinței se întinde doar până la rămânerea definitivă a hotărârii de partaj, iar nu până la executarea hotărârii de partaj, așa cum apreciază că ar fi corect, ca să nu existe un ”vid legislativ” de natură să aducă atingere dreptului de proprietate.

b) Considerentele Curții Constituționale

Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate sub ambele aspecte.

Cu privire la cea de a doua critică de neconstituționalitate, căreia i se răspunde cu prioritate, Curtea Constituțională reține că ”soluția legiuitorului este întemeiată, fără a aduce atingere textelor constituţionale şi convenţionale invocate. Astfel, limitarea în timp a atribuirii beneficiului locuinţei conjugale până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj, ţinând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi, are o dublă finalitate. Pe de-o parte, este protejat interesul superior al copiilor minori ori interesul soţului ce obţine beneficiul ca urmare a aplicării criteriilor prevăzute de art. 324 alin. (1) din Codul civil, iar, pe de altă parte, este protejat dreptul de proprietate asupra bunului comun al soţului ce nu a obţinut acest beneficiu.

Caracterul temporar al acestei măsuri, respectiv până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj, este de esenţa acesteia. Dacă această măsură nu ar fi vremelnică, soţul care a obţinut beneficiul locuinţei conjugale, bun comun, nu ar mai avea interesul de a partaja respectivul bun, astfel încât cererea de partaj ar trebui introdusă de celălalt soţ, care ar suporta exclusiv taxele aferente acesteia.

Din această perspectivă, Curtea observă că textul de lege criticat nu aduce atingere art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie, ci, dimpotrivă, reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor soţului căruia i se atribuie locuinţa conjugală.”

Se poate lesne observa că aceste considerente ale Curții Constituționale nu au niciun impact asupra chestiunii de drept privind interpretarea art. 324 alin. (4) C. civ., în ceea ce privește întinderea efectelor măsurii de atribuire a beneficiului locuinței conjugale, fiind evident că textul este cât se poate de clar în această privință și că, în mod corect, Curtea Constituțională a statuat că textul este constituțional, în sensul că întinderea în timp a măsurii nu poate să dureze decât până la rămânerea definitivă a hotărârii de partaj, iar nu până la executarea hotărârii de partaj. Mai mult decât atât, există o deplină concordanță între argumentele expuse cu privire la natura juridică și întinderea efectelor acestei măsuri și considerentele Curții Constituționale. Astfel cum am arătat, acest partaj judiciar de folosință nu poate să producă efecte, prin esența lui, decât până la realizarea partajului proprietății, deoarece ulterior acestuia folosința trebuie să revină doar fostului soț căruia i s-a atribuit locuința în proprietate exclusivă. Rămâne însă enigmatic și accidental considerentul Curții Constituționale referitor la caracterul vremelnic al măsurii, pe care îl explică din perspectiva suportării taxelor de timbru aferente cererii de partaj, care nu are nicio legătură cu rațiunea textului sau cu natura juridică a măsurii de atribuire a folosinței locuinței.

Referitor la prima critică de neconstituționalitate, respectiv condiţionarea accesului la justiţie pentru acordarea beneficiului locuinţei conjugale, privit ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, de existenţa unei cereri de partaj înregistrate, Curtea a reținut că, prin Decizia nr. 1.558 din 6 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 23 ianuarie 2012, „accesul liber la justiţie […] poate fi supus unor condiţionări de fond şi de formă„. În acest sens, ”condiţionarea reglementată prin textul de lege criticat are ca scop ocrotirea în mod egal a dreptului de proprietate aparţinând celor doi soţi.”

Ceea ce se remarcă din acest considerent este faptul că, în realitate, Curtea Constituțională nici nu analizează și nici nu cenzurează susținerea autorului criticii de neconstituționalitate care pornește de la premisa (incorectă) că textul însuși al art. 324 alin. (4) ar impune o asemenea condiționare a cererii de atribuire a folosinței locuinței conjugale de înregistrarea unei cereri de partaj. Curtea Constituțională preia tale quale, ”ca un dat” susținerea și interpretarea autorului excepției de neconstituționalitate, ca și când ar exista o prevedere expresă în acest sens. Sub acest aspect, nu se poate reține faptul că, prin decizia Curții Constituționale, s-ar fi analizat și statuat că aceasta ar fi interpretarea legală a art. 324 alin. (4) C. civ., deoarece nu există niciun considerent în acest sens care să se impună cu forță obligatorie instanțelor de judecată. Lectura corectă a acestui considerent este în sensul că, fie și în ipoteza în care s-ar da o asemenea interpretare a art. 324 alin. (4) C. civ., în sensul exercitării condiționate de cererea de partaj a dreptului de a solicita beneficiul locuinței familiei, raportat la criticile de neconstituționalitate invocate, art. 324 alin. (4) C. civ. ar fi oricum constituțional.

Prin urmare, dincolo de aspectul de constituționalitate astfel reținut, Curtea Constituțională nu îngrădește și nici nu ar putea îngrădi posibilitatea instanțelor de judecată de a realiza interpretarea și aplicarea corectă a art. 324 alin. (4), în sensul că legea nu impune o asemenea condiție de admisibilitate.

Ceea ce afirmă Curtea Constituțională este, așadar, faptul că interpretarea care condiționează atribuirea beneficiului locuinței conjugale de introducerea unei cereri de partaj este constituțională.

Însă, aceasta nu înseamnă nici pe departe că interpretarea contrară, în sensul că norma juridică nu conține o asemenea condiție de admisibilitate ar fi neconstituțională. Un asemenea raționament ar fi profund greșit, deoarece neconstituționalitatea unui text nu poate fi statuată în acest mod, printr-o interpretare per a contrario a unei decizii a Curții Constituționale. Mai mult decât atât, însuși argumentul Curții Constituționale exclude un asemenea raționament. Din moment ce aceasta a statuat că legiuitorul poate să condiționeze exercițiul dreptului material la acțiune de existența unei cereri de partaj, fără ca norma să devină neconstituțională, a fortiori interpretarea care neagă existența unei asemenea condiționări este constituțională, pentru că lasă nealterat accesul liber la justiție.

Prin urmare, Decizia Curții Constituționale nr. 499/2013 nu constituie și nu poate constitui un obstacol pentru ca instanțele de judecată să realizeze o corectă interpretare și aplicare a art. 324 alin. (4) C. civ., deoarece: (i) Curtea Constituțională nu a dezlegat nicio problemă de drept privind interpretarea și aplicarea textului; (ii) în lumina considerentelor acestei decizii rezultă că ambele interpretări posibile sunt constituționale, raportat la accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil.

În realitate, problema centrală rămâne, așadar, tot aceea de a stabili înțelesul corect al art. 324 alin. (4) C. civ., care nu ridică nicio problemă de constituționalitate, oricare ar fi interpretarea care i s-ar da.

De altfel, în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție au mai existat precedente în care, în pofida unor considerente ale Curții Constituționale care reflectau o anumită interpretare și aplicare a legii, ulterior s-a dat o corectă interpretare unitară a dispozițiilor legale în discuție.[8]

În concluzie, Decizia Curții Constituționale nr. 499/2013 nu impune interpretarea în sensul că cererea de partaj ar constitui o condiție de admisibilitate a cererii de atribuire a beneficiului locuinței conjugale și nu poate constitui un obstacol în interpretarea și aplicarea corectă a art. 324 alin. (4) C. civ. Interpretarea pe care o împărtășim, în sensul că cererea de partaj nu este o condiție de admisibilitate pentru soluționarea cererii de atribuire a beneficiului locuinței conjugale la divorț nu contravine deciziei Curții Constituționale, ci dimpotrivă valorifică considerentele decizorii din cuprinsul acesteia.

În concluzie, pentru toate argumentele expuse, soluția pe care o considerăm ca fiind corectă este în sensul că judecata cererii de atribuire a beneficiului locuinței conjugale care este proprietate comună a soților nu este condiționată de existența unei cereri de partaj.

[1] A se vedea Dosarul nr. 25846/325/2020* înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu termen de soluționare la data de 5 februarie 2023, disponibil aici. Problema de drept formulată de instanță este următoarea: ”Dacă în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 324 alin. (1) coroborat cu art. 324 alin. (4) Noul Cod Civil prin sintagma până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj se înţelege că soluţionarea petitului având ca obiect atribuirea beneficiului locuinţei conjugale unuia dintre soţi la desfacerea căsătoriei este condiţionat de existenţa pe rolul instanţelor de judecată a unui dosar având ca obiect partaj cu privire la locuinţa conjugală a părţilor sau sintagma până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj reprezintă momentul până la care o hotărâre pronunţată într-un dosar având ca obiect atribuirea beneficiului locuinţei la desfacerea căsătoriei îşi produce efectele juridice. Nu vom aborda aspectul privind admisibilitatea cererii de sesizare a Înaltei Curții de Casație și Justiție care excedează scopului prezentei analize.
[2] A se vedea E Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiația, ediția 7, Editura C.H.Beck, 2021, p. 126; C. Nicolescu, Dreptul familiei, ediția a II-a, Editura Solomon, p.171-174; C. C. Hageanu. Dreptul familiei, ediția a3-a, Editura Hamangiu, 2023, p. 359-360; M. Avram, Drept.civil. Familia, ediția a 3-a, Editura Hamangiu, 2022, p. 225.
[3] ”Dacă locuința aparține soților în coproprietate ori în devălmășie, iar, în cadrul acțiunii de divorț nu s-a cerut împărțirea bunurilor comune, instanța, la cerere, poate dispune, pe calea unor măsuri provizorii, împărțirea sau atribuirea locuinței după aceleași criterii, urmând ca rezolvarea definitivă a raporturilor patrimoniale dintre soți să aibă loc ulterior, în cadrul acțiunii separate de partaj.” În mod evident, se avea în vedere împărțirea sau atribuirea folosinței locuinței, anterior reglementării din Codul civil. A se vedea I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediția a VII-a, Editura C.H.Beck, 2002, p. 272.
[4] În sensul că, în cazul în care nu este posibilă partajarea folosinței în natură (de exemplu, nu pot fi create două unități locative distincte ori se apreciază că nu este moral ca foștii soți să mai locuiască împreună) și dacă soții nu se înțeleg cu căruia dintre ei să îi revină locuința, beneficiul contractului de închiriere sau beneficiul locuinței conjugale se atribuie de instanța de tutelă unuia dintre soți, a se vedea C. G. Frențiu, Comentariile Codului civil. Familia, Editura Hamangiu, 2012, p. 173.
[5] A se vedea V. Stoica, Drepturile reale principale, ediția a 4-a, Editura C. H. Beck, 2021 p. 281; I. Sfredian, Drept. civil. Drepturile reale principale. Studiu aprofundat, Editura Hamangiu, 2021, p. 381-382. În mod judicios autoarea arată că hotărârea de partaj de folosință are caracter temporar, încetând odată cu starea de coproprietate. Introducerea acțiunii în partaj se poate face oricând, fără a se putea invoca autoritatea de lucru judecat, cele două acțiuni având obiect diferit. Cu privire la partajul de folosință, sub imperiul Codului civil din 1864 și jurisprudența instanței supreme, a se vedea C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ediția a II-a, Editura Hamangiu, 2007, p. 167-168.
[6] În doctrină s-a arătat că ”indicația cu privire la data până la care produce efecte atribuirea locuinței familiei nu este riguros exactă”, având în vedere că lichidarea regimului matrimonial se poate face fie prin bună învoială, fie prin hotărâre judecătorească. ”Faptul că, în contextul divorțului a existat o dispută între soți legată de atribuirea, provizorie, a beneficiului folosinței locuinței nu exclude ipso facto lichidarea pe cale pașnică.” A se vedea E. Florian, op. cit. p. 136.
[7] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 134 din 24 februarie 2014.
[8] În acest sens, menționăm, cu titlu de exemplu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 11 din 16 aprilie 2018, prin care Completul competent să judece recursul în interesul legii a soluționat recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov referitor la următoarea problemă de drept: „dacă în interpretarea dispozițiilor art. 784 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, efectele suspendării executării silite prin poprirea înființată asupra conturilor bancare se întind numai asupra obligațiilor ce revin terțului poprit în ce privește sumele cu scadență viitoare, existente la data adresei de înființare a popririi, sau și asupra sumelor ce reprezintă încasări viitoare, ulterioare suspendării, care nu existau la data adresei de înființare a popririi”. Soluția a fost dată pe fondul mai multor decizii ale Curții Constituționale care au respins excepția de neconstituționalitate a art. 784 alin. (1) teza a II-a C.proc.civ., în condițiile în care (incidental sau accidental) Curtea Constituțională părea că ar fi reținu prin unele hotărâri prin care a respins excepțiile de neconstituționalitate (Decizia nr. 1280/2011 și Decizi nr. nr. 266/2012) că indisponibilizarea ar opera și pe durata suspendării executării silite prin poprire, ceea ce a generat o anumită perioadă de timp o practică neunitară la nivelul instanțelor de judecată. A se vedea M. Avram, Dilema (ne)indisponibilizării după suspendarea urmării silite prin poprire bancară, disponibil aici.

Prof. univ. dr. Marieta Avram
Avocat, Baroul București