Tragedia „științei juridice” românești. Condamnați a rămâne pentru totdeauna „glosatori și/ori comentatori”?

Știința dreptului și cultura juridică au avut epocile și locurile lor în lume de apariție timpurie, constituire temeinică și afirmare glorioasă. Mulți chemați, dar puțini aleși și aici spre a se înfrupta, așa cum se cuvine, din „ospățul” spiritual al cunoașterii autentice și creativității veritabile aferente unui domeniu supus dintotdeauna îndoielii virtuților reflecției profunde și tributar succesului meșteșugului de a îmbrăca faptele în vorbe și a le prezenta spre a convinge și manipula diversele interese. „Inventatorii” dreptului și științei sale, romanii și civilizația lor, au lăsat moștenitori pe măsură, dar au avut și „dezmoșteniți” (de istorie). Însă cum soarta, mai ales din punct de vedere juridic, ne-o facem cu precădere singuri, e și poate fi un „act de dispoziție”, credem că dintr-o atare perspectivă se cuvine, în sfârșit, a fi văzută situația de ieri și de azi a științei dreptului și culturii juridice în România, din simpla și sincera dorință ca „istoria să nu se mai repete” și „starea de lucruri” să mai persiste. Așadar, spre a sintetiza dilema: suntem, oare, condamnați a fi glosatori și/sau comentatori forever? Aceasta-i întrebarea! O primă dimensiune a problemei „existențiale” pentru știința dreptului și cultura juridică în România și miza obiectului unei veritabile cercetări științifice juridice, încercăm a o expune prin rândurile de faţă.

1. „Se înțelege de la sine că între formele de viață socială și cele de gândire trebuie să existe o corelație. Curentele de gândire sunt părți integrante ale vieții sociale, de aceea ele trebuie să aibă un caracter corespunzător. Societatea este un întreg organic, de aceea nu se poate ca felul de viață să fie orientat într-un fel și felul de gândire în alt fel. Când totuși se întâmplă ca societatea să ajungă în contradicție cu ea însăși – în sensul că felul de gândire să nege felul de viață – atunci sunt semne de reacțiune și descompunere.”[1]Ideea centrală a considerațiilor expuse de Ștefan Zeletin în textul despre Forme de gândire și forme de societate, publicat postum în 1935, și orientate spre legătura dintre gândirea filosofică și tipul de societate în cadrul căreia aceasta se formează și a cărui identitate ajunge să o exprime poate fi transpusă cu mult folos intelectual și în planul legăturii dintre formele gândirii juridice și transformările societății românești survenite pe parcursul celor 160 de ani care ne despart de momentul instalării definitive și în România a modernității juridice, odată cu promulgarea în 1864 de către Alexandru Ioan Cuza a codurilor civil și penal, care marcau despărțirea dreptului românesc de lumea acelui Bizanț după Bizanț evocat, nu fără o anumită nostalgie, de Nicolae Iorga în celebra lucrare cu acest titlu publicată în același an în limba franceză. Așa cum arată Iorga, confirmând astfel în mod implicit teza lui Zeletin, această lume murea „în zorile veacului al XIX-lea” din cauza faptului că înșiși purtătorii ei „ajung a se impregna de o dublă stare de spirit… aceea a libertății pe care o predică, fie chiar într-un sens cu totul special, «filosofia» franceză a veacului al XVIII-lea, dușmana influențelor religioase și a autorităților istorice și cea care se desprinde încetul cu încetul din acel cult al noilor abstracții, din acel internaționalism revoluționar, al națiunilor organice, având dreptul și datoria de a trăi prin ele însele.”[2] Astăzi, când lumea Modernității configurată decisiv prin această veritabilă complexio oppositorum a iluminismului francez și a romantismului german se află la rândul ei într-o agonie determinată în primul rând de aderența societăților la moduri de gândire la fel de greu de conciliat între ele și care, luate separat, sunt incompatibile cu modernitatea însăși, este util să conștientizăm totodată faptul că, din perspectiva înseși formei de gândire juridice predominante în societatea românească, ne regăsim într-o situație structural asemănătoare, dacă nu chiar identică, cu cea de acum 160 de ani.

2. Întorcându-ne în istoria dreptului românesc de până la zorile veacului al XIX-lea invocate de Iorga, vom observa cum într-o perioadă de numai un deceniu toate tipurile de gândire juridică corespunzând transformărilor sociale și direcțiilor intelectuale amintite mai sus par a sta laolaltă, fără ca juriștii înșiși să fie conștienți de incompatibilitatea lor reciprocă ori, dimpotrivă, conștienți fiind, să treacă sub tăcere această incompatibilitate din motive extrinseci gândirii (juridice) înseși. Astfel, după ce în 1814 Predoslovia („Cuvântul înainte) cu care se deschidea Manualul juridic al lui Alexandru Donici începea prin invocarea a ceea ce încă de la Cicero s-ar înțelege prin „știința pravilelor și urmărea convingerea cititorului că se află în prelungirea Instituțiilor lui Iustinian și a dreptului bizantin subsecvent, Codul Calimah din 1817 realiza – în condițiile în care orientarea față de linia tradițională romano-bizantină era încă și mai întărită – o reorientare cuprinzătoare către un nou reper: codul civil general austriac din 1811, monument al Iluminismului juridic având ca model Codul civil Napoleon din 1804 și îndatorat aceleiași tradiții de gândire. Este ușor să înțelegem rațiunile politice care făceau imposibilă la momentul respectiv menționarea de către un domn fanariot a datoriilor intelectuale față de dreptul unuia dintre marii adversari geopolitici ai Imperiului Otoman, iar proiectul de cod civil pentru Basarabia publicat de Petru Manega în 1825, în care influența Codului civil francez este la fel de evidentă, ridica în aceeași măsură problema compatibilității dintre ordinea politică a unei societăți guvernate de manieră autocratică și forma de gândire juridică îndatorată Revoluției Franceze. Mai mult, susținerea unui exeget francez potrivit căruia proiectul lui Manega „souscrit d’une part à l’idée que le droit romain a civilisé l’Europe, d’autre part à la continuité entre le passé et l’avenir du droit, selon un subtil mélange de modèle français et de théorie savignienne[3]indică prezența unei coexistențe (armonice?) în cadrul aceleiași opere legislative între formele de modernitate juridică specifice Franței iluministe și Germaniei romantice, ambele greu de conciliat cu o societate care, precum cea moldoveană, nu doar trăia potrivit unor legi în bună măsură diferite, ci, mai ales, își gândea propriul drept în mod diferit.

3. Dintre aceste două aspecte, primul – cel privind deosebirile dintre conținutul normativ al vechiului drept românesc și cel al dreptului român modern – a constituit mereu obiectul predilect de cercetare al istoricilor-juriști români, dintre aceștia în special Andrei Rădulescu diferențiind între două faze ale modernizării juridice despărțite de anul 1864 și insistând, nu altfel decât Nicolae Iorga, asupra unui echilibru între importurile legislative și nevoile reale ale societății existent în prima jumătate a secolului al XIX-lea și pierdut odată cu reformele lui Alexandru Ioan Cuza. Mai puțin adus în atenție este însă aspectul intelectual al acestui proces, mai precis diferențele existente între felul în care era gândit vechiul drept românesc (atât de către românii înșiși, cât și de către autorii izvoarelor receptate de către aceștia) și cel în care era gândit dreptul modern de către juriștii francezi sau germani și, în consecință, urma a fi gândit și dreptul român modern de către juriștii români. Chiar în legătură cu Alexandru Donici ar fi trebuit să fie ridicată întrebarea în ce măsură gândirea „pravilelor” bizantine se mai asemăna cu cea a lui Iustinian, pentru a nu mai vorbi despre raportul între gândirea lui Trebonian și a celorlalți juriști iustinianei, pe de o parte, și cea a lui Gaius și a jurisconsulților Romei antice, pe de altă parte. A spune, precum Andrei Rădulescu în repetate rânduri, că problemele receptării dreptului modern în societatea românească a secolului al XIX-lea trebuie privite din perspectiva faptului că atât vechiul drept românesc cât și noul drept străin receptat aveau la bază „dreptul roman”, departe de a ușura problemele înțelegerii procesului de recepție, mai degrabă le complică: anume datorită faptului că în Occident „din secolul al XI-lea până în secolul XIX-lea textele de drept roman (în principal: ale Corpus iuris civilis) au fost refondate în diferite epoci, de fiecare dată într-un nou cadru conceptual și după o metodă nouă”[4], iar receptarea dreptului roman și mai târziu romano-bizantin în Sud-Estul European s-a realizat în absența acestei permanente refondări și restructurări intelectuale având ca suport instituțional universitățile europene[5]. Consecințele acestei omisiuni persistente până în zilele noastre sunt, fără exagerare, dramatice: nu altfel decât în Evul Mediu occidental, juriștii români devin prin forța lucrurilor glosatori ai dreptului străin francez ori german și apoi comentatori ai dreptului român modern configurat prin receptarea acestora din urmă.

Cu toate limitele ei, această paralelă – care, de bună seamă, nu are nimic peiorativ, fie și numai dacă luăm în considerare staturile intelectuale cu totul remarcabile ale unui Accursius sau Baldus de Ubaldis – poate contribui la înțelegerea rațiunilor pentru care juriștii români din ultimul secol și jumătate par a se situa întotdeauna într-o epocă istorică anterioară celei al cărei spirit domină societatea și dreptul care le servesc drept reper. Surprinsă excelent de remarca amară a lui Ioan Tanoviceanu din prefața unui comentariu din 1911, calchiat la rândul lui după „excelentul codice penale adnotat de d. Garçon”, potrivit căreia „noi avem codice occidentale, dar le aplicăm în mod oriental”[6], această realitate nu avea să fie contrazisă nici de Tanoviceanu însuși, atunci când acesta publica, un an mai târziu, un Curs de drept penal în două volume, transformat ulterior, cu fidelitatea cuvenită de „urmașii săi”, într-un voluminos Tratat de drept penal și procedură penală, publicat în cinci volume între 1924 și 1927. La fel ca și Tanoviceanu critic al unei modernizări care a „rupt definitiv cu trecutul, introducând un sistem juridic aflat deseori în contradicție cu realitățile, obișnuințele și tradițiile”, dar totodată elogiind „spiritul și sentimentul legalității” pe care receptarea codului civil francez „a întărit-o, dacă nu chiar a introdus-o”[7] în România, Constantin Dissescu nu pare dispus să-și asume diferența fundamentală dintre pravila medievală a Sud-Estului Europei și legea modernă a Occidentului european ca izvoare ale unor tipuri distincte de drept, aceasta din urmă cu adevărat incompatibilă cu modul de gândire juridic al (izvoarelor) dreptului anterior și în Occidentul însuși: marcând despărțirea definitivă de ultimele manifestări ale dreptului roman ca drept pozitiv (ca drept cutumiar) în Franța (proces replicat de codul civil din 1900 pentru Germania), codificările napoleoniene din 1804 și 1810 inaugurau totodată perioada în care gândirea juridică se manifestă ca doctrină în exegeza legii, deosebită fundamental de ceea ce în Germania cu începere de la 1814 grație Școlii Istorice avea să fie știința dreptului.

4. Despre „cercetarea științifică” a dreptului în această din urmă tradiție[8], așa cum o evidenția Matei Cantacuzino în 1921, putea fi vorba la noi cu atât mai puțin. Tipică pentru doctrina juridică românească, impunătoarea Explicațiune teoretică și practică a codului civil român datorată lui Dimitrie Alexandrescu de la finele veacului al XIX-lea și începutul celui următor – replicată peste ani în Explicațiile teoretice ale codului penal român (4 volume, 1969-1972) elaborate sub coordonarea lui Vintilă Dongoroz (și, în subsidiar, a seriei de explicații aferente procedurii penale) – este prin excelență un comentariu pe articole al codului și nu un tratat sistematic al dreptului (civil) român. Devenite modele pentru juriștii români „teoreticieni”, aceste lucrări evidențiau felul în care receptarea dreptului străin se realizase împreună cu cea a unui mod de gândire deja format sub aspectele sale esențiale în Franța Vechiului Regim, fără ca procesul de formare să ajungă el însuși ca atare obiectul unei atenții speciale. Imediat după Primul Război Mondial, atunci când imperativul unificării legislative a provinciilor românești devine o problemă acută, consecințele receptării conținutului dreptului modern (francez) împreună cu cel al modului de gândire a acestui drept vor deveni vizibile în greutățile întâmpinate cu ocazia înțelegerii și aplicării de către juriștii români a unor drepturi provinciale cu origini diferite de cele a dreptului receptat în Vechiul Regat, mai apoi în greutățile presupuse de caracterul specific românesc al problemelor unificării înseși.

Într-adevăr, perioada interbelică – marcată de procesul de unificare juridică: legislativă, judiciară și doctrinară, avântul cultural-științific al țării întregite și reafirmarea creației naționale în dialogul cultural-științific internațional – avea să fie, din păcate, în pofida unor atari atuuri, marea ocazie ratată a depășirii situației de „glosatori și comentatori” ai textelor de lege și pășirii spre orizonturile superioare ale echilibrului între „felul de viață al societății și modul său de gândire juridică”. Simpla observare a periplului unificării legislative, cu reperele sale – 1928 pentru Basarabia, 1938 pentru Bucovina și 1943 în privința Ardealului – și dezbaterile aprige ori evantaiul poziționărilor teoretice exprimate în jurul soluțiilor propuse în acest sens este edificator. Într-adevăr, diversitatea acestora din urmă – de la simpla extindere, cu unele ajustări ale legislației din Vechiul Regat, la propunerea de legiferare a anteproiectului doctrinar franco-italian al Codului (comun) al obligațiilor și contractelor, trecând prin recodificarea creatoare propusă de Consiliul Legislativ și văzută „nu numai ca operă de constatare și armonizare a dreptului existent”, ci și ca o „valorificare a tradițiilor și de progres juridic” – și discuțiile pe care le-au generat în epocă denotă o preponderență a abordărilor pragmatic-politicianiste și mai puțin o apetență pentru reflecție profundă și discursul științific autentic. De altfel, faptul că abia în anii deceniului patru al veacului trecut s-a ajuns a se aprecia conturarea și afirmarea unei „literaturi juridice românești”, care nu excludea însă clasa „comentariilor și adnotărilor”, așa cum avea să o demonstreze întreprinderea de acest gen în privința Codului penal Carol al II-lea din 1936, confirmă această întârziere istorică în dezvoltarea unei științe juridice proprii. De altfel, recurgerea, în cele din urmă, la soluționarea unificării legislative prin extinderea legislației din Vechiul Regat, dincolo de argumentele invocate, și ratarea tuturor celorlalte variante ce implicau, în măsuri diferite, un efort substanțial de analiză și abstractizare arată aceeași situație de imaturitate, inconsecvență și insuficiență a unei gândiri juridice proprii și reducerea „efortului juridic” la un demers de explicare și comentare a „transplantului” normativ.

Din această perspectivă cu atât mai mult se cuvine semnalată cotitura intervenită începând din anul 1964, când, la un secol de la codificările lui Cuza, Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române, prin Traian Ionașcu, Eugen Barasch, Yolanda Eminescu, Mihail Eliescu, Vintilă Dongoroz și alți eminenți juriști – formați intelectual sub Vechiul Regim „burghezo-moșieresc”, dar în epoca de maximă afirmare a ceea ce s-ar putea denumi mutatis mutandis „Școala română de drept” – își asumă programul propus de Matei Cantacuzino: revendicându-se de la același reper central constând în Spiritul dreptului roman și Scopul în drept ale lui Rudolf von Jhering (mai mult decât de la lucrarea mai mereu citată a lui Francois Geny despre Știință și tehnică în dreptul privat pozitiv), cercetătorii români se dovedesc acum la aceeași statură intelectuală a „jurisprudenței înalte”, ca și colegii lor apuseni, reușind nu doar să interpreteze norme legale, ci și să creeze concepte și categorii juridice noi. Din păcate, subsumate unui demers și unor rezultate prea mult legate de timpul istoric căruia îi aparțineau.

5. Exemplele care ar putea fi oferite în această privință sunt totodată și cele care explică limitele acestei abordări al cărei final poate fi datat cel mai târziu în urmă cu jumătate de secol. „Dreptul de administrare directă” al bunurilor aflate în „proprietatea întregului popor” de către întreprinderile socialiste care încheie între ele „contracte economice”, ori întreaga construcție a proprietății „cooperatiste” constituiau mijloace tehnice destinate funcționării unei societăți în care rolul științei fusese înlocuit în realitate de cel al ideologiei politice. Spre deosebire de modernizarea anterioară a dreptului românesc prin receptarea unor conținuturi normative legale diferite și incompatibile cu realitățile societății românești, de această dată incompatibilitatea venea de la însuși modul de gândire juridică, iar faptul că juriștii români considerau „constante ale dreptului” concepte și categorii care în realitate puteau fi considerate constante ale dreptului modern, dincolo de autocenzura obligatorie și atunci, exprima deja inadecvarea la spiritul unei epoci aflate deja în starea pe care Jean-François Lyotard avea să o numească în 1979 „condiția postmodernă” afirmată astăzi cu o evidență dincolo de orice dubiu, chiar și în condițiile în care conceptualizarea acestui spirit este și astăzi încă departe. Evoluția gândirii juridice românești de atunci și până în zilele noastre, în consonanță cu o politică legislativă care insistă cu atât mai mult pe necesitatea „modernizării” societății (și) prin drept, cu cât caracterul postmodern al realităților sociale devine mai evident este cu atât mai întristătoare, cu cât programul intelectual al Institutului de Cercetări Juridice nu a fost, așa cum ar fi trebuit, corectat și actualizat în sensul identificării bazelor necesare pentru o Explicație teoretică postmodernă a dreptului român. Soluția preferată de către ideologii politici ai tranziției a fost, așa cum se știe, cea a „noilor Coduri” obținute prin receptarea din surse multiple a unor instituții greu compatibile unele cu altele și greu explicabile în cadrul unui mod de gândire juridic unitar, iar acestea au fost urmate – cum altfel?! – de „noile comentarii” prin înflorirea cărora readucerea juriștilor români la statutul de glosatori și comentatori moderni ai dreptului dintr-o societate postmodernă pare a fi deja un fapt împlinit. La fel, dacă nu intervine cât de curând o atât de necesară reorientare, va fi și dezintegrarea unei societăți românești incapabile de a-și gândi ea însăși, prin proprii ei juriști și cu propriile mijloace intelectuale, propria identitate normativă în acord cu spiritul unei epoci în care ea este pe deplin cuprinsă, cu sau fără voia ei proprie.

P.S.: Sunt momente – deopotrivă în viața unui individ, existența unei instituții (academice) și chiar în devenirea unei științe sau în manifestarea unei anumite culturi – când adevărurile fundamentale, cele care țin chiar de esența și natura lucrurilor, trebuie rostite răspicat, fie și în cele din urmă și cu riscul etichetărilor de tot genul. Și acesta nu pentru a condamna și respinge ceea ce a fost ori a reproșa ceea ce se întâmplă astăzi, ci mai ales spre a elibera viitorul de povara de a naviga în tenebrele unei „realități fictive” și a-i reda libertatea de a alege și a decide în cunoștință de cauză și pe care numai adevărul rece i le poate oferi. Vom reuși vreodată a ieși din strâmtoarea unei civilizații juridice de import, de imitație și să sperăm în construirea unei cercetări și științe juridice române? Este premisa absolută de elucidarea căreia depinde decisiv și afirmarea unei cercetări științifice juridice, prin identificarea autenticului său obiect. Cu o atare convingere și sub semnul unei asemenea întrebări au fost scrise și încredințate tiparului rândurile de mai sus.


[1] Șt. Zeletin, Forme de gândire și forme de societate, „Revista de Filozofie”, vol. XX, nr. 3/1935, p. 286.
[2] N. Iorga, Bizanț după Bizanț. trad. L. Iorga-Pippidi, Editura Gramar, București, 2002, p. 11.
[3] S. Soleil, Manéga en Bessarabie, Bello au Chili et Boissonade au Japon: Trois réformateurs du XIXe siècle face au modèle juridique français, www.historiaetius.eu 3/2013 – paper 8, p. 6.
[4] A. Vijffels, Introduction historique au droit, 3e edition mise au jour, P.U.F., Paris, 2020, p. 215.
[5] Tr. Ionașcu, V. Al. Georgescu, Unité et diversité des formes de la réception du droit romain en Occident et du droit byzantin en Orient, „Revue des études sud-est européennes” nr. 2 (1964), pp. 153-186.
[6] I. Tanoviceanu, Prefață, în G. Șt. Bădulescu, G. T. Ionescu, „Codul penal adnotat cu jurisprudență română și franceză”, București, 1911, p. IV.
[7] C. G. Dissescou, L’influence du Code civil français en Roumanie, în volumul „Le centenaire du Code civil”, tome II, Paris, 1904, p. 860, 862.
[8] M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, All Educational, București, 1998, p. 14-16.


Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române