Criza de limbaj juridic. Unele imperfecțiuni în Deciziile ÎCCJ date în procedura HP și RIL (I)


1. Am făcut, în mod repetat, unele observații asupra defecțiunilor din redactarea unor texte din Constituție sau din legi importante ori din decizii ale ICCJ, subliniind și erorile de tehnică legislativă stabilite de CCR prin deciziile de declarare a neconstituționalității unor legi/ordonanțe de guvern sau texte din acestea.

De asemenea, am accentuat și asupra unor erori de exprimare din doctrina de drept constituțional, relative la nesocotirea termenilor și expresiilor din Constituție privind anumite autorități publice și funcții publice (”Președintele României” vs ”Șeful statului”, ”magistrați” vs ”judecătorii și procurorii”, ”sistemul judiciar” vs ”instanțe judecătorești” și ”parchete”, ”justiție” vs ”parchet” s.a.

Asemenea termeni și expresii au fost întâlnite și în Rapoartele anuale de activitate ale Parchetului de pe lângă ICCJ, DNA, DIICOT, CSM și în sintezele Ministerului Justiției.

Unele din studii și articole sunt edificatoare, dar, din păcate, nu au fost receptate, în mod adecvat, de autoritățile publice vizate[1].

2. Fidelitatea față de legea fundamentală este dată nu numai de afirmarea valorilor supreme ale societății, consacrate în art. 1(3) din Constituție și în art. 2 din TUE, ci și de conformitatea cu exigențele stabilite prin art. 1 (5): ”În România, respectarea Constituției, a SUPREMAȚIEI sale și a legilor este OBLIGATORIE”.

2.1. Unele erori și confuzii din doctrină[2] și din jurisprudența interpretativă denaturează sensul și finalitatea reglementării din legea fundamentală și încalcă principiile Statului de drept, precum și ordinea constituțională[3].

Așa de exemplu, afirmarea persuasivă a ”instituției șefului de Stat” sugerează figura ”monarhului absolut”, induce tendința de a denatura forma de guvernământ constituțională și acreditează teza republicii prezidențiale, în care rolul și funcțiile ”Președintelui României” configurează un mecanism autoritar, situat deasupra celor trei puteri constituționale ale statului nostru de drept democratic și social[4].

De asemenea, o altă gravă eroare, cu efecte negative în înfăptuirea justiției și în conștiința publică, privește folosirea în limbajul politic, doctrinar, în jurisprudența interpretativă și în media, a expresiei ”magistrat procuror”, contrar statutului constituțional al Ministerului Public, al procurorului, care nu face parte din puterea judecătorească și nu înfăptuiește justiția, NU este ”dotat” de Constituție cu inamovibilitatea și INDEPENDENȚĂ, având rol și funcții clare prevăzute în art. 131-132 și legea fundamentală.

Constituția reglementează statutul judecătorilor și procurorilor, iar Legea nr. 303/2022 are ca obiect statutul și cariera judecătorilor și procurorilor, fără nicio referire la un așa zis ”sistem judiciar” și la ”magistrați procurori” și ”magistrați judecători” (?!) sau la ”procurori de rang înalt” s.a.[5].

2.2. Supremația Constituției nu este doar o categorie strict juridică, ci una politico-juridică, care reprezintă o obligație opozabilă, în egală măsură, atât autorităților Statului, cât și TUTUROR celorlalte subiecte de drept” (persoane fizice și juridice, române sau străine.

Democrația constituțională presupune, ca fundament, respectarea ființei umane și a Statului de drept, limitarea manifestărilor arbitrare ale puterii, prin norme juridice prestabilite și necesitatea concilierii armonioase a celor două priorități ale acțiunii statale: democrația și statul de drept, iar acest lucru nu se poate realiza decât acolo unde SUPREMAȚIA CONSTITUȚIEI este asigurată.

Doctrina juridică, ca și jurisprudența judiciară și constituționalănu pot și nu trebuie să părăseasă acest ”panteon” al valorilor supreme constituționale ale statului și poporului român, în examenul științific, în interpretarea și analiza normei juridice, constituționale și din alte acte normative, rămânând ”încătușate” de loialitatea și fidelitatea față de supremația Constituției și de valorile supreme garantate de art. 1 al. (3) și de art. 2 TUE. 

3. În acest cadru, am lecturat recent Decizia nr. 80/11.12.2023 a ICCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept – HP, publicată în M. Of., Partea I, nr. 84/31.01.2024, ”încărcată” de considerente de trimitere la numeroase alte decizii date în procedurile HP și RIL, cât și la decizii ale Curții Constituționale, dar și de unele erori de exprimare ori confuzii de idei s.a.

3.1. Obiectul dezlegării îl constituie textul art. 6 lit. b). și c). din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice: ”dacă la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată se poate ține de majorările salariale acordate prin hotărâri judecătorești definitive altor salariați care prestează aceeași activitate în cadrul aceleași instituții sau autorități publice”.

Soluția – dispozitivul Deciziei: ”În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale”.

3.2. Acest dispozitiv ”dezlegător” este inaplicabil și te obligă să parcurgi fiecare din considerentele deciziei pentru a-l corela și înțelege la care se face trimitere ori din care se copiază unele texte.

Dar, din păcate, pentru destinatarii acestor decizii interpretative, unele considerente sunt confuze ori conțin elemente contradictorii sau termeni și expresii inadecvate și fără fundament constituțional.

Exemple:

3.2.1. Paragraful 57: ”Cum divergenţa jurisprudenţială pare să se contureze pe fondul unei nelămuriri pe care instanţele naţionale o manifestă în privinţa limitelor în care operează principiile instituite de art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că aceasta este chestiunea de drept pe care este chemată să o dezlege, iar o atare chestiune de drept, veritabilă, prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame rezolvarea ei de principiu, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii. Reţinând, prin urmare, că dispoziţiile legale în discuţie ridică probleme de interpretare de o dificultate relativă, care implică riscul primirii unor dezlegări diferite în practica judiciară, funcţia mecanismului procesual al întrebării prealabile se poate realiza în acest stadiu, prin preîntâmpinarea apariţiei şi extinderii jurisprudenţei neunitare”.

Așadar, ne aflăm, pe ”fondul unei nelămuriri (?!) pe care instanțele naționale o manifestă…” și pe care ICCJ ”apreciază că este chestiunea de drept pe care este chemată să o dezlege”, ca o ”chestiune de drept veritabilă (sâc!) ce prezintă ”o dificultate suficient de mare”, întrucât ”dispozițiile legale în discuție ridică probleme de interpretare de o dificultate relativă (?!), care implică riscul primirii unor dezlegări diferite în practica judiciară…” (?!).

Rezultă, deci, că obiectul dezlegării este o ”nelămurire”, considerată de ICCJ ”o chestiune de drept veritabilă” pentru dezlegare ce prezintă o dificultate suficient de mare”, și care ridică ”o problemă de interpretare de o dificultate relativă” (!?).

3.2.2. Paragraful 79: ”Incidenţa (?) Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale, în legătură cu domeniul de aplicare a Legii-cadru nr. 153/2017, a fost dezlegată de instanţa supremă în cadrul mecanismelor de unificare, pe cale incidentală (?), în cuprinsul unor considerente cu valoare decizorie (?!) din Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021”

3.2.3. Paragraful 81 – teza a 3-a: ”În paragraful 73 al deciziei evocate s-a reţinut că diferenţierea veniturilor magistraţilor – în considerarea fie a nivelului instanţei ori al parchetului la care îşi desfăşoară activitatea, fie a funcţiei pe care o ocupă – se face „în mod exclusiv, prin aplicarea unor coeficienţi de multiplicare distincţi, nivelul valorii de referinţă sectorială rămânând însă constant”; paragrafele 74, 80 şi 81 ale aceleiaşi decizii vin să întărească aceeaşi idee, a aplicabilităţii generale doar a elementului component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază, al valorii de referinţă sectorială, ca reper „unic, de referinţă în sectorul în care este incident”. Spre deosebire, celălalt element component al indemnizaţiei de încadrare/salariul de bază – coeficientul de multiplicare – constituie reperul în funcţie de care se realizează dezideratul diferenţierii veniturilor magistraţilor şi ale altor categorii de personal din sistemul justiţiei, în considerarea fie a nivelului instanţei/parchetului la care îşi desfăşoară activitatea, fie a funcţiei pe care o ocupă; ca atare, el nu are aplicabilitate generală, ci, dimpotrivă, una restrânsă la sfera anumitor beneficiari ai legii”.

În text se repetă expresiile ”veniturile magistraților” și ”sistemul justiției”, care NU se regăsesc în Legea nr. 303/2022 privind Statutul judecătorilor și procurorilor și nici în Constituție (?!).

3.2.4. Paragraful 82: ”Aşadar, atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări”.

Prin urmare, se adaugă la lege, calea de atac, a ”examinării dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege (?!) care au instituit majorări de aplicabilitate generală” (?!), ceea ce este inadmisibil (?!).

3.2.5. Paragraful 87: ”Existenţa unor hotărâri judecătoreşti nu constituie, aşadar, în lipsa unei analize a legii aplicabile, temei pentru recunoaşterea unor salarii de bază diferite de cele stabilite de legiuitor, iar principiul egalităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu justifică acordarea altor salarii de bază decât cele pe care legiuitorul, în considerarea unor criterii obiective, le-a stabilit”.

Iată cum se comite abuzul în interpretarea și aplicarea unitară a legii: instanța care judecă acordarea, în concreta salariilor cuvenite, în baza unor hotărâri judecătorești definitive, să nu le ia în considerare, decât în urma unei ”analize a legii aplicabile” (?!), expresia din considerentul 87 ” Existenţa unor hotărâri judecătoreşti nu constituie, aşadar, în lipsa unei analize a legii aplicabile, temei pentru recunoaşterea unor salarii de bază, fiind grăitoare, ca argument al nesocotirii autorității de lucru judecat și a securității juridice”.

3.2.6. Paragraful 88, teza a 2-a: ”Conferirea acestei poziţii superioare în ierarhia parchetelor a celor două structuri legitimează din punct de vedere constituţional salarizarea diferită a procurorilor care le compun în raport cu alţi magistraţi aflaţi la parchete sau instanţe superioare, chiar dacă, în fapt, aceştia au aceeaşi vechime în funcţia de judecător sau procuror. Rezultă că aceste categorii de magistraţi nu se află în aceeaşi situaţie juridică, astfel încât tratamentul juridic aplicat acestora din punct de vedere al salarizării nu poate fi decât diferit”.

*

4. Din respect pentru instanța supremă, aflată în vârful autorității profesionale a instanțelor și al puterii judecătorești, nu subliniez defecțiunile multiple de redactare a acestor considerente, inclusiv cele de ordin sau de stil juridic, dar, dacă în îndeplinirea rolului de unificator al jurisprudenței în aplicarea legii, fixat clar de Constituție prin art. 126, prin adoptarea de Hotărâri prealabile și Decizii în interesul legii, se ”produc” asemenea îndrumări, atunci pare că se atenuează în bună parte, efectul lor, în înfăptuirea justiției și în societate, cât și forța lor obligatorie.


a href=”#_ftnref1″ name=”_ftn1″>[1] Marin Voicu ”Despre confuzia privind statutul constituțional și legal al judecătorilor și procurorilor în contextul adoptării noilor ”legi ale justiției”, juridice.ro, 22.02.2023 și vol. ”Studii de drept european”, Marin Voicu, UJ, 2023, p. 385
[2] Marin Voicu ”Pledoarie pentru doctrina juridică în slujba construcției dreptului”, juridice.ro, 27.03.2023 și în Marin Voicu ”Studii de drept european”, citat, p. 71 și urm.
[3] Marin Voicu ”Unele texte enigmatice din Constituția revizuită a României”, juridice.ro, 06.11.2019
[4] Marin Voicu ”Studii de drept european și de drept românesc”, UJ, 2023, p. 88.
[5] A se vedea și ”Strategia de dezvoltare a SISTEMULUI JUDICIAR 2022-2025”, elaborată de Ministerul Justiției (?!).


Prof. univ. dr. Marin Voicu
Fost judecător la ICCJ și CEDO