Dificultăți în analiza condițiilor infracțiunii de conducere a unui autoturism neînmatriculat prevăzute de art. 334 alin. (4) din Codul penal


Raul Alexandru Nestor
Raul Alexandru Nestor

Abstract

Considering the extremely large number of cars currently circulating both in Romania and in the other countries of the European Union, it is expected that some of the drivers in Romania will opt for the registration of the cars used in Romania in another state.

By criminalizing the act of driving vehicles registered abroad that do not have the right to drive in Romania in the category of offenses by which the rules regarding the legal registration/registration of motor vehicles are violated, the legislator intended to sanction also the violation of the obligations that must be respected or fulfilled in order to guarantee, from this perspective, the safe circulation of vehicles from other states.

The High Court of Cassation and Justice was notified through the procedure of issuing a preliminary ruling regarding the following legal issue: “If, according to art. 334 para. (4) of the Criminal Code, a vehicle registered in another state, for which a valid compulsory civil liability insurance contract is not concluded, is circumscribed by the notion of “vehicle registered in another state, which does not have the right to drive in Romania”.

As the opinions of the courts were requested for the purpose of a pertinent analysis necessary for the pronouncement of the preliminary decision, in the majority opinion it was shown that, through the crime provided by art. 334 para. (4) the last sentence of the Criminal Code, violations of the rules governing the conduct of drivers of vehicles registered in other states are sanctioned, justified by the need to ensure the possibility of identification of the vehicles driven, while the conclusion of the compulsory car insurance has another purpose, namely that of compensation of persons injured/damaged by road accidents.

The conclusion of a compulsory motor liability insurance contract does not represent a condition of legality, the failure of which would attract the incidence of the criminal law from the perspective of the national regulatory framework, but implies the application, possibly, of a contraventional sanction.

In the minority opinion it was shown that, according to art. 334 para. (4) of the Criminal Code, a vehicle registered in another state, for which a valid compulsory auto liability insurance contract is not concluded, is circumscribed to the notion of a vehicle registered in another state, which does not have the right to drive in Romania.

Although the solution of the High Court of Cassation and Justice is one of rejecting the referral as inadmissible, from its considerations it undoubtedly follows that the first orientation of the courts was considered judicious, namely the majority position which claims that the conclusion of the compulsory car liability insurance policy it does not represent a condition of legality, the non-fulfillment of which would attract the incidence of the criminal law from the perspective of the national normative framework, but implies the application, possibly, of a contraventional sanction.

The phenomenon of registration in Bulgaria of cars used in Romania by Romanian citizens is extremely well known, the applicable tax regime being an extremely advantageous one in the period 2010 – 2018.

Although apparently a Romanian citizen could not be required to know the provisions of the normative acts adopted in Bulgaria in the matter of registration and the compulsory insurance regime, to the extent that he opts for the registration in another country of a car used in Romania, the legislative changes in the field of road traffic from the respective country will produce legal effects in Romania.

For example, starting from July 1, 2016, the Bulgarian authorities amended art. 574 of the Bulgarian Insurers’ Code, in the sense that any motor vehicle registered in Bulgaria that does not have a valid mandatory RCA type policy will be automatically deleted from the Bulgarian Road Vehicle Register.

Without trying to limit the role of national courts to dispel interpretation doubts, we believe that at the national level it is also possible to regulate a mechanism by which drivers who drive cars registered in other European Union states can periodically have access to the same checks which even the traffic police can perform, in this case even in the database of the Bulgarian authorities, precisely to observe whether the vehicle appears as removed from circulation.

Rezumat

Având în vedere numărul extrem de mare de autoturisme care circulă în prezent atât în România cât și în celelalte țări din Uniunea Europeană, este de așteptat ca unii dintre conducătorii auto din România să opteze pentru înmatricularea în alt stat a autoturismelor folosite în România.

Incriminând fapta de a conduce vehicule înmatriculate în străinătate care nu au drept de circulație în România în categoria infracțiunilor prin care sunt lezate normele privind înmatricularea/înregistrarea legală a autovehiculelor, legiuitorul a intenționat să sancționeze și încălcarea obligațiilor care trebuie respectate sau îndeplinite pentru a se garanta, din această perspectivă, circulația în condiții de siguranță rutieră a vehiculelor provenind din alte state.

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată pe calea procedurii de pronunțare a unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea problemă de drept: ”Dacă, potrivit art. 334 alin. (4) din Codul penal, un vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă valabil, se circumscrie noţiunii de „vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România”.

Fiind solicitate opiniile instanțelor de judecată în scopul unei analize pertinente necesare pronunțării hotărârii prealabile, în opinie majoritară s-a arătat că, prin infracțiunea prevăzută de art. 334 alin. (4) teza ultimă din Codul penal, sunt sancționate încălcări ale normelor care reglementează conduita conducătorilor vehiculelor înmatriculate în alte state, justificat de necesitatea asigurării posibilității de identificare a vehiculelor conduse, în timp ce încheierea asigurării auto obligatorii are o altă finalitate, respectiv aceea a despăgubirii persoanelor vătămate/păgubite prin accidente rutiere.

Încheierea unui contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto nu reprezintă o condiție de legalitate a cărei neîndeplinire să atragă incidența legii penale din perspectiva cadrului normativ național, ci implică aplicarea, eventual, a unei sancțiuni contravenționale.

În opinie minoritară s-a arătat că, potrivit art. 334 alin. (4) din Codul penal, un vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto valabil, se circumscrie noțiunii de vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circula în România.

Deși soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție este una de respingere ca inadmisibilă a sesizării, din considerentele acesteia rezultă fără îndoială că a fost considerată judicioasă prima orientare a instanțelor de judecată, respectiv poziția majoritară care susține că încheierea poliței de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto nu reprezintă o condiție de legalitate a cărei neîndeplinire să atragă incidența legii penale din perspectiva cadrului normativ național, ci implică aplicarea, eventual, a unei sancțiuni contravenționale.

Este extrem de cunoscut fenomenul înmatriculării în Bulgaria a autoturismelor folosite în România de cetățenii români, regimul fiscal aplicabil fiind unul extrem de avantajos în perioada 2010 – 2018.

Deși aparent nu s-a putea impune unui cetățean român să cunoască prevederi ale actelor normative adoptate în Bulgaria în materia înmatriculării și a regimului asigurărilor obligatorii, în măsura în care optează pentru înmatricularea în altă țară a unui autoturism folosit în România, modificările legislative din domeniul circulației rutiere din țara respectivă vor produce efecte juridice în România.

Spre exemplu, începând cu 1 iulie 2016, autoritățile bulgare au modificat art. 574 din Codul Asiguratorilor din Bulgaria, în sensul că orice autovehicul înmatriculat în Bulgaria care nu deține o poliță obligatorie de tip RCA valabilă, va fi radiat în mod automat din Registrul Auto Rutier din Bulgaria.

Fără a încerca vreo limitare a rolului instanțelor naționale de a disipa îndoielile de interpretare, credem că la nivel național este posibilă și reglementarea unui mecanism prin care conducătorii care conduc autoturisme înmatriculate în alte state ale Uniunii Europene să poată avea acces în mod periodic la aceleași verificări pe care le poate efectua chiar poliția rutieră, în speță chiar în baza de date a autorităților bulgare, tocmai pentru a observa dacă autovehicul figurează ca radiat din circulație.

I. Necesitatea și scopul normei de incriminare în legislația națională

Conform dispozițiilor art. 334 alin. (1) din Codul penal, ”(1) Punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul, a unui tramvai sau a unui tractor agricol ori forestier neînmatriculat sau neînregistrat, potrivit legii, se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.

De asemenea, în acord cu dispozițiile art. 334 alin. (4) C.pen., ”Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul, a unui tramvai sau a unui tractor agricol sau forestier ori tractarea unei remorci ale cărei plăcuțe cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare au fost retrase ori a unui vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulație în România, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă”[1].

O simplă lectură a celor două texte va permite cu ușurință reținerea intenției legiuitorului de a reglementa o infracțiune de pericol, nicidecum o infracțiune de rezultat, pericolul social abstract al faptei fiind apreciat prin norma de incriminare ca fiind unul de nivel mediu, ținând cont de limitele de pedeapsă și de faptul că este prevăzută și amenda ca pedeapsă alternativă.

Atât legislația anterioară (art. 85 din O.U.G. nr. 195/2002[2], republicată), cât și cea în vigoare (art. 334 din Codul penal), includ infracțiunea analizată în sfera celor care lezează siguranța circulației rutiere, prin încălcarea/eludarea, în diverse modalități, a normelor care vizează, în sens larg, înmatricularea sau înregistrarea vehiculelor în România (sancționând, inclusiv, folosirea numerelor false de înmatriculare/înregistrare, conducerea/tractarea vehiculelor ale căror plăcuțe cu numărul de înmatriculare/ înregistrare au fost retrase, precum și conducerea pe drumurile publice a vehiculelor înmatriculate în străinătate, care nu au drept de circulație).

Aceste norme au ca finalitate, în principal, asigurarea unei evidențe complete și corecte a vehiculelor, iar în cazul infracțiunii prevăzute de art. 334 alin. (4) din Codul penal teza ultimă și respectarea legislației rutiere interne.

Această concluzie se desprinde și din faptul că, după modificările legislative intrate în vigoare la data de 1 februarie 2014, infracțiunile prevăzute de art. 334 C.p. au primit denumirea marginală de „punere în circulație sau conducere a unui vehicul neînmatriculat”, denumire inspirată din conținutul juridic al acestora, confirmându-se voința legiuitorului de a sancționa faptele de punere în circulație/conducere a vehiculelor care nu respectă regulile privind înmatricularea sau înregistrarea, precum și alte reguli similare acestora sau de aceeași importanță.

Prin urmare, incluzând fapta de a conduce vehicule înmatriculate în străinătate, care nu au drept de circulație în România, în categoria infracțiunilor prin care sunt lezate normele privind înmatricularea/înregistrarea legală a autovehiculelor, legiuitorul a intenționat să sancționeze și încălcarea obligațiilor care trebuie respectate sau îndeplinite pentru a se garanta, din această perspectivă, circulația în condiții de siguranță rutieră a vehiculelor provenind din alte state.

În acord cu norma de incriminare, considerăm că starea de pericol pentru siguranța traficului rutier intervine numai dacă se constată întrunite celelalte elemente constitutive ale infracțiunii, indiferent de producerea în concret a unei consecințe.

În cazul infracţiunii prevăzute în art. 334 alin. (1) din Codul penal, elementul material se poate realiza prin două acţiuni alternative, respectiv:

– punerea în circulaţie pe drumurile publice a unui autovehicul, a unui tramvai sau a unui tractor agricol ori forestier neînmatriculat sau neînregistrat, potrivit legii;

– conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul a unui tramvai sau a unui tractor agricol ori forestier neînmatriculat sau neînregistrat, potrivit legii.

Pentru varianta reglementată de art. 334 alin. (4) din Codul penal, legiuitorul național are în vedere doar activitatea de conducere sau de tractare a unei remorci, punerea în circulație putând avea loc și în conformitate cu legislația altui stat.

Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1), (2) şi (5) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, proprietarii de vehicule sau deţinătorii mandataţi ai acestora, sunt obligaţi să le înmatriculeze sau să le înregistreze, după caz, înainte de a le pune în circulaţie.

Înmatricularea este continuă, de la admiterea în circulaţie şi până la scoaterea din circulaţie şi presupune următoarele operaţiuni:

– înscrierea în evidenţele autorităţilor competente, potrivit legii a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui vehicul de către primul proprietar;

– transcrierea în evidenţele autorităţilor competente, a tuturor transmiterilor ulterioare ale dreptului de proprietate asupra unui vehicul.

Solicitantul unei operaţiuni de înmatriculare a unui vehicul în evidenţele autorităţilor competente, trebuie să facă dovada certificării autenticităţii vehiculului de către Registrul Auto Român, certificare care conţine şi atestarea faptului că acesta nu figurează în baza de date ca fiind furat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 12 alin. (1) din acelaşi act normativ, pentru a circula pe drumurile publice, vehiculele, cu excepţia celor trase sau împinse cu mâna şi a bicicletelor, trebuie să fie înmatriculate ori înregistrate, după caz, şi să poarte plăcuţe cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare, cu forme, dimensiuni şi conţinut prevăzute de standardele în vigoare. De asemenea, odată cu realizarea operaţiunilor de înmatriculare a vehiculului, autoritatea competentă eliberează proprietarului sau deţinătorului mandatat, un certificat de înmatriculare, conform categoriei din care face parte vehiculul respectiv, precum şi plăcuţe cu numărul de înmatriculare [art. 15 alin. (1) din acelaşi act normativ].

Pentru existenţa infracţiunii în ambele modalităţi normative prevăzute de art. 334 alin. (1) din Codul penal, este necesar a fi îndeplinite, cumulativ, două cerinţe esenţiale, respectiv:

1. încălcarea obligativităţii înmatriculării sau înregistrării şi

2. circulaţia autovehiculului să se realizeze pe un drum public.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, pericol rezultat din acţiunea prin care au fost puse în circulaţie sau conduse pe drumurile publice, autovehicule neînmatriculate sau neînregistrate, cunoscut fiind faptul că, printre altele, acestea pot fi şi necorespunzătoare sub aspect tehnic.

Legătura de cauzalitate, dintre acţiunea incriminată în cele două modalităţi, şi urmarea socialmente periculoasă nu trebuie dovedită, aceasta rezultând din materialitatea faptei comise.

Cu referire la modalitatea normativă incriminată de art. 334 alin. (4) din Codul penal, conform art. 82 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată: ”(2) Autovehiculele, tractoarele agricole sau forestiere și remorcile înmatriculate în alte state pot trece frontiera de stat și pot circula pe drumurile publice din România, dacă îndeplinesc condițiile tehnice prevăzute în Convenția asupra circulației rutiere, încheiată la Viena la 8 noiembrie 1968 și ratificată de România prin Decretul nr. 318/1980[3], dar numai pe perioada cât sunt asigurate pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de autovehicule. (….)

(4) Autovehiculele, tractoarele agricole sau forestiere și remorcile înmatriculate în alte state, deținute de persoane care au sediul sau domiciliul în România, pot fi conduse pe drumurile publice pe o perioadă de maximum 90 de zile de la introducerea acestora în țară, dacă sunt asigurate pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de circulație.”

Observăm că la nivel intern, cadrul normativ se referă expres și limitativ la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un autovehicul înmatriculat în alt stat pentru a putea circula pe drumurile publice din România, respectiv să îndeplinească condițiile tehnice prevăzute în Convenția asupra circulației rutiere, încheiată la Viena la 8 noiembrie 1960 și ratificată de România prin Decretul nr. 318/1980, respectiv să fie asigurate pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de vehicule.

II. O succintă examinare a jurisprudenței instanțelor naționale

O abordare analitică a soluțiilor pronunțate de instanțele naționale în materia infracțiunii prevăzute de art. 334 din Codul penal va demonstra o practică judiciară unitară, soluțiile pronunțate fiind temeinic argumentate și previzibile, însă numai în situația modalității normative prevăzute de art. 334 alin. (1) din Codul penal.

Spre exemplu, prin rechizitoriul nr. 2619/P/2018 întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti la data de 06.06.2018 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B. M.-C, pentru săvârşirea infracţiunii de ”punerea în circulație sau conducerea unui vehicul neînmatriculat”, prevăzute de art. 334 alin. (1) din Codul penal.

S-a reţinut în esență că inculpatul B. M.-C., la data de 22.03.2018, în jurul orei 22:30, a condus pe Str. Bahluiului din municipiul Ploieşti, judeţul Prahova, autoturismul marca Renault Megane, cu seria sașiului VF1KMSFC537******, proprietatea sa, purtând numărul de înmatriculare provizoriu PH-060***, neînmatriculat, în condiţiile în care autorizația de circulație provizorie fusese valabilă până la data de 16.09.2017.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului de urmărire penală, s-a reținut că la data de 22.03.2018, în jurul orei 22:30, inculpatul B. M. C. ar fi condus pe Str. Bahluiului din municipiul Ploieşti, judeţul Prahova, autoturismul marca Renault Megane, cu seria sașiului VF1KMSFC537*******, proprietatea sa, purtând numărul de înmatriculare provizoriu PH-060***, fiind oprit pentru control de către organele de poliție care se aflau în exercitarea atribuțiilor de supraveghere şi control a traficului rutier. Cu ocazia acestui control s-a reținut că autoturismul condus de inculpat nu figura înmatriculat în sistemul informatic național, iar numărul de înmatriculare provizoriu PH-060*** a fost atribuit acesteia, cu valabilitate de la data de 23.08.2017 până la data de 16.09.2017, conform adresei înregistrate la S.P.C.R.P.C.I.V. Prahova, sub nr. 624469/17.04.2018.

Prin sentinţa penală nr. 2630/29 noiembrie 2018 pronunţată de Judecătoria Ploieşti– Secţia penală în dosarul nr. 13255/281/2018[4], prima instanță a constatat că situația de fapt astfel cum a fost reținută mai sus, are deplină acoperire în probele administrate în timpul urmăririi penale şi conturează în mod indubitabil vinovăția inculpatului, astfel că în baza art. 103 alin. (2) Cod de procedură penală, a stabilit că acuzația formulată împotriva sa prin rechizitoriul nr. 2619/P/2018 întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti la data de 06.06.2018, este dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă prin probatoriul administrat.

În același sens, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte nr. 7010/P/2016 înregistrat la instanţa de fond sub nr. 1480/315/2017 la data de 23.02.2017 a fost trimisă în judecată inculpata Z. I. M, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 334 alin. (1), teza a II-a Cod penal, reţinându-se că la data de 15.12.2016 a condus pe drumul public un autovehicul ce avea autorizaţia de circulaţie provizorie expirată din data de 29.11.2016.

Prin sentinţa penală nr. 181/30 mai 2017 pronunţată de Judecătoria Târgovişte în dosarul nr. 1480/315/2017[5], prima instanță a a reținut în esență ca fapta inculpatei Z. I.-M. care, la data de 15.12.2016, a condus pe drumurile publice, pe DJ 711, pe raza localităţii Baleni, judeţ Dâmboviţa autoutilitara marca LDV cu numărul de circulaţie provizorie DB 027***, având autorizaţia de circulaţie provizorie expirata din data de 29.11.2016, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de punere conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat prev. de art. 334 alin. (1) teza a II-a Cod penal.

***

Sub aspectul condițiilor de tipicitate subiectivă, în cazul infracțiunii prev. de art. 334 alin. (1) și (4) C.pen, pentru existența răspunderii penale este necesar ca inculpatul să cunoască situația de fapt a autovehiculului, respectiv ca acesta este neînmatriculat, neînregistrat sau că nu are drept de circulație în România.

În virtutea principiului nemo censetur ignorare legem, cunoașterea acestei situații nu presupune obligativitatea organelor judiciare sau altor organe ale statului de a-l informa pe conducătorul auto în legătură cu situațiile în care este permisă circulația pe drumurile publice sau în afara lor, ci presupune obligația conducătorului auto de a se informa asupra acestei situații.

Un număr provizoriu de circulaţie expirat este de natură să inducă în eroare organele de poliţie aflate în exerciţiul supravegherii traficului rutier, care nu vor opri spre verificare un autoturism neînmatriculat ce are montate plăcuţe cu numărul de înmatriculare expirat, spre deosebire de situaţia acelor autoturisme neînmatriculate în circulaţie care nu au montate în continuare numere de înmatriculare provizorii expirate. Numărul de înmatriculare (permanent ori provizoriu) este un element de identificare a participanţilor la trafic, necesar pentru depistarea autorilor unor infracţiuni sau abateri rutiere, astfel încât lipsa lui sau lipsa corespondenţei lui cu realitatea împiedică aplicarea corectă şi promptă a legii.

După cum am arătat anterior, obligația de înmatriculare a vehiculelor este prevăzuta în art. 12 alin. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului 195/2002, conform căruia orice vehicul care circula pe drumurile publice trebuie înmatriculat ori înregistrat, după caz, și să poarte plăcuțe cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare. Totodată, potrivit art. 13 alin. (3) din actul normativ menționat, până la înmatriculare, vehiculele pot circula cu numere provizorii, pe baza unei autorizații speciale eliberate de autoritatea competentă.

Conform dispozițiilor referitoare la înmatricularea și radierea autovehiculelor din evidenta circulației, numărul de înmatriculare poate fi folosit în mod legal numai câtă vreme starea de înmatriculare subzistă. Prin urmare, odată cu radierea autovehiculului din evidența organului la care a fost înmatriculat, numărul de înmatriculare își pierde semnificația, încetează de a mai fi expresia stării de înmatriculare și devine – în raport cu autovehiculul a cărui înmatriculare o semnificase pănă atunci, în ipoteza în care acesta ar continua să fie folosit – un număr de înmatriculare fals.

Deși în asemenea cazuri, persoanele acuzate au susținut ca nu a efectuat verificări și deci nu au cunoscut situația autovehiculului, în mod constant s-a reținut că, deși potrivit art. 30 din Codul penal „nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoștea existența unei stări, situații ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei”, necunoașterea legii extrapenale poate constitui o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei, echivalentă erorii de fapt, cu condiția ca făptuitorul să ignore acea dispoziție legală, ceea ce nu subzistă în cazul unui conducător auto care folosește în mod temporar un alt autoturism cu numere diferite de înmatriculare. Eroarea va fi exclusă în caz de îndoială, de cunoaștere nesigură, deoarece în acest caz făptuitorul acceptă posibilitatea producerii faptei sale care este comisa cu intenție indirectă.

Prin urmare, fapta persoanei acuzate de a se urca la volanul unui autoturism aparținând altei persoane, autoturism pe care nu îl folosea în deplasările zilnice, nu este săvârșită în condițiile erorii de fapt, în contextul în care inculpata, deși avea calitatea de conducător auto, s-a urcat la volanul unui alt autoturism, fără a verifica situația înmatriculării acestuia, fără a solicita niciun act pentru mașina în care se afla, cunoașterea nesigură a situației înmatriculării autoturismului implicând și acceptarea posibilității de a conduce un autoturism neînmatriculat.

Dacă în cazul modalităților normative incriminate prin dispozițiile art. 334 alin. (1) din Codul penal, analiza condițiilor de tipicitate nu impune dificultăți deosebite, jurisprudența națională având un caracter previzibil, în cazul variantei reglementate de art. 334 alin. (4) C.pen., instanțele de judecată au recurs inclusiv la sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.     

Problema semnalată în jurisprudență și soluționată inițial în mod neunitar a constat în aceea de a determina dacă voința legiuitorului a fost aceea de a incrimina simpla faptă de a conduce pe drumurile publice un vehicul înmatriculat în străinătate dacă acesta nu face obiectul unui contract de asigurare de răspundere civilă obligatorie validă, în condițiile în care legislația în materia asigurărilor pentru răspundere civilă obligatorie prevedea anterior și o răspundere contravențională (art 64 alin. (1) din Legea 136/1995[6]).

Legea 136/1995 a fost abrogată expres de Legea 132/2017[7] care a intrat în vigoare în data de 12 iunie 2017. Acest act normativ nu mai prevede ca și contravenție încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligațiilor ce le revin în legătură cu asigurarea vehiculelor înmatriculate în străinătate, această faptă nefiind menționată nici printre contravențiile prevăzute de OUG 195/2002.

Anterior Legii nr. 132/2017, semnalăm existența unei dispoziții legale care prevedea expres ca și contravenție fapta de conducere pe drumurile publice a unui vehicul înmatriculat în alt stat care nu era asigurat pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de autovehicule, situație în care s-a apreciat că nu se poate angaja și răspunderea penală pentru aceeași conduită, fiind vorba cel puțin de o neclaritate a reglementării.

După intrarea în vigoare a Legii 132/2017, acest act de conduită nu mai este prevăzut ca și contravenție, punându-se problema răspunderii penale a celui în cauză, respectiv a tratamentului sancționator diferențiat după cum ar fi vorba despre un vehicul înmatriculat în țară sau unul înmatriculat în alt stat.

În data de 11.12.2018 a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, sub nr. 1479/284/2018, cauza având ca obiect apelul declarat de inculpatul M. B. I, împotriva sentinţei penale nr. 163 din data de 25.10.2018, pronunţate de Judecătoria Răcari în dosarul nr. 1479/284/2018[8].

În cauză, trimiterea sa în judecată s-a dispus sub aspectul infracţiunii prev. de art. 335 alin. (1) C.pen., reţinându-se că inculpatul, în data de 21.04.2016, în jurul orelor 20:20, a condus pe Strada Zorilor din comuna Lunguleţu, jud. Dâmboviţa, autoturismul marca BMW cu nr. de înmatriculare 1588BL*, fără a poseda permis de conducere pentru nicio categorie de vehicule, dar şi sub aspectul infracţiunii prev. de art. 334 alin. (4) C.pen., reţinându-se că inculpatul, în data de 21.04.2016, în jurul orelor 20:20, a condus pe Strada Zorilor din comuna Lunguleţu, jud. Dâmboviţa, autoturismul marca BMW cu nr. de înmatriculare 1588BL*, fără ca acesta să deţină asigurare pentru cazurile de răspundere civilă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 82 alin. (2) din O.U.G. 195/2002.

Prin sentinţa penală apelată, Judecătoria Răcari a reţinut ca probate faptele care au făcut obiectul sesizării instanţei, condamnându-l pe inculpat sub aspectul ambelor infracţiuni, aplicându-i o pedeapsă rezultantă de 11 luni închisoare, cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani.

În motivarea apelului exercitat, apelantul-inculpat a învederat că înţelege să conteste legalitatea condamnării sub aspectul infracţiunii prev. de art. 334 alin. (4) C.p., dar şi modalitatea de individualizare a executării pedepsei. În privinţa infracţiunii prev. de art. 334 alin. (4) C.p., apelantul-inculpat a apreciat că se impune pronunţarea unei soluţii de achitare, în baza art. 16 alin. 1) lit. b) C.p.p., fapta nefiind prevăzută de legea penală.

A învederat apelantul-inculpat că angajarea răspunderii penale doar pentru vehiculele înmatriculat în alt stat, implică o discriminare gravă, o atingere adusă dreptului la liberă circulaţie în interiorul spaţiului european. Principiul legalităţii incriminării consacrat de art. 7 par. 1 din C.E.D.O. impune ca legea să definească în mod clar infracţiunile, asigurând astfel respectarea principiului previzibilităţii.

În cursul judecării acestei căi de atac, Curtea de Apel Ploiești a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea procedurii de pronunțare a unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea problemă de drept: ”Dacă, potrivit art. 334 alin. (4) C.p., un vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă valabil, se circumscrie noţiunii de „vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România”.

Fiind solicitate opiniile instanțelor de judecată în scopul unei analize pertinente necesare pronunțării hotărârii prealabile, în opinie majoritară s-a arătat că, prin infracțiunea prevăzută de art. 334 alin. (4) teza ultimă din Codul penal, sunt sancționate încălcări ale normelor care reglementează conduita conducătorilor vehiculelor înmatriculate în alte state, justificat de necesitatea asigurării posibilității de identificare a vehiculelor conduse, în timp ce încheierea asigurării auto obligatorii are o altă finalitate, respectiv aceea a despăgubirii persoanelor vătămate/păgubite prin accidente rutiere.

Încheierea unui contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto nu reprezintă o condiție de legalitate a cărei neîndeplinire să atragă incidența legii penale din perspectiva cadrului normativ național, ci implică aplicarea, eventual, a unei sancțiuni contravenționale.

De asemenea, în raport cu dispozițiile art. 37 alin. (9) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie care fac trimitere numai la nerespectarea obligației de asigurare a unui vehicul înmatriculat în România (spre deosebire de reglementarea anterioară prevăzută de art. 64 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România), s-a arătat că această situație nu poate fi interpretată în sensul că poate atrage o incriminare a aceleiași fapte în cazul în care vehiculele sunt înmatriculate în afara României, deoarece o astfel de intenție a legiuitorului nu poate fi dedusă din modificarea unor dispoziții privind răspunderea contravențională, ci trebuie să existe un act de legiferare pozitiv, care să respecte exigențele previzibilității și clarității unei incriminări noi sau extinderii sferei de aplicare a dispozițiilor art. 334 alin. (4) din Codul penal.

În argumentarea acestui punct de vedere majoritar, instanțele naționale au făcut referire la considerentele Deciziei nr. 537/2016[9] a Curții Constituționale a României în conformitate cu care prevederile art. 334 alin. (4) din Codul penal nu includ printre ipotezele juridice pe care le reglementează și faptele prevăzute la art. 64 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România.

De asemenea, în susținerea acestei opinii majoritare au fost invocate și dispozițiile art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care nu se limitează la a interzice aplicarea retroactivă a normelor penale în detrimentul acuzatului, ci consacră și principiul legalității delictelor și pedepselor, ceea ce presupune că o infracțiune trebuie să fie clar definită în lege, perspectivă din care s-a exprimat și punctul de vedere că dispozițiile art. 334 alin. (4) teza ultimă din Codul penal nu corespund exigențelor de previzibilitate impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În lipsa unei asigurări obligatorii pentru autovehiculele înmatriculate în străinătate nu poate fi considerată drept o faptă care să constituie infracțiune întrucât o astfel de interpretare lezează protecția oferită de art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În opinie minoritară s-a arătat că, potrivit art. 334 alin. (4) din Codul penal, un vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto valabil, se circumscrie noțiunii de vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circula în România.

Deși prin soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 1.479/284/2018, considerentele Deciziei nr. 15/2019 sunt extrem de relevante în analiza condițiilor de tipicitate ale infracțiunii prevăzute și sancționate de art. 334 alin. (4) din Codul penal.

Apreciind că problema ridicată de Curtea de Apel Ploiești, nu constituie o reală problemă de drept, generată de dificultăţi de interpretare a normei de incriminare, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că ”succesiunea în timp a legislaţiei în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule reliefează că Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România (abrogată în prezent) prevedea în art. 64 alin. 1 că încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligaţiei de asigurare prevăzute la art. 48 şi art. 56 constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 1000 lei la 2000 lei şi cu reţinerea certificatului de înmatriculare/înregistrare a vehiculului, până la prezentarea documentului privind încheierea asigurării. Articolul 56 din acest act normativ viza persoanele care foloseau pe teritoriul României vehicule înmatriculate/înregistrate în străinătate şi neasigurate în străinătate sau a căror asigurare expira pe durata şederii în România.

Prin art. 40 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvai, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 19 septembrie 2016, a fost abrogată Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.

Sub aspectul răspunderii juridice, ordonanţa de urgenţă menţionată prevedea la art. 35 alin. (9) că încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligaţiei de asigurare prevăzute la art. 4 şi a obligaţiei prevăzute la art. 9 alin. (3) constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 1.000 lei la 2.000 lei şi cu reţinerea certificatului de înmatriculare/înregistrare a vehiculului, până la prezentarea documentului privind încheierea asigurării. Articolul 4 din această ordonanţă se referea la persoanele fizice sau juridice care aveau în proprietate vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării în România, precum şi tramvaie care aveau obligaţia să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de vehicule în limitele teritoriale prevăzute la art. 3. (….)

Ulterior, prin Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 12 iunie 2017, intrată în vigoare la 30 de zile de la publicare, conform art. 46, au fost abrogate Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvai.

Prin art. 37 alin. (9) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie se prevede că încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligaţiei de asigurare prevăzute la art. 3 şi a obligaţiilor prevăzute la art. 6 alin. (6) şi (7) constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 1000 lei la 2000 lei şi cu reţinerea certificatului de înmatriculare/înregistrare a vehiculului până la prezentarea documentului privind încheierea asigurării. Art. 3 din aceeaşi lege stabileşte că persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării în România, precum şi tramvaie au obligaţia să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de vehicule în limitele teritoriale prevăzute la art. 2 pct. 18.

Deopotrivă, prin dispoziţiile art. 31 alin. (5) din legea menţionată se prevede: „Conducătorii vehiculelor care nu îşi îndeplinesc obligaţia de a încheia asigurarea de frontieră sunt sancţionaţi în conformitate cu prevederile legale aplicabile în România”. Conform art. 30 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, asigurarea de frontieră se încheie pentru acoperirea prin asigurare a riscurilor de răspundere civilă în cazul vehiculelor care sunt înmatriculate/înregistrate într-un stat terţ care pătrund pe teritoriul României fără a avea un contract RCA valabil sau al căror contract RCA expiră pe perioada şederii în România, precum şi în cazul vehiculelor care sunt înmatriculate/înregistrate într-un alt stat, cu excepţia celor care deţin o Carte Verde valabilă, emisă sub autoritatea unui birou naţional competent, şi cu excepţia conducătorului auto a cărui asigurare de răspundere civilă pe teritoriul statului membru de reşedinţă este garantată de biroul naţional al acelui stat.

Faţă de toate aceste dispoziţii legale se constată că, de la data abrogării Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, legislaţia în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă auto reglementează explicit răspunderea contravenţională pentru încălcarea obligaţiei de asigurare pentru răspundere civilă auto de către persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării în România, spre deosebire de perioada în care această lege era în vigoare când sancţiunea contravenţională era prevăzută expres pentru nerespectarea acestei obligaţii indiferent dacă vehiculul era înmatriculat/înregistrat în ţară sau străinătate.

Pe de altă parte, se observă că, potrivit art. 112 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, modificările şi completările ulterioare, certificatul de înmatriculare sau de înregistrare ori dovada înlocuitoare a acestuia se reţine de către poliţia rutieră în cazul în care vehiculul nu este asigurat de răspundere civilă în caz de pagube produse terţilor prin accidente de circulaţie, conform legii.

Dispoziţiile art. 334 alin. (4) din Codul penal au fost supuse examenului de constituţionalitate pe calea unor excepţii de neconstituţionalitate soluţionate prin Decizia nr. 537/2016 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.002 din 13 decembrie 2016, şi Decizia nr. 406/2017 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 4 octombrie 2017.

Respingând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 334 alin. (4) din Codul penal, în urma examinării inclusiv a prevederilor art. 64 alin. 1, art. 48 şi art. 56 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, Curtea Constituţională a României a statuat, prin Decizia nr. 537/2016, că dispoziţiile art. 334 alin. (4) din Codul penal nu includ, printre ipotezele juridice pe care le reglementează, şi faptele prevăzute la art. 64 alin. 4 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România. Astfel, art. 334 alin. (4) din Codul penal incriminează activitatea de punere în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat, în timp ce prevederile art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 sancţionează contravenţional fapte referitoare la neîncheierea contractelor de asigurare sau la neplata primelor de asigurare (paragraful 15), precum şi că nu poate fi reţinută existenţa unui paralelism de reglementare între dispoziţiile art. 334 alin. (4) din Codul penal şi cele ale art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, acestea sancţionând, în realitate, penal şi, respectiv, contravenţional, conduite distincte, ce afectează categorii de relaţii sociale distincte. Aşa fiind, textele criticate reglementează în mod clar, precis şi previzibil atât faptele a căror sancţionare o prevăd, cât şi pedepsele penale şi, respectiv, contravenţionale aplicabile, nefiind de natură a contraveni principiului legalităţii incriminării prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie şi nici dispoziţiilor art. 4 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie, referitor la dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori () – paragraful 16.

Se constată, aşadar, că prin considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 537/2016 a Curţii Constituţionale a României se stabileşte o separaţie netă între conduitele incriminate de dispoziţiile art. 334 alin. (4) din Codul penal şi conduita constând în încălcarea obligaţiei de asigurare pentru răspundere civilă auto, situată de instanţa de contencios constituţional în afara sferei de aplicare a normei de incriminare cuprinse în art. 334 alin. (4) din Codul penal, criteriul de distincţie fiind cel al categoriilor de relaţii sociale diferite afectate şi, implicit, al valorii sociale ocrotite.

Argumentele din cuprinsul acestei decizii a instanţei de contencios constituţional – pronunţate la momentul când în vigoare era Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, cu modificările şi completările ulterioare – au fost menţinute ulterior adoptării Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, prin Decizia nr. 406/2017 a Curţii Constituţionale a României, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 334 alin. (4) din Codul penal, în considerentele deciziei fiind reţinute următoarele:

„16. (…) Curtea reţine că prevederile art. 334 alin. (4) din Codul penal nu includ, printre ipotezele juridice pe care le reglementează, şi faptele prevăzute la art. 112 alin. (1) lit. s) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002. Astfel, art. 334 alin. (4) din Codul penal incriminează activitatea de punere în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat, în timp ce prevederile art. 112 alin. (1) lit. s) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice sancţionează contravenţional lipsa asigurării de răspundere civilă în caz de pagube produse terţilor prin accidente de circulaţie, conform legii. Pentru acest motiv, Curtea constată că nu poate fi reţinută existenţa unui paralelism de reglementare între dispoziţiile art. 334 alin. (4) din Codul penal şi cele ale art. 112 alin. (1) lit. s) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, acestea sancţionând, în realitate, penal şi, respectiv, contravenţional, conduite distincte, ce afectează categorii de relaţii sociale distincte (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 537 din 6 iulie 2016, paragrafele 15 şi 16).

17. De asemenea, Curtea reţine, pe de o parte, că dispoziţiile legale mai sus enunţate se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipotezele juridice prevăzute prin textele criticate, iar, pe de altă parte, că persoanele care conduc pe drumurile publice autovehicule sau tractează remorci ale căror plăcuţe cu numărul de înmatriculare ori de înregistrare au fost retrase sau care conduc un vehicul înmatriculat în alt stat, care nu au drept de circulaţie în România, se află într-o situaţie juridică diferită de cea a persoanelor fizice sau juridice care îşi încalcă obligaţia de încheiere a asigurării de răspundere civilă în caz de pagube produse terţilor prin accidente de circulaţie, motiv pentru care nu poate fi reţinută încălcarea prin acestea a dispoziţiilor art. 16 din Constituţie referitoare la principiul egalităţii în drepturi (…)”.

Prin urmare, dispoziţiile art. 334 alin. (4) din Codul penal au caracter constituţional numai în interpretarea dată de Curtea Constituţională care nu plasează în sfera de reglementare penală actul de conduită al încălcării obligaţiei de asigurare pentru răspundere civilă auto, fiind garantat principiului legalităţii incriminării, caracterul previzibil al normei de incriminare prevăzute de art. 334 alin. (4) din Codul penal şi principiul egalităţii în drepturi. (…)

În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în cauză, aplicarea corectă a dreptului este evidentă, nelăsând loc vreunei îndoieli rezonabile vizând sfera de reglementare a art. 334 alin. (4) din Codul penal, nici pentru perioada în care a fost în vigoare Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România şi nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule si tramvaie.

În situaţia în care s-ar aprecia că sesizarea este admisibilă, răspunsul pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar trebui să îl dea întrebării prealabile s-ar limita la simpla trimitere la dispoziţiile art. 334 alin. (4) din Codul penal, căci nu s-ar putea răspunde altceva decât ceea ce este prevăzut cu claritate în norma de incriminare în interpretarea dată acesteia prin deciziile nr. 537/2016 şi nr. 406/2017 ale Curţii Constituţionale ale României.”[10]

În concluzie, deși soluția este una de respingere ca inadmisibilă a sesizării, din considerentele citate anterior rezultă fără îndoială că a fost considerată judicioasă prima orientare a instanțelor de judecată, respectiv poziția majoritară care susține că încheierea poliței de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto nu reprezintă o condiție de legalitate a cărei neîndeplinire să atragă incidența legii penale din perspectiva cadrului normativ național, ci implică aplicarea, eventual, a unei sancțiuni contravenționale.

III. Necesitatea cunoașterii unor norme de drept adoptate de statul în care este  înmatriculat autoturismul condus în România 

Dincolo de caracterul extrem de pertinent al Deciziei nr. 15/2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, soluția este pronunțată în considerarea exclusivă a cunoașterii legislației naționale de către toți cetățenii români.

Dreptul recunoscut de art. 14 al CEDO poate fi calificat a fi un „drept la egalitate”, deoarece egalitatea și nediscriminarea sunt noțiuni echivalente; exprimând ideea de egalitate într-o formă negativă, dreptul la nediscriminare protejează persoanele fizice și persoanele juridice aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit.

Prin infracțiunea prevăzută de art. 334 alin. (4) teza ultimă C.p. sunt sancționate încălcări ale normelor care reglementează conduita conducătorilor vehiculelor înmatriculate în alte state, justificat de necesitatea asigurării posibilității de identificare a vehiculelor conduse, în timp ce încheierea asigurării auto obligatorii are o altă finalitate, respectiv aceea a despăgubirii persoanelor vătămate/păgubite prin accidente rutiere.

Prin urmare, în opinia noastră, consecințele legate de lipsa asigurării obligatorii în România ar trebui să fie aceleași, indiferent de locul înmatriculării vehiculului, însă numai dacă legea care guvernează procesul înmatriculării și punerii în circulație nu cuprinde alte dispoziții derogatorii.

Este extrem de cunoscut fenomenul înmatriculării în Bulgaria a autoturismelor folosite în România de cetățenii români, regimul fiscal aplicabil fiind unul extrem de avantajos în perioada 2010 – 2018.

Deși aparent nu s-a putea impune unui cetățean român să cunoască prevederi ale actelor normative adoptate în Bulgaria în materia înmatriculării și a regimului asigurărilor obligatorii, în măsura în care optează pentru înmatricularea în altă țară a unui autoturism folosit în România, modificările legislative din domeniul circulației rutiere din țara respectivă vor produce efecte juridice în România.

Spre exemplu, începând cu 1 iulie 2016, autoritățile bulgare au modificat art. 574 din Codul Asiguratorilor din Bulgaria, în sensul că orice autovehicul înmatriculat în Bulgaria care nu deține o poliță obligatorie de tip RCA valabilă, va fi radiat în mod automat din Registrul Auto Rutier din Bulgaria.

Prin aceste modificări adoptate de autoritățile legislative din Bulgaria, orice autovehicul care nu deține o poliță obligatorie de tip RCA valabilă va fi radiat în mod automat din Registrul Auto Rutier din Bulgaria, însă în urma parcurgerii unei proceduri specifice de informare și de notificare.

Conform acestui act normativ, la momentul expirării perioadei de valabilitate a poliței RCA, proprietarul bulgar va fi informat despre acest aspect, iar dacă în decurs de 14 zile nu se reînnoiește contractul de asigurare pentru autovehiculul respectiv, acesta va fi radiat din evidentele oficiale.

Realitatea judiciară a demonstrat că cetățenii români conduc autoturismele înmatriculate în Bulgaria, procesul de înmatriculare având loc în baza unei procuri emise de o persoana fizică de naționalitate bulgară sau de o persoană juridică bulgară, de cele mai multe ori conducătorul din România necunoscând că circulă cu o mașină pe care autoritățile bulgare au radiat-o din circulație tocmai pentru lipsa unei poliție de asigurare.

Mecanismul folosit de cetățenii români care doresc să circule în România cu autoturisme înmatriculate în Bulgaria presupune încheierea contractului de asigurare obligatorie prin intermediar, iar dacă acest mandatar nu depune la rândul său banii în contul societății de asigurări, aceasta va anula polița neplătită, fiind semnalate inclusiv situații în care proprietarul autovehiculului a achiziționat o asigurare falsă, fără să aibă cunoștință de acest lucru.

Prin urmare, în cazul oricărui control efectuat de agenții de poliție rutieră, autoturismul înmatriculat în Bulgaria este verificat chiar în baza de date a autorităților bulgare, iar dacă un asemenea autovehicul figurează ca radiat din circulație, se poate reține în sarcina conducătorului auto în România infracțiunea prevăzută de art. 334 alin. (4) din Codul penal, într-o asemenea situație autoturismul nemaifiind înmatriculat nici în Bulgaria.

Conform art. 574 alin. (10) din Codul Asiguratorilor din Bulgaria, ”Centrul de informare sesizează proprietarii de autovehicule pentru care nu a fost încheiat un contract de asigurare obligatorie de „răspundere civilă” sau a fost reziliat şi nereînnoit contractul de asigurare încheiat şi le acordă un termen de 14 zile de la data transmiterii notificării pentru a depune dovada privind existența unui contract de asigurare încheiat și valabil pentru această asigurare.”

De asemenea, în temeiul art. 574 alin. (11) din același act normativ, ”Autoritățile competente în temeiul alin. 1 iau măsuri pentru radierea din circulație a autovehiculelor sau a mijloacelor de transport în comun de pasageri și/sau pentru aplicarea sancțiunilor administrative corespunzătoare, atunci când asigurarea obligatorie nu a fost încheiată. Când în termenul prevăzut la alin. 10, nu s-a furnizat dovada unui contract încheiat de asigurare obligatorie de „răspundere civilă” pentru automobilişti, Fondul de Garantare sesizează autoritatea conform alin. 1, pct. 1 pentru a înceta înmatricularea autovehiculului.

(12) Datele de la Centrul de Informare – până la proba contrarie atestă asigurătorul, numărul contractului de asigurare obligatorie de „răspundere civilă” pentru șoferi sau de „accident” pentru călători, datele de începere și de încheiere a asigurării, numărul de înregistrare și numărul cadrului (șasiului) autovehiculului.”

Acest act normativ permite autorităților bulgare să procedeze la radierea din circulație a unui autoturism, în urma verificărilor efectuate de structura competentă în verificarea valabilității polițelor de asigurarea RCA, existând posibilitatea ca cetățeanul român să nu cunoască un asemenea demers al autorităților din statul în care este înmatriculat autoturismul, deși legea acelui stat impune condiția notificării.

În ipoteza în care o asemenea notificare nu a ajuns la cunoștința persoanei care conduce autoturismul în România, deși autoturismul este radiat din circulație, nu credem că să poate reține condiția imputabilității faptei.

Nici legea română și nici legea statului în care operează înmatricularea nu impun în sarcina conducătorului auto obligația de a verifica periodic dacă autoturismul este în continuare înmatriculat, ci obligația de a avea o poliță de asigurare valabilă.

În condițiile în care notificarea adresată de autoritățile bulgare îndeplinește toate condițiile de legalitate potrivit legislației din această țară, având în vedere mecanismul folosit de cetățenii români pentru înmatriculare în Bulgaria (încheierea unui contract de mandat cu un cetățean bulgar sau cu o persoană juridică din această țară), este posibil ca notificarea în sensul radierii autoturismului din circulație pentru lipsa asigurării să nu ajungă la cunoștința conducătorului auto român. În această situație, conducătorul auto român va conduce un autoturism care nu are drept de circulație în România, necunoscând însă că nu are nici drept de a circula în Bulgaria.

Așa cum am arătat anterior, în cazul oricărui control efectuat de agenții de poliție rutieră, autoturismul înmatriculat în Bulgaria este verificat chiar în baza de date a autorităților bulgare, iar dacă un asemenea autovehicul figurează ca radiat din circulație, faptele conducătorului auto depistat în România ar putea întruni condițiile de tipicitate obiectivă ale infracțiunii prevăzute de art. 334 alin. (4) C.pen. Singurul mijloc eficient prin care se poate demonstra existența unei cauze de neimputabilitate, respectiv a unei eventuale erori, presupune dovedirea unor disfuncționalități în procedura de notificare stabilită de lege în sarcina autorităților bulgare.

Cetățeanul român poate demonstra că notificarea adresată de autoritățile bulgare mandatarului din Bulgaria nu a ajuns și la cunoștința sa în calitate de mandant cu cetățenie română și deci nu a avut cunoștință de radierea autoturismului din circulație.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut în jurisprudența sa că, oricât de clar ar fi redactată o dispoziție legală, în orice sistem de drept, inclusiv în dreptul penal, există un element inevitabil de interpretare judiciară. Va fi întotdeauna nevoie de elucidarea punctelor îndoielnice și de adaptare la circumstanțele în schimbare. Din nou, deși certitudinea este foarte de dorit, ea poate aduce în sine o rigiditate excesivă, iar legea trebuie să fie capabilă să țină pasul cu circumstanțele în schimbare. În consecință, multe legi sunt formulate inevitabil în termeni care, într-o măsură mai mare sau mai mică, sunt vagi și a căror interpretare și aplicare sunt chestiuni de practică (a se vedea, mutatis mutandis, The Sunday Times c. Regatul Unit și Kokkinakis împotriva Greciei.

Fără a încerca vreo limitare a rolului instanțelor naționale de a disipa îndoielile de interpretare, credem că la nivel național este posibilă și reglementarea unui mecanism prin care conducătorii care conduc autoturisme înmatriculate în alte state ale Uniunii Europene să poată avea acces în mod periodic la aceleași verificări pe care le poate efectua chiar poliția rutieră, în speță chiar în baza de date a autorităților bulgare, tocmai pentru a observa dacă autovehicul figurează ca radiat din circulație.

Accesul la o asemenea bază de date poate fi reglementat cu respectarea tuturor principiilor legislației privind protecția datelor cu caracter personal, autoritățile responsabile putând asigura un acces restricționat, singura informație relevantă fiind aceea relativă la existența unei radieri din circulație. Cetățeanul român nu ar avea acces la date privind proprietarul autoturismului, cazierul auto al acestuia, actele de înstrăinare ori alte aspecte protejate prin legislația specială, ci doar la o informație sub unei liste cu numere de înmatriculare ale autoturismelor radiate din circulație sau care urmează a fi radiate într-un interval indicat pentru lipsa unei asigurări auto de răspundere civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate terților.

Facilitarea unui asemenea acces la o bază de date ar permite oricărui conducător auto să depună toate demersurile necesare pentru a evita radierea autoturismului din circulație, fie să evite conducerea autoturismului ulterior termenului stabilit prin notificarea adresată de autoritățile responsabile.

În esență, pentru a fi respectată, legea trebuie să fie și previzibilă, respectiv cunoscută de toți destinatarii, indiferent de cetățenie. Or, chiar în condițiile mijloacelor actuale de informare, nu se poate impune totuși cetățenilor români având  calitatea de conducători auto cunoașterea detaliată a prevederilor legislației bulgare, realitatea judiciară demonstrând că de multe ori nu sunt cunoscute nici prevederi ale legislației naționale.


[1] Legea nr. 200/2023 pentru modificarea completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a altor acte normative. M. Of. nr. 616 din 6 iulie 2023;
[2] Ordonanța de urgență nr. 195 din 12 decembrie 2002 (republicată), M. Of. nr. 670 din 3 august 2006;
[3] DECRET nr. 318 din 14 octombrie 1980 pentru ratificarea unor înțelegeri internaționale în domeniul circulației rutiere; Buletinul Oficial nr. 86 din 20 octombrie 1980
[4] Nepublicată;
[5] Idem;
[6] LEGE nr. 136 din 29 decembrie 1995 privind asigurările și reasigurările în România, M. Of. nr. 303 din 31 decembrie 1995;
[7] LEGE nr. 132 din 31 mai 2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, M. Of. nr. 431 din 12 iunie 2017;
[8] Disponibilă pe www.rolii.ro;
[9] M. Of., Partea I nr. 1002 din 13 decembrie 2016;
[10] Decizia nr. 15/2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, M. Of., Partea I nr. 918 din 14/11/2019


Judecător Raul Alexandru Nestor, Tribunalul București