Practică ÎCCJ comentată. Decizia instanţei de recurs este obligatorie în toate elementele ei, inclusiv în ceea ce priveşte desemnarea instanţei de trimitere care urmează să rejudece cauza. Cererea din apel de trimitere a cauzei spre rejudecare nu poate fi dedusă din elemente grafice, ci trebuie să fie formulată explicit, în scris. Instanţa de apel este obligată să pună în discuţie o eventuală soluţie de judecare a fondului cauzei


Gabriel Lefter
Gabriel Lefter

Prin decizia nr. 2228/21.11.2023[1], Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia I civilă, a dezlegat mai multe aspecte procedurale importante care, datorită caracterului lor extrem de pertinent – şi mai ales salutar în contextul unei practici nu tocmai ortodoxe a instanţelor de apel în materia anularii cu trimitere -, se impun a fi subliniate.

1. Astfel s-a arătat că, potrivit art. 497 C. proc. civ., când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admite recursul, va evalua ea însăşi în ce măsură se impune trimiterea cauzei spre rejudecare şi, în caz afirmativ, cărei instanţe îi va fi trimisă cauza.

Deoarece prevederile art. 497 C. proc. civ. permit doar instanţei de recurs să trimită cauza spre rejudecare direct primei instanţe, nu este în niciun caz posibil ca instanţa de apel căreia, după casare, i se trimite cauza spre rejudecare să procedeze la trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, după anularea sentinţei potrivit art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

2. Cererea adresată instanţei de apel de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanţe nu poate fi dedusă din elemente grafice, ci trebuie să fie formulată explicit, în scris, folosind sintagma adecvată textului de lege invocat.

Astfel, nu valorează o solicitare de trimitere a cauzei spre rejudecare simpla reproducere în cuprinsul întâmpinării la apel a textului art. 480 alin. (3) C. proc. civ. şi evidenţierea îngroşată a ipotezei normative referitoare la trimiterea cauzei spre rejudecare, iar o astfel de solicitare din concluziile scrise nu poate fi avută în vedere, fiind formulată în afara termenului pentru depunerea întâmpinării.

3. Atunci când instanţa de apel preconizează o soluţie de judecare a fondului cauzei, ar fi trebuit să supună dezbaterii părţilor acest aspect, în condiţiile rezultate din art. 14 alin. (4) – 6 C. proc. civ., pentru a preveni orice surprindere şi pentru ca părţile, în cunoştinţă de cauză, să fie în măsură să formuleze cererile utile soluţionării cauzei.

În această modalitate – în măsura în care instanţa de apel ar fi învederat fie şi sub forma unei ipoteze preliminare că ia în considerare evocarea fondului – s-ar fi ridicat cu necesitate problema analizei apărărilor şi pretenţiilor formulate, ceea ce la rândul său făcea necesară încuviinţarea şi administrarea de probe, chiar dacă părţile nu au cerut probe în etapa scrisă a apelului, considerând că se va dispune trimiterea spre rejudecare primei instanţe.

Cu această ocazie, părţile vor fi în drept să ceară administrarea probelor pe care le consideră admisibile şi concludente – cu atât mai mult cu cât proba cu expertiză a fost solicitată în faţa primei instanţe.

Înalta Curte a observat că, în plan probatoriu, prerogativele instanţei de apel permit luarea unor măsuri energice pentru stabilirea faptelor, inclusiv administrarea din oficiu a probatoriului necesar ceea ce implică şi sarcina părţilor de a-şi proba pretenţiile şi apărările, contribuind astfel într-o manieră loială şi diligentă din punct de vedere procesual la administrarea probelor.

Comentariu

1. Obligativitatea deciziei instanţei de recurs în ceea ce priveşte desemnarea instanţei de trimitere care urmează să rejudece cauza.

În cauza analizată, prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea în pretenţii formulată de reclamanţi vizând drepturi decurgând din folosire unor brevete de invenţie pentru anii 2011 şi 2012, ca prescrisă, iar instanţa de apel a admis apelul reclamanţilor a anulat sentinţa tribunalului şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta care a fost admis prin decizia civilă nr. 1667/21.09.2021 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă[2] ce a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare „aceleiaşi instanţe de apel” (în speţă, Curtea de Apel Bacău).

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material referitoare la prescripţie, considerând în mod nelegal că art. 2051 din Legea nr. 71/2011 este incident şi în cazul pretenţiilor aferente anului 2011 şi, pe acest temei, că reclamanţilor cererea cu acest obiect nu ar fi prescrisă.

În rejudecarea apelului, Curtea de Apel Bacău a admis apelul reclamanţilor a schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru anul 2011 şi respingerii în consecinţă a acestor pretenţii şi admiterii acţiunii pentru anul 2012 şi, în consecinţă, obligării pârâta să plătească reclamanţilor despăgubiri civile.

Împotriva acestei a doua decizii de rejudecare a apelului reclamanţilor, a formulat recurs pârâta care a solicitat casarea ei şi trimiterea cauzei spre judecată primei instanţe (Tribunalul Neamţ) susţinând că, în cauză, erau întrunite condiţiile pentru ca instanţa de apel să dispună trimiterea cauzei tribunalului – prima instanţă nu a evocat fondul, iar pârâtă a solicitat prin întâmpinarea din apel trimiterea dosarului spre rejudecare, în măsura admiterii apelului, cerere ce a fost reiterată ulterior de două ori, respectiv prin concluziile orale formulate şi prin note scrise.

Prin decizia comentată, Înalta Curte a respins această critică din perspectiv a două argumente: a) în decizia de casare a primei hotărâri de soluționare a apelului reclamanţilor se stabilise deja că rejudecarea se va face de Curtea de Apel Bacău; b) pârâta nu avea formulată o cerere legală de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanţe potrivit art. 480 alin. 3.

Caracterul integral obligatoriu al deciziei instanţei de recurs

În mod just, Înalta Curte a subliniat că, după ce instanţa de recurs a desemnat instanţa de trimitere care urmează să treacă la rejudecarea cauzei, nu este în niciun caz posibil ca instanţa de apel căreia cauza i se trimite spre rejudecare să procedeze, mai departe, potrivit art. 480 alin. 3[3], la anularea sentinţei şi la trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Aceasta pentru că, aşa cum rezultă expres din analiza art. 497 teza I, admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată implică, în mod obligatoriu, o analiză a dispoziţiilor art. 480 alin. 3, Curtea de Casaţie făcând o proprie evaluare a posibilității de trimitere a cauzei la prima instanţă: în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. 3, primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată.

Trebuie subliniat că, vorbind despre „cazul” şi „condiţiile” prevăzute la art. 480 alin. 3, art. 497 teza I se referă la motivele de anulare cu trimitere de la art. 480 alin. 3 teza I („cazurile”) şi formularea cererii de trimitere a cauzei primei instanţe în termenul legal şi prin actul procedural prevăzut limitativ de lege („condiţiile”).

Apoi, analizând motivul de nelegalitate invocat de recurent, Înalta Curte – care nu are decât posibilitate casării cu trimitere în cazul reţinerii motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 1-3, pct.5-6 şi pct. 8[4] (pentru pct. 4 şi 7 este obligatorie respingerea cererii ca inadmisibilă; această soluţie implică şi casarea hotărârii primei instanţe, dacă este cazul) – trebuie să stabilească dacă trimiterea cauzei spre o nouă judecată se face la instanţa de apel sau la prima instanţă.

Aceasta înseamnă că, fiind învestită cu o critică încadrată în dispozițiile de art. 488 pct. 5 pe care o constată întemeiată, Curtea de Casaţie verifică dacă în apel s-a invocat o soluţionare greşită a procesului de către prima instanţă fără a se intra în judecata fondului ori în lipsa părţii care nu a fost legal citată (iar reţinerea motivului prevăzut de art. 488 pct. 5 presupune o constatare a greșitei aprecieri a instanţei de apel asupra acestor aspecte) şi dacă părțile au solicitat în mod expres trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

Dacă este „cazul” (care, în mod firesc, se referă la aspecte al judecății de la prima instanţe) şi „sunt îndeplinite condiţiile” prevăzute la art. 480 alin. 3 (care vizează conţinutul cererii de apel, respectiv, al întâmpinării la apel), admițând recursul, Înalta Curte este obligată să caseze şi hotărârea primei instanţe şi să trimită cauza spre judecată acestei instanţe, iar nu instanţei de apel.

Motivele de anulare cu trimitere de la art. 480 alin. 3 teza I

a) Soluţionarea procesului fără intrarea în judecata fondului

Astfel, este ipotetic posibilă trimiterea cauzei direct la prima instanţă atunci când aceasta a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ceea ce înseamnă că instanţa dă soluţia în temeiul unei excepţii procesuale, omite să se pronunţe asupra unei cereri ori dă altceva decât s-a cerut, iar nu că ar fi „cercetat suficient” fondul cauzei, prin administrarea tuturor probelor necesare sau prin analiza exhaustivă a motivelor de fapt ori de drept prezentate de părţi[5], când se impune efectuarea unei expertize solicitate instanţei de apel[6].

S-a mai arătat[7] că noţiunea de pronunţare asupra fondului reflectă situaţia în care prima instanţă a statuat asupra existenţei sau inexistenţei drepturilor şi obligaţiilor care fac obiectul învestirii, astfel că situaţia în care prima instanţă a analizat toate capetele de cerere şi a pronunţat o soluţie de respingere a acţiunii, chiar şi în cazul unei nemotivării în fapt sau în drept, nu atrage incidenţa dispoziţiilor art. 480 alin. 3 teza I[8].

Apoi, s-a considerat că nerespectarea îndrumărilor din decizia de casare, motivarea insuficientă sau nemotivarea sentinţei, nerespectarea procedurii de soluţionare a cererilor de chemare în garanţie sau omisiunea de a se lua act de renunţarea reclamantei la judecată în contradictoriu nu pot fi asimilate cu soluţionarea cauzei fără a se fi intrat în cercetarea fondului.[9]

b) Judecarea cauzei în lipsa părţii care nu a fost legal citată

De asemenea, mai este posibilă trimiterea cauzei direct la prima instanţă atunci când aceasta a judecat cauza în lipsa părţii care nu a fost legal citată, ceea ce ar putea însemna că procedura de citare a nu a fost îndeplinită (partea nu a fost citată) sau a fost realizată cu încălcarea prevederilor legale (citaţia a fost primită de persoana care şi-a declarat calitatea de administrator/portar/înlocuitor de portar al clădirii faţă de agentul procedural care a efectuat înmânarea iar în apel această calitate a fost contestată[10], când în mod greşit s-a apreciat că partea avea cunoştinţă de termenele de judecată ulterioare primei citaţii acordate de prima instanţă[11]).

Acest motiv – judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată poate fi invocat numai de către cel vătămat, anume de partea căreia nu a fost citată în condiţiile legii[12], încălcarea dispozițiilor privind citarea fiind sancționate cu nulitatea relativă şi, aşadar, nu poate fi invocat de instanţă din oficiu şi nici nu poate privi alte aspecte în afara citării (necomunicarea unor cereri, lipsa reprezentării, necesitatea numirii unui curator uneia dintre părţi în caz de conflict de interese între reprezentantul legal şi cel reprezentat[13]).

Dacă este cazul (pentru a rămâne în ipoteza situației din speța care a prilejuit comentariul), dar nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. 3 – adică în lipsa formulării cererii de trimitere a cauzei la prima instanţă sau solicitarea în afara termenului legal ori prin alt act procedural decât cel prevăzut limitativ de lege -, Înalta Curte este obligată să caseze doar hotărârea instanţei de apel şi să trimită cauza spre judecată acestei instanţe.

Efectele hotărârii instanţei de recurs la judecata în fond după casare

Prin decizia nr. 2228/21.11.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că, potrivit art. 501 alin. 1, această dispoziție de trimitere este obligatorie pentru instanţa de apel ca orice altă problemă de drept dezlegată prin hotărârea instanţei de recurs, astfel că „în niciun caz” nu este posibil ca instanţa de apel căreia cauza i se trimite spre rejudecare să aplice ea însăşi dispoziţiile art. 480 alin. 3 (care, în ipoteza art. 497 teza I, este o prerogativă exclusivă a instanţei supreme), anulând sentinţa cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Dispoziţia din art. 501 alin. 1 („în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul”; în lipsa precizării şi în contextul soluțiilor din art. 497 teza I, „instanţa care judecă fondul” poate fi prima instanţă sau instanţa de apel) este considerată firească[14] şi conformă cu rolul şi funcţiile instanţelor de recurs[15], decurgând din organizarea ierarhică a instanţelor, în cadrul căreia instanţa de recurs are obligaţie de a verifica, în limitele legii şi ale cererii de învestire, activitatea de judecată a instanţelor inferioare cu privire la interceptarea, aplicarea şi respectarea legii şi de a stabili legalitatea.

S-a subliniat că aceste dezlegări se impun şi judecătorilor din recurs care în urma casării ajung să soluționeze cauza[16] (adică în casarea cu reţinere sau într-un nou recurs după casarea cu trimitere – n.n. G.L.).

De aceea, dacă într-un prim ciclu procesual s-a stabilit în recurs că, în mod greşit, instanța de apel a apreciat că dispoziţiile legale cu caracter special ale accesiunii imobiliare artificiale sunt prioritare celor cu caracter general relative la răspunderea civilă delictuală (în sensul că situaţia construcţiilor făcute de o persoană cu materialele sale pe un teren aflat în proprietatea altuia este reglementată de art. 494 C.civ. – prevederi care nu au fost invocate de reclamant – iar nu de regulile răspunderii civile delictuale)[17], cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii apelului spre rejudecare instanţei de apel, în a doua judecată a recursului, în temeiul art. 501 alin. 1, instanţa este legată de aplicabilitatea exclusivă art. 998-999 C.civ. 1864 şi nu poate tranşa ea însăși litigiul în temeiul art. 494 C. civ. 1864 după ce a stabilit că, în mod greşit, instanţa de apel o făcuse în ciclu procesual anterior[18].

În practică[19] s-a stabilit că, fără a se supune cerinţelor din decizia de casare, instanţa de apel s-a plasat prin judecata sa într-o poziţie de contradicţie făţişă în raport cu aceasta, pronunţând din acest motiv o soluţie nelegală ceea ce impune casarea deciziei atacate şi trimiterea cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel[20].

De asemenea, s-a considerat că nerespectarea prevederilor art. 501, a autorităţii de lucru judecat a dezlegării date problemei de drept prin decizia de casare, este de natură a atrage nulitatea hotărârii, în condiţiile art. 174 C. proc. civ., critica recurentei-pârâte încadrându-se în motivul de casare prevăzut la punctul 5 al art. 488 alin. 1[21] (iar nu cum susţinea partea cele privind depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti). Instanţa a subliniat că pronunţând o decizie de casare cu trimitere, instanţa de control judiciar nu dezleagă definitiv fondul litigiului dedus judecăţii, însă dezlegarea dată problemelor de drept ce au făcut obiectul controlului nu mai poate fi repus în discuţie, bucurându-se de autoritate de lucru judecat, autoritate care se constituie într-un obstacol în calea unor încercări repetitive de readucere în atenţia judecătorilor fondului sau a judecătorilor instanţei de control judiciar a aceloraşi probleme de drept.

Atunci când instanţa de apel se conformează statuărilor din cuprinsul deciziei de casare asupra problemelor de drept dezlegate, decizia instanţei de apel nu poate fi criticată când rejudecarea apelului s-a făcut conform indicaţiilor date prin decizia de casare[22].

Apreciem că, şi la instanţa de trimitere (în privinţa motivelor de apel) şi la instanţa de recurs (în privinţa criticilor de nelegalitate), imposibilitatea reanalizării chestiunilor tranşate prin decizia de casare cu trimitere ar trebui să îmbrace forma unor inadmisibilități – o sancțiune procedurală care împiedică analizarea pe fond a unei cereri adresate instanței[23] – pentru că instanţa nu poate verifica caracterul temeinic al aspectelor invocate de parte contrar chestiunilor de drept dezlegate în cauză printr-o deciziei de casare anterioară[24].

Pe de altă parte, atunci când se critică maniera în care instanţa care a primit cauza spre rejudecare a respectat decizia de casare (să evalueze conduita părţilor în litigiu[25] sau să stabilească opozabilitatea unui act adiţional şi să invite părţile să negocieze formula dobânzii curente[26]), instanța de recurs este obligată să facă o analiză comparativă a motivelor care a condus la soluţia casării şi soluţia pronunţată în urma admiterii recursului şi să cerceteze fondul motivului de nelegalitate astfel invocat.

Revenind la decizia adnotată, în mod foarte just s-a arătat în decizia comentată că „şi dacă instanţa de recurs ar fi omis în mod eronat să trimită cauza spre rejudecare primei instanţe, o atare ipotetică eroare nu mai putea fi cenzurată de instanţa de trimitere, de vreme ce decizia instanţei de recurs este definitivă şi obligatorie inclusiv în ceea ce priveşte desemnarea instanţei devolutive care va proceda la rejudecare”.

Se va reţine aşadar că, în situaţia în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori în lipsa părţii care nu a fost legal citată, iar instanţa de apel a menţinut această hotărâre, dacă Î.C.C.J. constată că decizia instanţei de apel era nelegală, dispoziţia de trimitere la rejudecare instanţei de apel este obligatorie pentru curtea de apel căreia i se adresează, care nu poate face o aplicare proprie a dispoziţiilor art. 480 alin. 1 dacă instanţa supremă, în aplicarea art. 497 teza I, a apreciat că nu este posibilă trimiterea la prima instanţă.

Concluzia este valabilă şi când instanţă de recurs este curtea de apel şi când, în temeiul art. 498 alin. 1, casarea este urmată de rejudecarea procesului în fond (art. 498 alin. 2 se referă la soluţionarea procesului fără a se a intra în judecata fondului sau judecata în lipsa părţii care a fost nelegal citată de către instanţa a cărei hotărâre este atacată cu recurs, ceea ce presupune sine qua non că aceste neregularități au fost comise de instanţa de apel[27], iar nu de prima instanţă; aceasta va însemna că niciodată, o curte de apel nu poate dispune, art. 498 alin. 2, trimiterea pentru rejudecare la o judecătorie).

Astfel, având de rejudecat procesul în fond, după casare, curtea de apel va verifica atât aspectul soluţionării cauzei de către prima instanţă fără a se intra în judecata fondului/în lipsa părţii care nu a fost legal citată cât şi, după anularea hotărârii primei instanţe – asemănător ÎCCJ în situaţia art. 498 alin. 1 -, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. 3 pentru trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În considerarea argumentelor Î.C.C.J. din decizia comentată, dispoziţia curţii de apel prin care se dispune judecarea procesului cu evocarea fondului de către tribunal ca instanţă de apel sau de către judecătorie ca primă instanţă este obligatorie şi nu poate fi pusă în discuţie nici de instanța la care s-a trimis nici de părţi, chestiunea instanţei de rejudecare intrând în categoria aspectelor procesuale obligatorii conform art. 501 alin. 1.

2. Cererea adresată instanţei de apel de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanţe nu poate fi dedusă din elemente grafice, ci trebuie să fie formulată explicit, în scris, folosind sintagma adecvată textului de lege invocat.

În cauza analizată, împotriva hotărârii primei instanţe care a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea în pretenţii ca prescrisă, au formulat apel reclamanţii care au criticat această soluţie fără a cere trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a citat textul art. 480 alin. 3 în care a evidenţiat îngroşat ipoteza normativă referitoare la trimiterea cauzei spre rejudecare, iar prin concluziile orale formulate şi prin notele scrise a cerut trimiterea dosarului spre rejudecare Tribunalului Neamţ.

În decizia comentată, Î.C.C.J. a arătat că simpla reproducere în cuprinsul întâmpinării la apel a textului art. 480 alin. 3 şi evidenţierea îngroşată a ipotezei normative referitoare la trimiterea cauzei spre rejudecare nu poate fi echivalată, nici în cea mai benevolentă lectură, cu o cerere expresă de trimitere a cauzei spre rejudecare.

Instanţa supremă a subliniat – în contextul asistării pârâtei de avocat – că semnificaţia sintagmei „în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare” este aceea că partea trebuie să arate în mod precis, prin folosirea cuvintelor adecvate, faptul că solicită trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Altfel spus – a conchis judicios instanţa supremă – cererea de trimitere a cauzei spre rejudecare nu poate fi dedusă din elemente grafice, copierea textului de lege care conţine ambele ipoteze normative – evocarea fondului şi trimiterea spre rejudecare – însoţită, doar, de o îngroşare a celei din urmă nesatisfăcând exigenţele legii.

În fine, Înalta Curte a stabilit că nu poate valora solicitare valabilă de trimitere spre rejudecare aceea formulată prin concluziile scrise (nici aceea din concluziile orale – n.n. G.L.), care sunt ulterioare termenului în care, sub sancţiunea decăderii, trebuia depusă întâmpinarea faţă de apelul reclamanţilor.

A mai adăugat Înalta Curte că formalismul procedural instituit de lege în această materie are funcţia benefică a înlăturării oricărui posibil echivoc pentru că, aşa cum s-a arătat în doctrină[28], legiuitorul nu poate lăsa la întâmplare, după voinţa şi capriciul părţilor sau al judecătorului actele prin mijlocirea cărora procedura civilă ia viaţă, se dezvoltă şi sfârşeşte, astfel că, pentru a produce efectele pentru care s-a îndeplinit un act procedural, trebuie respectate condiţiile de formă şi de fond în afara cărora nu este tolerabilă avansarea, derularea procesului[29].

După cum arătam cu altă ocazie[30], actul de procedură prin care partea interesată poate cere instanţei de apel trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie este numai cererea de apel sau întâmpinarea (iar nu concluziile orale sau notele scrise, precizările etc.), iar trimiterea spre rejudecare poate fi cerută numai de apelant sau de către intimat în termenul pentru motivarea cererii de apel, respectiv, pentru formularea întâmpinării[31] (iar nu la un alt moment procesual şi nu prin acte formulate după expirarea cestor termene) şi nu poate fi dispusă de instanță din oficiu.

Interpretarea acestui text – pe care şi Î.C.C.J. a reţinut-o în decizia comentată -, este una care rezultă pe de o parte din instituirea unei soluții de principiu (anularea cu reținere) și a uneia de excepție (anularea cu trimitere), care trebuie analizată din perspectiva tuturor restricțiilor pe care le impune această abatere de la regulă; pe de altă parte, neexercitarea dreptului de a cere trimiterea la rejudecare în termen și prin actul anume indicat de lege atrage decăderea părții din exercitarea acestui drept.

Se impune remarcată preocuparea specială pe care legiuitorul a acordat-o manierei prin care părțile trebuie să fructifice posibilitatea de a solicita trimiterea la rejudecare[32].

Astfel, prin modalitatea în care s-a instituit această soluție de excepție, cu o dublă excludere – „cu toate acestea …” şi „… au solicitat în mod expres” -, se atrage atenția că, doar în situația îndeplinirii tuturor condițiilor legale s-ar putea dispune trimiterea la rejudecare: cererea clar exprimată a părților (atât de evidentă, că nu lasă loc de îndoială, dar nici de interpretări sau completări din partea instanței) și formularea solicitării doar prin intermediul unor acte de procedură precis determinate (cererea de apel sau întâmpinarea), iar nu orice alt act (răspuns la întâmpinare, note de ședință, concluzii scrise sau orale etc.)

Cu privire la utilizarea sintagmei „au solicitat în mod expres” (în sine, oarecum excesivă în exprimare, pentru că solicitările făcute nu pot fi exprimate decât deslușit), trebuie observat că, în noul cod, „solicitările exprese” sunt condiții legale pentru exercitarea unor acte de dispoziție foarte importante cu privire la situația procesuală a părții, de unde și necesitatea constatării lor pentru a se ajunge la rezultatul scontat[33].

De aceea, cererea de anulare cu trimitere la rejudecare se poate dispune de instanță doar în cazul în care părțile din apel o cer în mod lămurit instanței de control judiciar, cerinţa manifestării neechivoce a părții interesate care permite luarea anumitei măsuri procesuale – „solicitarea expresă” – având și semnificația excluderii posibilității interpretării într-un anume sens a tăcerii părții.

La fel de evident este că soluţia trimiterii cauzei spre rejudecare poate fi adoptată numai dacă, fie ambele părți, fie numai apelantul sau numai intimatul, au solicitat în mod precis luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

În privința actului prin care se poate face această cerere, textul este clar: doar prin cererea de apel sau întâmpinare, iar exercitarea acestui drept în afara cuprinsului celor două acte expres desemnate de art. 480 alin. 3 atrage decăderea, astfel că nu poate da eficiență vreunui act de procedură al părților care să cuprindă o astfel de pretenție, indiferent cum s-ar numi ori s-ar fi făcut („precizări”, „completări la cererea de apel”, „răspuns la întâmpinare”, „note scrise”, „concluzii orale”, „concluzii scrise”, etc.).

Înalta Curte a mai stabilit[34] că sintagma „părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare” trebuie să se refere la o veritabilă cerere a părţii întemeiată pe dispoziţiile art. 480 alin. 3, neavând această valoare solicitarea de trimitere circumscrisă de apelanţi ipotezei necompetenţei tribunalului întemeiată pe dispoziţiile art. 480 alin. 2 şi alin. 4, când legea, de altfel, nici nu prevede o altă soluţie, decât aceea a trimiterii la instanţa competentă.

Mai trebuie arătat că[35], pentru întreg intervalul prevăzut pentru indicarea motivelor de fapt şi de drept în susţinerea căii de atac/apărărilor, în fapt, partea are posibilitatea depunerii mai multor memorii de apel/întâmpinări şi, cât timp acestea sunt formulate în termenul prevăzut de art. 470 alin. 5 coroborat cu art. 468/ art. 4711 alin. 3, instanţa se va găsi învestită cu motive de apel/apărări adiţionale sau chiar incompatibile (spre exemplu, iniţial motive vizând întreaga cauză şi, apoi, motive vizând doar unele soluţii de primă instanţă; o solicitare de anulare cu reţinere spre rejudecare şi, apoi, o solicitare de trimitere la prima instanţă).

Dacă, în privinţa motivelor/apărărilor complementare prin care, la motivele/apărările [36] primare, se adaugă unele noi în termenul pentru motivarea apelului/formularea întâmpinării nu există dificultăţi referitor la limitele învestirii instanţei, în privinţa motivelor care nu pot coexista simultan, soluţionarea acestei incongruențe pare mai dificilă dacă cererile succesive conţin argumente în fapt sau drept sunt depuse toate în termen[37].

În cazul acestor motive/apărări ireconciliabile se pot imagina două soluţii: obligarea apelantului/intimatului să facă precizările solicitate de instanţă din oficiu în privinţa limitelor învestirii instanţei de control judiciar sau acceptarea ideii că ultimele motive/apărări (ultima formă a cererii de apel/întâmpinării) reprezintă voinţa reală a apelantului/intimatului[38].

Deşi prima ipoteză este mai aproape de realitatea obiectivă, în sensul că însăşi partea stabileşte care sunt limitele controlului judiciar, se observă că, prin forţa împrejurărilor (clarificările sunt cerute de instanţa de apel şi sunt făcute după învestirea acesteia), aceste „precizări” intervin după expirarea termenului de apel (mai precis, de motivare a apelului)/formulare a întâmpinării, când nu mai sunt admisibile astfel de manifestări ale părţilor, orice completare/alterare a cererii de apel/întâmpinării fiind tardivă.

Apoi, admiterea acestei posibilităţi lipseşte de finalitate întreaga procedură administrativă desfăşurată până la primul termen din apel (comunicarea cererii de apel, depunerea unor întâmpinări, stabilirea taxei judiciare de timbru, etc.) şi face greu de aplicat alte instituţii precum formularea întâmpinării ori depunerea unor apeluri incidente sau provocate de acei intimaţi care nu au fost vizaţi de unele din formele pe care apelul le-a îmbrăcat până la expirarea termenului în care putea fi introdus.

De aceea, pare preferabilă cea de a doua soluţie în care instanţa apreciază, din oficiu, că cererea prin care se stabilesc limitele învestirii instanţei de apel este ultima formă a cererii de apel ca fiind actul care corespunde cel mai bine intenţiilor apelantului.

Instanţa are nu doar posibilitatea, ci chiar obligaţia de a lămuri această problemă, trebuind să stabilească – clar şi înainte de deschiderea dezbaterilor – care este obiectul învestirii sale, fiind inadmisibilă o analiză cumulativă a tuturor cererilor apelantului, chiar dacă acestea s-ar exclude reciproc (pentru considerente ce țin de fixarea motivelor de apel, propunerea unor anumite probatorii, stabilirea timbrajului, exercițiul util al dreptului la apărare etc.)[39].

Revenind la decizia analizată, Înalta Curte a repudiat categoric pretenţia absurdă a recurentei conform căreia doar reproducerea unui text de lege ce cuprinde mai multe posibilități de acțiune procesuală pentru parte şi evidenţierea îngroşată a ipotezei normative referitoare la trimiterea cauzei spre rejudecare (scrierea cu caractere blodiute – conform jargonului celor ce editează texte) nu poate însemna „solicitare în mod expres” a acestei masuri procesuale.

Se va concluziona că, aşadar, că cererea de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanţe despre care face vorbire art. 480 alin. 3 teza a II-a trebuie făcută de oricare dintre părţile din apel în scris – cum Înalta Curte o spune elementar: „prin folosirea cuvintelor adecvate”-, în termenul de motivare a apelului respectiv de formulare a întâmpinării şi nu poate fi dedusă de instanţă din folosirea unor semne grafice care sunt la fel de irelevante precum lăsarea unei uşi descuiate în cazul unei infracţiuni de furt.

3. Obligaţiile instanţei de apel când preconizează o soluţie de judecare a fondului cauzei.

Prin decizia comentată, Î.C.C.J. a arătat că, atunci când instanţa de apel preconizează o soluţie de judecare a fondului cauzei – mai ales în contextul în care, în mod eronat, ambele părţi au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului, ignorând semnificaţia deciziei de casare cu privire la acest aspect -, ar fi trebuit să supună dezbaterii părţilor acest aspect pentru a preveni orice surprindere şi pentru ca părţile, în cunoştinţă de cauză, să fie în măsură să formuleze cererile utile soluţionării cauzei.

Conform art. 14 alin 4-6, părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu, instanţa fiind obligată, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate, putându-şi întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, acestor dezbaterii contradictorii.

Acest aspect al contradictorialităţii dintre părţi şi instanţă (pe lângă raporturile dintre părţi) împiedică instanţa să soluţioneze cauzele pe baza unor chestiuni invocate direct în deliberări asupra cărora părţile nu au avut ocazia a-şi exprima opinia argumentată (iar dacă doar după închiderea dezbaterilor instanţa constată existenţa unui asemenea motiv, trebuie dispusă repunerea cauzei pe rol).

În principiu, nu subscriem ideii că instanţa ar trebui să informeze părțile cu privire la posibila incidenţă a unor dispoziţii legale a căror aplicare ar putea conduce la soluționarea litigiului (altele decât acela în care acestea şi-au cantonat cererea), pentru că, atunci când invocă o anumită instituţie (spre exemplu, anularea sentinţei primei instanţe), părţile îşi asumă incidenta tuturor regulilor care guvernează în mod natural acea instituție (spre exemplu, anularea sentinţei în cazul art. 480 alin. 3 sau în cazul art. 480 alin. 6).

Aceasta nu doar pentru că instanţa este ţinută să aplice întreaga instituţie a apelului (iar nu numai prevederile expres indicate de parte), dar şi apelantul, în virtutea principiului nemo censetur ignorare legem, putea şi trebuia să cunoască aplicabilitatea şi a celorlalte prevederi normative din cadrul apelului când, formulând o cerere şi acceptând – fie şi ipotetic şi complet indezirabil – că această cerere nu ar putea fi admisă, trebuie să conceadă în această situaţie inoportună că respingerea unei solicitări bazate pe anumite dispoziţii legale atrage, ineluctabil, incidenţa altor dispoziţii legale.

Din perspectiva cunoaşterii şi respectării legilor trebuie admis că, partea care invocă ca temei juridic art. 480 şi o situaţie faptică specifică (aici, greşita soluţionare a procesului de prima instanţă fără a intra în judecata fondului), nu poate solicita/aştepta aplicarea decât a soluţiei ce reiese din interpretarea dată de instanţă asupra tuturor aspectelor de drept şi de fapt care rezultă din lucrările dosarului.

Dar, în cazul particular în care, pentru cele două situaţii reglementate de art. 480 alin. 3, prima instanță a pronunţat aceste soluţii fără a discuta cererile de probatorii ale părţilor, iar în apel nu s-au formulat cereri de probatorii (pentru că, în mod uşuratic, părţile au crezut că pricina va fi trimisă primei instanțe) – astfel cum a arătat Înalta Curte în decizia comentată – instanța de apel este obligată să supună dezbaterii părţilor o preconizată soluţie de judecare a fondului cauzei pentru ca părţile, în cunoştinţă de cauză, să fie în măsură să formuleze cererile utile soluţionării acestui fond: analiza pretenţiilor formulate şi apărărilor, ceea ce, la rândul său, făcea necesară încuviinţarea şi administrarea de probe astfel cum au fost solicitate primei instanţe.

După cum rezultă din formularea art. 480 alin. 3 teza I, final „instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul”, dacă părţile nu solicită trimiterea la rejudecare prin cererea de apel sau prin întâmpinare, când constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 480 alin. 3, după anularea hotărârii primei instanţe, instanţa de apel este obligată să reţină cauza pentru evocarea fondului.

Având în vedere atribuţiile instanţei de apel (posibilitatea efectuării unui control complet al temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate) şi situaţiile când este posibilă măsura anularii prevăzute de art. 480 alin. 3 (prima instanţă nu s-a pronunţat asupra existenţei şi întinderii drepturilor şi obligaţiilor părţilor ori s-a pronunţat în lipsa părţii căzute în pretenţii care nu a fost legal citată), va rezulta că „evocarea fondului” este dreptul şi obligaţia instanţei de apel de a verifica raportul juridic dedus judecăţii, pronunţându-se asupra existenţei sau inexistenţei drepturilor şi obligaţiilor afirmate prin cererea de chemare în judecată[40].

Obligaţia de evocare reprezintă o excepţie de la principiul dublului grad de jurisdicție justificată de necesitatea finalizării litigiului într-un termen rezonabil prin care instanțele de apel trebuie să judece fondul pentru prima dată, direct în apel după anularea cu reţinere, analizând cererile care nu au fost dezlegate în fond de primul judecător.

Aplicarea art. 480 alin. 3 şi evocarea fondului de către instanţa de apel implică mai multe distincţii în funcţie de motivul de anulare şi întinderea efectelor soluţiei de anulare care se pronunţă de instanţa de control judiciar odată cu admiterea apelului.

Astfel, dacă s-a constatat în apel necercetarea fondului, dar partea căzută în pretenţii care a formulat calea de atac ori adversarul acesteia, prin întâmpinare, nu solicită trimiterea la prima instanţă, evocarea fondului va însemna, după anularea hotărârii atacate, începerea – însă la instanţa superioară – a analizei fondului raportului juridic litigios, dar la stadiul la care ar fi fost reîncepută judecata la prima instanţă, dacă ar fi existat o solicitare de restituire către aceasta; se va adăuga la aceasta posibilitatea – conform art. 476 alin. 2 – propunerii unor probe noi şi posibilitatea invocării unor noi argumente în fapt şi în drept asupra aceloraşi cereri sau apărări formulate la prima instanţă.

Raţiunea principală a acestei concluzii este aceea că evocarea fondului conform art. 480 alin. 3 este o derogare limitativă doar de la principiul dublului grad de jurisdicţie în sensul că procesul, în stadiul dezvoltat până la ultimul act procesual câştigat cauzei (act de la care începe efectele sancţiunii nulităţii, ultimul fiind hotărârea primei instanţe), este preluat de instanţa superioară de control judiciar care, deşi va evoca fondul, este ţinută de regulile specifice etapei procesuale în care a evoluat cauza.

Sub aspect probator, dacă prin cererea de apel sau întâmpinare nu s-au cerut probe noi, concluzia anterioară obligă instanţa de apel care evocă fondul să folosească motivele, mijloacele de apărare şi probele invocate la prima instanţă.

Astfel, conform art. 476 alin. 2, în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.

Aici, sintagma „dovezi … invocate la prima instanţă” înseamnă probe cerute în mod legal acestei instanţe (adică în conformitate cu art. 194, 204 ori 205 şi chiar art. 254 alin. 2), dar care nu s-a pronunţat asupra utilităţii lor ori nu a mai considerat util să fie administrate urmare a admiterii excepţiei dirimante (iar dacă prima instanţă a respins anumite solicitări de probatorii în lipsa părţii ce le-a propus şi care nu a fost regulat citată, chiar dacă obiectul apelului este doar sentinţa de dezînvestire, prin efectul art. 477, soluţia anulării şi rejudecării va viza şi aceste încheieri ce nu au fost pronunţate în condiţii de legalitate).

Deşi cu altă ocazie afirmam că sintagma din art. 476 alin. 2 şi 478 alin. 2 „dovezi … invocate la prima instanţă” are semnificaţia dovezile administrate de această instanţă[41] şi că „invocarea” din faţa primei instanţe nu are nicio valoare în apel (adică probele „invocate” la prima instanţă şi rămase neadministrate nu ar putea fi cerute la judecarea apelului dacă nu sunt cuprinse în solicitarea de probatorii din cererea de apel sau întâmpinare), ţinem să nuanţăm această poziţie categorică din perspectiva câmpului de ei aplicare, care vizează exclusiv apelul nemotivat[42] împotriva unei hotărâri judecătorești care a soluționat fondul, iar nu şi ipoteza anularii cu reţinere conform art. 480 alin. 3 când părţile nu au formulat probatorii la instanța de control judiciar (dar le-au cerit primei instanţe).

În cazul apelului împotriva unei hotărâri judecătorești care a soluționat fondul, este posibil ca prima instanţă să fi dat o soluţie asupra cererilor de probatorii a părţilor în sensul respingerii unora dintre solicitări ori chiar să fi omis a analiza acestor cereri ale părţilor formulate procedural.

Din această perspectivă, în discuţie ar fi o posibilă încălcare a unui interes privat al părţii ale cărei probe nu au fost discutate şi administrate, deşi au fost solicitate cu respectarea condiţiilor legale conform art. 254, care nu ar putea fi obiectul controlului judiciar nici într-un apel nemotivat (care nu este compatibil cu analizarea încălcării unor norme de ordine privată, pentru că legea impune invocarea lor numai de către partea interesată) nici într-un apel motivat ce nu vizează expres aceste măsuri/omisiuni ale primului judecător (având în vedere limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat).

De aceea, susţineam că motivele şi argumentele sunt „invocate” de părţi, pe când probele trebuie administrate de instanţă[43] astfel că, în ciuda alăturării inoportune din art. 476 alin. 2, instanţa de apel nu este obligată să administreze ea însăşi probele „invocate” de părţi la prima instanţă, dar pe care acesta a omis să le administreze ori le-a respins în mod eronat, astfel încât, dacă în cererea de apel sau întâmpinare nu se solicită dovezi, instanţa este obligată să evoce fondul exclusiv în baza probatoriului administrat de primul judecător.

În cazul în care, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, dacă părțile nu au propus probe prin cererea de apel sau prin întâmpinare, după anularea hotărârii apelate, instanţa de apel va evoca fondul pe baza motivelor, mijloacelor de apărare şi dovezi invocate la prima instanţă, dar care nu au mai fost analizate datorită eronatei admiteri a unei excepţii dirimante sau au fost nelegal soluționate datorită lipsei citarii apelantului.

Deoarece, în cazul anulării cu reţinere impuse de art. 480 alin. 3 teza I, instanţa de apel este obligată să stabilească situaţia de fapt şi să facă aplicarea legii astfel cum ar fi trebuit să o facă şi primul judecător, evocarea fondului impune analiza cererii de chemare în judecată şi a întâmpinării la această cerere şi verificarea tuturor motivelor şi apărărilor precum şi discutarea tuturor probelor cerute prin aceste acte procesuale care, prin efectul art. 480 alin. 3 teza I, impun instanţei de apel aceleaşi obligaţii ca şi primei instanţe.

Aceasta va însemna că „evocând fondul”, instanţa de apel de apel trebuie să stabilească existenţa sau inexistenţa drepturilor şi obligaţiilor afirmate prin cererea de chemare în judecată cu luarea în considerare a motivelor reclamantului şi apărărilor pârâtului şi numai pe baza dovezilor solicitate de aceştia prin cererea chemare în judecată şi întâmpinare fiind, în această situație particulară, fără relevanţă împrejurarea că, prin cererea de apel sau întâmpinarea la această cerere, apelantul sau intimatul nu au cerut probe în apel.

Revenind la decizia comentată – în care se subliniază necesitatea administrării unei probe cu expertiza care fusese solicitată primei instanţe[44] -, instanţa supremă a arătat că condiţiile în care prin decizia recurată, fondul cauzei a fost pentru prima oară evocat în cauză, curtea de apel era datoare să analizeze în profunzime toate pretenţiile şi apărările părţilor.

Apreciem că nu doar din interpretarea art. 14 alin. 4-6 şi art. 6 CEDO (judicioasă, de altfel) şi afirmarea prerogativelor instanţei de apel care permit luarea unor măsuri energice pentru stabilirea faptelor reieşea necesitatea analizei apărărilor şi pretenţiilor formulate, ceea ce la rândul său făcea necesară încuviinţarea şi administrarea de probe ci, din însuşi rolul de primă instanţă ce revine instanţei de apel în evocarea fondului (care, după anularea hotărârii apelate se pronunţă cererii de chemare în judecată, nu asupra cererii de apel) ce, printre altele, este obligată la: examinarea fiecărei pretenţii şi apărări în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor, dacă este cazul; la încuviinţarea probele solicitate de părţi, pe care le găseşte concludente, precum şi pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului şi la administrarea acestora în condiţiile legii.

Posibilitatea pronunțării unei decizii intermediare de anulare/casare

Decizia analizată mai prilejuieşte o discuție privind oportunitatea pronunțării unei decizii unice de anulare a hotărârii primei instanţe urmată de evocarea fondului sau de pronunţare a două decizii[45] în cadrul aceluiaşi dosar de apel, prima de admitere a apelului, de anulare a sentinţei atacate şi de stabilire a unui termen pentru evocarea fondului şi a doua pentru dezlegarea raportului litigios dintre părţi.

Dacă pronunţarea decizii unice este posibilă în cazul unor litigii simple din perspectiva obiectului dar şi a probatoriului necesar sau în cazul unora în care soluționarea excepţiilor dirimante a căror greşită admitere a împiedicat judecata fondului a fost unită cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei ori când excepţia absolută a fost ridicată după terminarea cercetării judecătorești (probele fiind astfel câştigate cauzei), în celelalte procese (inclusiv pentru ipoteza judecării în lipsa părţii care nu a fost legal citată, când nelegala citare afectează şi administrarea probelor) considerăm preferabilă judecarea apelului în două etape.

Natura juridică a deciziei de anulare a sentinţei apelate şi de stabilire a unui termen pentru evocarea fondului/ de casare deciziei recurate şi rejudecare a procesului în fond a fost stabilită prin decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. XXXIII/2007, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație şi Justiție[46] care a considerat că decizia de admitere a apelului, prin care se dispune anularea în tot sau în parte a hotărârii primei instanțe, cu reținerea procesului spre judecare, fixându-se termen în acest scop, nu poate fi decât o hotărâre cu caracter intermediar, având menirea de a pregăti soluționarea fondului cauzei; această decizie nu are o existență autonomă, ci face parte din succesiunea de hotărâri ce survin în cursul rezolvării pricinii, nu dezînvesteşte instanța de apel, ci o atare soluție se încorporează în succesiunea actelor procesuale ce se finalizează prin decizia cu caracter definitiv, care rezolvă pe fond procesul, singura susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Etapizarea judecării apelului a fost formalizată prin dispoziţiile art. 229 alin. 2 pct. 5 conform cu care termenul în cunoştinţă nu se aplică în cazul în care instanţa de apel sau de recurs fixează termen pentru rejudecarea fondului procesului după anularea hotărârii primei instanţe sau după casarea cu reţinere.

Deoarece această prevedere legală vizează exclusiv instituţia termenul în cunoştinţă, nu se poate considera că, astfel, s-a stabilit o obligaţie soluţionării apelului/recursului cu evocarea/rejudecarea fondului în doi paşi. De aceea, în scopul scopului soluţionării pricinilor într-un termen optim, apreciem că, ori de câte ori este posibilă soluţionarea de către instanţa apel/recurs a fondului doar în temeiul pieselor existente deja de la dosarul cauzei, anularea mai întâi a hotărârii apelate şi stabilirea unui termen distinct pentru evocarea fondului pare un formalism excesiv.

Va rezulta, aşadar, că se va pronunţa o singură decizie când sunt realizabile pe această cale nu doar îndreptarea nelegalității hotărârii controlate ci şi soluționarea fondului cauzei[47]. În practică s-a adoptat această manieră de lucru: când prima instanţă a dat o greşită calificare a pretenţiilor reclamantului[48], când prima instanţă a apreciat eronat temeiul juridic al cereri de chemare în judecată[49], când prima instanţă a considerat în mod greșit că o plângere contravențională este tardivă și, ulterior, pe baza probelor administrate această instanță s-a constatat de tribunal că procesul-verbal de contravenție este legal și temeinic întocmit[50], când s-a constatat că sentinţa apelată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia[51], când prima instanţă a considerat în mod greșit că o cerere de evacuare întemeiată pe dispoziţiile art. 1034 şi urm. este inadmisibilă[52], când instanţa de apel invocă din oficiu, ca motiv de ordine publică, lipsa calităţii procesual pasiv a pârâului[53], când prima instanţă a considerat în mod greșit că există autoritate de lucru judecată iar în evocarea fondului soluţia implica doar aplicarea unui recurs în interesul legii[54], când nu s-a pronunţat asupra cererii de amânare orice altă măsură subsecventă fiind nelegală şi de natură să atragă, în condiţiile art. 480 alin. 6, nulitatea sentinței pronunţate în aceste circumstanţe, iar materialul probator permitea soluționarea cauzei (eliberare adeverinţă privind activitatea în muncă)[55]

De cele mai multe ori însă, pentru că, la prima instanţă, judecata s-a făcut prin admiterea unei excepţii dirimante care făcea inutilă examinarea fondului şi, deci, şi a probelor vizând acest fond sau în lipsa părţii nelegal citate care nu a avut ocazia exercitării drepturilor sale procesuale, evocarea fondului de către instanţa de apel nu se poate face simultan cu anularea hotărârii atacate.

Aceasta pentru că, înainte de a păşi la evocarea fondului, instanţa de control judiciar trebuie să examineze cu prioritate criticile privind nesoluţionarea fondului sau cele privind judecata în lipsa părţii neregulat citate şi, doar în situaţia în care constată temeinicia acestor critici, să îndeplinească toate măsurile necesare evocării fondului (care, în principiu se circumscriu obligaţiei instanţei de a administra probatoriul propus de părţi în dovedirea cererii, respectiv în apărare).

Practica a considerat că, în cadrul aceluiaşi dosar de apel, se impune adoptarea a două decizii, prima de admitere a apelului, de anulare a sentinţei atacate şi de stabilire a unui termen pentru evocarea fondului şi a doua pentru dezlegarea raportului litigios dintre părţi: când judecata la prima instanţă s-a făcut în lipsa părţii, care nu a fost legal citată[56] (ceea ce impune refacerea întregului material probator administrat nelegal de primul judecător[57]), când după greşita apreciere a primei instanţe conform căreia nu este îndeplinită condiţia interesului evocarea fondului implica administrarea unei probe cu expertiza[58], când anularea s-a impus pentru ignorarea indicaţiilor dintr-o decizie de casare dispuse de Î.C.C.J. iar pentru evocarea fondului era obligatorie realizarea măsurile indicate de Î.C.C.J.[59]

În esenţă, apreciem că având de dezlegat în apel chestiunile dacă în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de control judiciar va analiza într-o primă etapă doar ceea ce prima judecată a soluționat din perspectiva criticilor exprese ale apelantului vizând ipotezele art. 480 alin. 3 teza I şi, dacă le găseşte întemeiate, se fixează un termen pentru evocare fondului la care să fie refăcute sau completate probele administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrare probele noi propuse în condiţiile art. 478 alin. 2, sau – precum în cazul decizie comentate – să fie administrate probele propuse primei instanţe.

Lipsa obligaţiei instanței care dispune trimiterea la rejudecare de a se pronunţa asupra cheltuielilor de judecată

În fine, se mai impune o observație dedusă din analiza practicii de casare în care revine obsesiv problema cheltuielilor de judecată efectuate de părţi în cale de atac finalizată cu trimiterea la rejudecare.

După cum s-a arătat[60], în această situaţie, ca o consecinţă a admiterii recursului, soluţia pronunţată este aceea de casare a deciziei atacate şi de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, astfel că soluţionarea în recurs a cererii privitoare la cheltuielile de judecată nu se justifică, în condiţiile în care, la acest moment procesual, litigiul nu a fost soluţionat pe fond şi nu a fost stabilită partea câştigătoare.

De aceea, când este vorba despre o soluţie de casare cu trimitere spre rejudecare, instanţa de control judiciar nu poate dispune obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu se cunoaşte încă partea care a pierdut şi partea care a câştigat definitiv procesul, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în faza recursului urmând a fi analizată şi soluţionată, în condiţiile legii, de către instanţa de rejudecare potrivit criteriului legal al culpei procesuale.

Just s-a subliniat[61] că acordarea cheltuielilor de judecată potrivit art. 453 este posibilă doar atunci când instanţa pronunţă o soluţie prin care litigiul primeşte o rezolvare cu privire la pretenţiile deduse judecăţii, căci doar într-o asemenea situaţie se poate stabili care dintre părţi a câştigat procesul şi care l-a pierdut, astfel că, atunci când o instanţă de apel dispune anularea hotărârii atacate şi trimite cauza spre rejudecare primei instanţei, nu s-ar putea considera că a fost pronunţată o soluţie prin care litigiul a fost tranşat şi, deci, nici că ar exista o parte care a pierdut procesul, în sensul prevederilor art. 453 alin. 1.

Înalta Curte a subliniat că soluţiile de admitere a apelului/recursului şi de trimitere a cauzei spre rejudecare ori spre judecare de către instanţa competentă nu tranşează diferendul dintre părţi, ci îl plasează altei instanţe spre soluţionare, astfel încât, în aceste situaţii, instanţa de control judiciar nu se va pronunţa asupra cheltuielilor de judecată realizate strict în calea de atac admisă cu consecinţa trimiterii cauzei la o altă instanţă.

Explicația acestei soluţii rezultă din aceea că, soluţia asupra cheltuielilor din etapa procesuală finalizată cu trimiterea cauzei spre rejudecare nu ar mai putea fi pusă în contextul general al procesului şi ar fi desprinsă de ideea de culpă procesuală în ansamblul demersului juridic. Aceasta nu înseamnă că aceste cheltuieli, realizate în calea de atac admisă cu consecinţa trimiterii cauzei la instanţa inferioară în grad, nu vor putea fi recuperate de partea care le-a avansat, ci doar că asupra lor se va pronunţa instanţa la care a fost trimisă cauza spre soluţionare, ele fiind aferente cursului judecăţii ce a dus pentru prima oară la o soluţie validă din punct de vedere procedural[62], chiar dacă efectuate într-o altă etapă procesuală anterioară.

Concluzii

La finalul analizei deciziei nr. 2228/21.11.2023 a Înaltei Curţi de Casație și Justiție, secţia I civilă oscilez între sentimentul amuzant pe care l-am avut în studenție citind o notă de subsol a prof. V.M. Ciobanu care începe cu afirmaţia „în practică am văzut şi soluţii corecte …” şi conștiința normalității unor astfel de soluţii.

În ambele cazuri, prezentul demers se subscrie intenției de popularizare a dreptului procesual civil pentru cei neiniţiaţi sau refractari la soluţiile (uneori mai puţin ademenitoare prin consecințele care le implică) acestei ramuri a științei dreptului.


[1] Publicată pe https://www.juridice.ro/725556/iccj-masurile-energice-pe-care-le-poate-lua-instanta-de-apel.html
[2] Publicată pe https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=190432#highlight=##
[3] Brevitatis causa, în cuprinsul lucrării, toate referinţele la texte legale fără indicarea actului normativ care le cuprinde vor privi Noul Cod de procedură civilă, astfel cum a fost republicat în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015.
[4] Pentru o critică a acestei soluţii a se vedea Octavia Spineanu –Matei în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. I. Art. 1-526, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 957
[5] Decizia nr. 386/02.03.2023 a Î.C.C.J., secţia I civilă, publicată pe https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=209441#highlight=##; s-a subliniat de către instanţa de recurs că eventualele lacune sau inadvertențele motivării pot fi suplinite sau remediate prin motivarea instanţei de apel, aşa încât nu sunt îndeplinite condiţiile pentru retrimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal.
În sensul că o hotărâre nemotivată face imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalităţii soluţiei pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii, ceea ce impune soluţia de casare cu trimitere, criticile şi apărările referitoare la soluţia din dispozitiv nu pot fi analizate, urmând a fi avute în vedere de instanţa de trimitere – a se vedea decizia nr. 2439/08.12.2022 a Î.C.C.J., secţia I civilă, publicată pe https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=204069#highlight=##-.
Aceeaşi opinie pare a avea şi Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, decizia nr. 305/C/15.12.2022, cod RJ 98d736d4e (https://www.rejust.ro/juris/98d736d4e), instanţă care a dispus casarea cu trimitere pentru stabilirea completă a situației de fapt relevante, considerând că instanța de apel a soluționat cauza fără o analiză adecvată, raportat la cauza şi obiectul judecații, fără să procedeze la analizarea tuturor motivelor de apel, precum și a acțiunii introductive, astfel cum au fost deduse judecății, atâta vreme cât nu au fost analizate toate motivele de apel, iar normele de drept material referitoare la accesiunea imobiliară fiind în mod greşit aplicate de către instanţa de apel, atâta vreme cât nu au fost invocate de către apelantul reclamant.
[6] Decizia nr. 1008/07.06.2023 a Î.C.C.J., secţia I civilă, publicată pe https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=205608#highlight=##. Curtea a considerat că instanţa de apel trebuia să reţină cauza pentru judecata procesului, evocând fondul, aşa cum stabileşte, cu valoare de principiu, teza I din art. 480 alin. 3, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu prevederile art. 479 alin. 2, instanţa de apel poate dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. 2.
În sens contrar – şi apodictic greşit – a se vedea Curtea de Apel Constanţa secţia I civilă, decizia civilă nr. 135/C/30.05.2023, cod RJ 867e9gd77 (https://www.rejust.ro/juris/867e9gd77), care a considerat că respingerea unei cereri de efectuare a unei noi expertize imobiliare evaluatorii la judecata în primă instanţă a pricinii a produs o vătămare însemnată a dreptului, concret şi efectiv, la apărare al reclamanţilor şi întrucât poartă asupra chestiunii litigioase centrale a evaluării imobilelor expropriate; acestea se circumscriu ipotezei normative a unei necercetări veritabile, în acordul cu standardul convenţional al procesului echitabil, a fondului cauzei, consacrate la art. 480 alin. 3. Se mai impune observaţia că această trimitere spre rejudecare s-a dispus ca urmare a unei „precizări orale în şedinţa de judecată din calea de atac”.
În legătură cu „standardul convenţional al procesului echitabil” invocat de Curtea de Apel Constanţa, prin decizia nr. 386/02.03.2023 anterior citată, Î.C.C.J. a arătat că „prin decizia pronunţată în apel poate fi îndreptat orice viciu al motivării sentinţei primei instanţe indiferent dacă se menţine sau nu soluţia primei instanţe, instanţa de control judiciar fiind obligată să arate argumentele pentru care s-a pronunţat soluţia în calea de atac şi susţinerile care au fost înlăturate, astfel încât să se evidenţieze că instanţa a examinat cu adevărat problemele esenţiale ce i-au fost supuse atenţiei, iar nu să se rezume la a confirma formal concluziile primei instanţe.
O astfel de modalitate de judecată în căile de atac corespunde dispoziţiilor par. 6 din CEDO, Curtea reţinând în jurisprudenţa sa constantă faptul că o instanţă superioară poate în anumite condiţii să remedieze deficienţele procedurii în primă instanţă şi este uşor de conceput ca o astfel de instanţă să înlocuiască decizia viciată cu propria decizie, cu condiţiile ca această decizie să respecte garanţiile dreptului la un proces echitabil (Cauza Luka împotriva României).
Tot eronată apreciam şi o altă soluţie [decizia civilă nr. 112/CM/03.04.2023 a Curtea de Apel Constanţa secţia I civilă, cod RJ 62323g429 (https://www.rejust.ro/juris/62323g429)] în care s-a apreciat că respingerea unor probe solicitate de reclamant şi pronunţarea unei hotărâri nu îndeplineşte exigenţa unei motivări, apelantul fiind vătămat în drepturi întrucât nu se răspunde motivat apărărilor sale atrag incidenţa art. 480 alin.3 deoarece prima instanţa a pronunţat sentinţa fără să realizeze o veritabilă analiză a fondului cauzei, pe baza tuturor argumentelor prezentate de părţi, iar această modalitate de soluţionare a cauzei îngrădeşte în mod nejustificat dreptul la apărare şi garanţiile unui proces echitabil. Considerăm că, dacă partea critica deja, în cale sa de atac legalitatea şi temeinicia încheierii de respingere a probelor şi critica nemotivarea sentinței apelate, instanţa nu mai putea invoca din oficiu, ca motiv de ordine publică, aceleași aspecte pentru a putea justifica posibilitatea anulării cu trimitere.
În sensul că soluţionarea procesului fără intrarea în judecata fondului nu implică numai ipoteza în care prima instanţă a judecat cauza în temeiul unei excepţii procesuale, ci şi situaţia în care hotărârea primei instanţe nu cuprinde motivarea soluţiei pronunţate, nefiind analizate susţinerile părţilor sau când instanţa şi-a proclamat incapacitatea de a stabili o anumită situaţie de fapt, ca urmare a unei cercetări judecătoreşti incomplete, instanţa de apel fiind îndrituită să aprecieze în concret, de la caz la caz, dacă prima instanţă a intrat sau nu în cercetarea fondului – a se vedea decizia nr. 388/15.11.2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești secţia II-a civilă, cod RJ 627444675 (https://www.rejust.ro/juris/627444675); în cauză, prima instanţă respinsese cererea în constatarea unui drept de proprietate ca nefondată, iar instanţa de apel a considerat considerentele dezvoltate de tribunalul „contradictorii şi lacunare”.
[7] Decizia nr. 1618/22.06.2023 a Î.C.C.J., secţia II-a civilă, publicată pe https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=209821#highlight=##. Instanţa supremă a motiva pertinent că prin decizia pronunţată în apel poate fi îndreptat orice viciu al motivării sentinţei primei instanţe indiferent dacă se menţine sau nu soluţia primei instanţe, instanţa de control judiciar fiind obligată să arate argumentele pentru care s-a pronunţat soluţia în calea de atac şi susţinerile care au fost înlăturate, astfel încât să se evidenţieze că instanţa a examinat cu adevărat problemele esenţiale ce i-au fost supuse atenţiei, iar nu să se rezume la a confirma formal concluziile primei instanţe.
Această decizie mai reţine atenţia prin faptul că încălcarea dispoziţiilor art. 480 alin. (3) teza I a fost invocată de instanţa de recurs din oficiu, ca motiv de ordine publică.
[8] Dacă prima instanţă a statuat asupra existenţei sau inexistenţei drepturilor şi obligaţiilor care fac obiectul învestirii nu se va putea ajunge la trimiterea cauzei spre rejudecare acestei instanţe chiar dacă s-a constata în prim judecată a fondului s-au încălcat principiul disponibilității și dreptul la apărare (instanţa a rămas în pronunţare doar asupra cererii de sesizare a C.C.R. dar, prin hotărârea pronunţată, a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată – a se vedea pentru o soluţie eronată Curtea de Apel Constanţa secţia I civilă, decizia civilă nr. 2/CM/08.01.2024, cod RJ ee7425788 (https://www.rejust.ro/juris/ee7425788); corect a observat această instanţă că, odată formulată o cerere de trimitere a cauzei la prima instanţă prin cererea de apel, dispunerea acestei măsuri de către instanţa de apel soluţiei nu reprezintă o facultate pentru judecători, care nu are drept de apreciere sub acest aspect (desigur, ar mai trebui îndeplinită şi cerinţa constatării motivelor limitativ prevăzute de art. 480 alin. 3 teza I).
A se vedea asupra acestei chestiuni, decizia nr. 2039/07.11.2021 a Î.C.C.J., secţia II-a civilă, publicată pe https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=193424#highlight=##, instanţă care a observat că instanţa de apel a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe fără a analiza temeinicia criticilor apelantei sub aspectul soluţiei pronunţate, chiar dacă nu pot fi reţinute ca fiind întrunite condiţiile prevăzute la art. 476 alin. 3 şi art. 480 alin. 3 C. proc. civ., câtă vreme nicio excepţie nu a fost reanalizată, iar prima instanţă a pronunţat soluţia şi pe fondul cauzei. În cauză, prima instanţa a admis cererea, iar curtea de apel a considerat că instanţa de fond nu a respectat exigenţa privind motivarea hotărârii sale şi nu a răspuns tuturor excepţiilor invocate sau tuturor apărărilor formulate. Faţă de acestea, Î.C.C.J. a dispus casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, constatându-se că instanţa de apel nu a analizat pe fond criticile apelanţilor, găsind întemeiat exclusiv aspectul considerat de nelegalitate referitor la nerespectarea de către prima instanţă exigenţelor privind motivarea hotărârii sale, în sensul că nu a răspuns tuturor excepţiilor invocate sau tuturor apărărilor formulate.
De aceea considerente precum „motivarea sentinţei apelate, deşi nu lipseşte în întregime, ci chiar acoperă o parte dintre chestiunile relevante ale cauzei, nu este completă, întrucât nu cuprinde analiza [unor] aspecte esenţiale ale cauzei” astfel că „singura soluţie pentru a realiza analiza completă a motivelor cererii de chemare în judecată este anularea sentinţei prin ale cărei considerente nu se dovedeşte că unele dintre aceste motive au fost cercetate” nu pot conduce niciodată (nici dacă ar fi reale) la concluzia că „este suficient caracterul incomplet al motivării sentinţei apelate pentru a se reţine că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului cererii de chemare în judecată, înţeleasă în integralitatea ei” pentru a se putea ajunge la soluţia anularii cu trimitere [decizia nr. 404/10.11.2022 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, cod RJ 5988895g9 (https://www.rejust.ro/juris/5988895g9)].
Reiteram că existența și întinderea drepturilor și obligațiilor care ar alcătui conținutul raportului juridic dedus judecății sunt chestiuni ce pot fi dezlegate în ceea ce reprezintă „fondul” cauzei, ceea ce însemnă că instanța a judecat fondul ori de câte ori soluția nu s-a pronunțat ca urmare a admiterii unei excepții procesuale: respingerea acțiunii ca neîntemeiată (ca efect al reţinerii ca justificate a unor apărări de fond) precum și admiterea acțiunii în parte cu respingerea unor pretenții ca neîntemeiate și admiterea acțiunii în întregime. Astfel, sintagma „în mod greșit prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului” din art. 480 alin. 3 se referă doar situațiile în care prima instanță în mod greșit a respins, anulat sau perimat cererea ca urmare a eronatei admiteri a unei excepții procesuale la care se adăugă situațiile în care prima instanță s-a pronunțat asupra unei cereri complet diferite decât aceea pentru care s-a formulat acțiunea.
În orice altă situații decât acestea, intervine regula generală de la art. 480 alin. 6, care este obligatorie în lipsa constatării ipotezelor limitative de la art. 480 alin. 3 și alin 5, astfel încât, anulând hotărârea primei instanțe, instanța de apel este obligată să rețină procesul pentru rejudecare.
De aceea, vicii de motivare (mai ales când ceea ce se reproșează primi instanţe face trimiteri la probatoriu „vagi, generice şi lipsite de substanţă” sau „fără a reţine şi comenta conţinutul lor concret” chiar dacă se indică fila sau filele din dosar la care se găsesc) pot fi îndreptate prin decizia pronunţată în apel indiferent dacă se menţine sau nu soluţia primei instanţe, instanţa de control judiciar fiind obligată să arate argumentele pentru care s-a pronunțat soluția în calea de atac și susținerile care au fost înlăturate, astfel încât să se evidenţieze că instanţa a examinat cu adevărat problemele esenţiale ce i-au fost supuse atenţiei şi că nu s-a mulţumit să confirme pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
[9] Decizia nr. 520/09.03.2021 a Î.C.C.J., secţia II-a civilă, publicată pe https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=193781#highlight=##
[10] Decizia nr. 106/25.01.2022 a Î.C.C.J., secţia I civilă, publicată pe https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=194066#highlight=##.
[11] Decizia nr. 990/11.05.2022 a Î.C.C.J., secţia I civilă, publicată pe https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=194769#highlight=##
[12] Decizia nr. 954/25.05.2023 a Î.C.C.J., secţia I civilă, publicată pe https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=206159#highlight=##
[13] Cum greşit a apreciat o instanţă [Curtea de apel Constanţa, secţia I civilă, decizia nr. 454/CM/14.12.2022 cod RJ 4e6d3d354 (https://www.rejust.ro/juris/4e6d3d354)] care, în temeiul art. 480 alin. 3 (deşi niciuna dintre părţi nu o solicitase expres), a considerat că, atâta vreme cât reprezentantul legal al pârâtei avea deopotrivă calitatea de reclamant, dreptul la apărare al pârâtei a fost încălcat, iar prima instanță ar fi trebuit să numească un curator pentru reprezentarea intereselor acesteia şi, astfel, se impune rejudecarea cauzei de către prima instanță, cu numirea unui curator pentru reprezentarea intereselor pârâtei.
Decizia citată mai ridică o problemă interesantă şi anume momentul de la care curge, pentru curatorul numit conform art. 80 şi art. 58 alin. 1 şi alin. 3, termenul de formulare a unui apel; dată fiind rațiunea numirii curatorului în apel – conflict de interese între reprezentantul legal şi cel reprezentat (reprezentantul legal al pârâtei avea calitate de reclamant). Apreciem că acest termen începe să curgă de la data comunicării conform art. 80 alin. 4 a încheierii de numire a curatorului, iar nu data la care curatorul a formulat o cerere de studiere a dosarului şi astfel ar fi luat cunoștință de existenţa cauzei (cum a considerat instanţa).
[14] G. Boroi, M. Stancu, Drept Procesual civil, Ed. Hamangiu, 2015, p. 677
[15] G.L. Zidaru în Drept procesual civil, ed. Solomon 2020, p. 562. S-a precizat că, în măsura în care dezlegările în drept date de instanţa de recurs nu ar fi obligatorii pentru instanța care va rejudeca în fond, ele ar fi în bună măsură lipsite de eficienţă, existând riscul unei noi casări pentru aceleași motive, ceea ce ar afecta dreptul parţilor la o judecată într-un termen rezonabil.
[16] V.M. Ciobanu în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coordonatori), Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I – art. 1-526, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, vol. I, p. 1383.
[17] Decizia nr. 305/C/08.12.2022 a Curții de Apel Constanţa, secţia I civilă, anterior citată. Casarea s-a dispus e motivul că cererea de chemare în judecată nu poate fi respinsă considerându-se că litigiului i-ar fi aplicabile alte texte de lege (adică art. 494 C.civ. 1864) decât cele indicate de reclamant (adică art. 998-999 C.civ. 1864), in condițiile în care situația de fapt, raportată la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei, nu este lămurita prin decizia recurată.
[18] Decizia nr. 247/C/13.12.2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secţia I civilă, cod RJ 5959g7336 (https://www.rejust.ro/juris/5959g7336).
[19] Decizia nr. 1012/07.06.2023 a Î.C.C.J., secţia I civilă, publicată pe https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=205612#highlight=##
[20] În sensul că art. 501 este o normă de ordine publică, sancţionată cu casarea în caz de neconformare a instanţei de trimitere, a se vedea şi decizia nr. 2189/10.11.2022 a Î.C.C.J., secţia I civilă, publicată pe https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=205796#highlight=##
[21] Decizia nr. 52/18.01.2023 a Î.C.C.J., secţia II-a civilă, publicată pe https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=208434#highlight=##
Just a subliniat instanţa supremă că nu poate exista un concurs între regula de drept cuprinsă în art. 501 şi principiul autorităţii de lucru judecat – efectul pozitiv, de care se poate bucura o hotărâre judecătorească definitivă într-un proces ulterior; în speţă, instanţa de apel a considerat că se aplică modul de calcul al unor penalităţi contractuale astfel cum a fost stabilit de I.C.C.J. într-un alt litigiul dinte aceleași părţi vizând acelaşi contract şi nu „modul legal de calcul” determinat printr-o decizie anterioară de casare în cauza pendinte.
[22] Decizia nr. 135/26.01.2023 a Î.C.C.J., secţia II-a civilă, publicată pe https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=209683#highlight=##
[23] Pentru mai multe distincţii, a se vedea C.-C. Ulariu, Marta Claudia Cliza Regimul inadmisibilităților în procesul civil român publicat pe https://www.universuljuridic.ro/regimul-inadmisibilitatilor-in-procesul-civil-roman/. Considerăm inadmisibilitatea drept folosirea unei căi procedurile sau a unei cereri care nu este prevăzută de lege (inclusiv pentru situaţia în care acestea sunt utilizate de către o persoană cărei alegea nu îi recunoaşte aceste drept) ori care este prohibită expres (sau interdicția rezultă din aplicarea unor dispoziţii de ordine publică) şi care împiedică instanţa să verifice fondului acestor cereri lovite de inadmisibilitate.
De aceea, apreciem că, în lucrarea indicată, „elementele structurale ale inadmisibilității” (7 la număr) nu reprezintă decât ipoteze practice în care intervine sancțiunea inadmisibilității, singurul „element structural” fiind negarea, printr-un texte de lege, a accesului la un mijloc procedural, indiferent că este cerere de probatorii, cale de atac sau orice altă cerere din cadrul procesului civil (spre exemplu, cererea de recuzare în cazul art. 47 alin. 2 şi alin. 2).
[24] Invocarea art. 501 permite respingerea cererilor de probatorii având în vedere că problema de drept dezlegată în recurs se impune cu autoritate de lucru judecat; a se vedea decizia nr. 608/15.03.2023 a Î.C.C.J., secţia II-a civilă, publicată pe https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=208473#highlight=## în care s-a învederat că, în mod corect, au fost respins ca inadmisibile înscrisurile în dovedirea întreruperii cursului prescripţiei dacă, într-un recurs anterior, Î.C.C.J. a stabilit că s-a împlinit termenul de prescripţie.
[25] Decizia nr. 184/07.02.2023 a Î.C.C.J., secţia II-a civilă, publicată pe https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=203471#highlight=##
[26] A se vedea decizia nr. 558/09.03.2023 a Î.C.C.J., secţia II-a civilă, publicată pe https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=208449#highlight=##
[27] Există o astfel de situaţie atunci când într-un apel prin care se critică soluţia primei instanţe de respingere a cererii ca fiind formulate împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, cu privire la doi din cei trei pârâţi iniţiali, instanţa de apel analizează motivele de apel vizând calitate procesuală pasivă a unuia dintre pârâţi fără a cerceta şi motivele de apel privind calitatea procesuală pasivă a celuilalt pârât – a se vedea decizia nr. 56/20.01.2022 a Î.C.C.J., secţia I civilă, publicată pe https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=204117#highlight=##
Înalta Curte a arătat că soluționând astfel apelul reclamanţilor (reţinând ca fondate, criticile privitoare la legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Municipiului Bucureşti, fără a analiza în vreun fel argumentele apelanţilor referitoare la calitatea procesuală a pârâtului Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti) este incidentă ipoteza prevăzută de art. 488 alin. 1 pct. 6.
S-a mai subliniat foarte just că anularea totală a sentinţei apelate ca urmare a constatării existenţei calității procesuale pasivă a pârâtului Municipiului Bucureşti, în contextul în care prima instanţă admisese excepţia vizând lipsa calităţii procesuale pasive a tuturor pârâţilor din cauză, nu numai a pârâtului Municipiului Bucureşti, iar criticile din apelul reclamanţilor au vizat numai soluţia dată de prima instanţă excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti şi Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti (nu şi a pârâtului Statul Român), încalcă prevăzute la art. 477, instanţa de apel neputând da alte dezlegări decât celor care au făcut obiectul criticilor din apel – verificarea îndeplinirii cerinţelor pentru legitimarea procesuală pasivă a acestor doi pârâţi.
[28] I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, vol. I, ed. a II-a, Tipografia Universităţii Bucureşti 1975, p. 373.
[29] O. Ungureanu, Actele de procedură în procedura civilă ed. A II-a Editura Lumina Lex, 2000 p. 35.
Pentru o situaţie care s-a încadra perfect în „exagerata preţuire a formelor (nimia subtilitas) în detrimentul dreptului” (ibidem, p. 8-9) a se vedea o hotărâre în care instanţa de apel a considerat că „instanţa de fond” nu s-a pronunţat asupra excepţiei de necompetenţă materială procesuală a secţiei I civile în soluţionarea cauzei, deoarece în cuprinsul încheierii de la când instanţa de fond a primit concluziile părţilor cu privire la această excepţie, s-a reţinut caracterul tardiv al invocării acesteia, în raport de art.130 alin.2 fără a se mai pronunţa explicit asupra excepţiei necompetenţei materiale procesuale. De aceea pentru că nu este consemnată soluţia adoptată de către instanţa de fond cu privire la excepţia necompetenţei materiale procesuale şi nu este precizată consecinţa tardivităţii invocării acesteia cu depăşirea momentului statuat prin art.130 alin.2 se impune concluzia potrivit căreia instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei de necompetenţă materială procesuală [decizia nr. 457/CM/14.12.2022 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secţia I civilă cod RJ 4e6528g22 (https://www.rejust.ro/juris/4e6528g22)].
În cauză, prima instanţă, în raport de dispoziţiile art. 130 alin. 2 şi de faptul că excepţia necompetenţei materiale a secției I civile a fost invocată la al doilea termen de judecată, a apreciat că „excepţia este tardiv invocată de către pârâtă şi urmează a soluționa acţiunea mai departe la acest termen” [încheiere – amânare iniţială a pronunţării din 09.05.2022 pronunțată de Tribunalul Constanța, cod RJ dee3g273d (https://www.rejust.ro/juris/dee3g273d)]; prin apel, pârâta a susţine că prima instanţă, în mod nelegal, nu s-a pronunțat pe necompetenţa materială, fără a formula apel şi împotriva încheierii din 09.05.2022 şi fără a critica soluţia tardivității invocării excepţiei.
Deşi, formal, art. 248 alin. 5 obligă instanţa să dea o soluţie de admitere sau de respingere a excepţiei, având în vedere soluţia pronunţată din care reiese că instanța s-a considerat competentă („urmează a soluționa acţiunea mai departe”) şi conţinutul descris al cererii de apel, decizia citată pare a satisface o tendinţă sanguinară de sancționare a oricărei nerespectări stricte a formei în dauna fondului problemelor, dacă prin aceasta se poate ajunge la trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe (iar, în cauză, lipsa pronunțării pe o excepție, dacă a existat nu atrăgea aplicarea art. 480 alin. 3 şi, cel mult, a art. 480 alin. 6).
[30] G. Lefter, Condiţiile în care instanţa de apel poate pronunţa soluţia de anulare a hotărârii primei instanţe şi de trimitere spre rejudecare acestei instanţe publicat pe https://www.juridice.ro/511431/conditiile-care-instanta-de-apel-poate-pronunta-solutia-de-anulare-hotararii-primei-instante-si-de-trimitere-spre-rejudecare-acestei-instante.html
[31] Astfel cum rezultă din par. 31-33 din decizia R.I.L. 20/2017 publicată pe https://www.iccj.ro/2017/11/06/decizia-nr-23-din-06-noiembrie-2017/
[32] A se vedea pe larg, subcapitolul Termenul şi actul de procedură prin care se poate cere trimiterea cauzei spre rejudecare din G. Lefter, Apelul în procesul civil, ed. Hamangiu 2021, p. 546 şi urm.
[33] Astfel, conform art. 15 care reglementează principiul oralității, procesele se dezbat oral, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel sau când părţile solicită expres instanţei ca judecata să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar; apoi, art. 481 stipulează că apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege.
[34] Decizia nr. 1821/11.10.2022 a Î.C.C.J., secţia I civilă, publicată pe https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=200284#highlight=##
[35] A se vedea pe larg, secţiunea Limitele învestirii instanţei în cazul unor completări ale motivelor de apel, din G. Lefter, Apelul în procesul civil p.54-56.
[36] Raţionamentul vizează orice menţiune pe care legiuitorul o impune în cererea de apel/întâmpinare – indicarea hotărârii apelate şi dovezile invocate în susţinerea apelului/apărare, cererea de trimitere la rejudecare primei instanţe -, folosirea argumentului „ubi eadem est ratio ibi solutio esse debet” impunând concluzia că oricare dintre prevederile art.470 al.1 lit. a)-d)/art.205 alin. 2 pot fi întregite în interiorul termenului pentru motivarea apelului/formularea întâmpinării prin: indicarea unui intimat suplimentar, prin precizarea contestării şi a unor încheieri premergătoare, solicitarea unor probe pentru dovedirea apelului/apărare, solicitarea de anulare cu trimitere al rejudecare la prima instanţă ş.a.m.d.
[37] Dacă motivele suplimentare nu sunt formulate în termen, instanţa nu se poate considera învestită cu acestea.
[38] Într-o cauză în care partea a formulat, în interiorul termenului de recurs, două cereri de recurs prin intermediul a doi avocaţi, iar primul, după introducerea recursului, a învederat instanței încetarea contractului său de asistenţă juridică, context în care recurentul a declarat că susţine în exclusivitate motivele de recurs redactate de avocatul angajat ulterior, instanţa a analizat recursul din perspectiva motivelor invocate în cea de a doua cerere – Î.C.C.J., secția I civilă decizia civilă nr. 1024/15.05.2019 publicată pe https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery[0].Key=id&customQuery[0].Value=152063.
[39] De aceea, este evident eronata o soluţie a Î.C.C.J. secția I civilă, decizia nr. 1357/27.09.2017 publicată pe http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery[0].Key=id&customQuery[0].Value=140363, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, „calea de atac exercitată”; în pricină, Înalta Curte s-a găsit iniţial învestită cu un apel împotriva unei decizii pronunțate în recurs de Curtea de Apel București, iar la mai bine de 6 luni de la declararea acestei căi de atac, petentul a înaintat o cerere scrisă, prin care a menționat că exercită recurs; pe motiv că nu poate decela de care dintre cele două căi de atac a uzat contestatorul, Înalta Curte a analizat admisibilitatea ambelor căi de atac exercitate.
[40] A se vedea pe larg, secţiunea Anularea hotărârii primei instanţe şi evocarea fondului de către instanţa de apel din G. Lefter, Apelul în procesul civil p.556-562
[41] G. Lefter, Apelul în procesul civil, p. 146; a se vedea pe larg, secțiunea Limitele efectului devolutiv în cazul apelului nemotivat, p. 140-147.
[42] Concluzia se aplică şi în cazul apelului motivat care, implicând o critică de netemeinicie şi formularea unei teze probatorii, trebuie să conţină o solicitare expresă de probe în susţinerea apelului, iar nu o simplă referire – la momentul când în calea de atac se discută probatoriile – la dovezile „invocate” la prima instanţă, dar niciodată susţinute în faţa acesteia şi efectiv administrate.
[43] Diferenţa între motive şi dovezi astfel cum ele sunt invocate în cererile părţilor (aici cu semnificaţia menţionate, solicitate), este aceea că motivele sau apărările nu impun instanţei niciun demers material până în etapa deliberării, când temeinicia lor va cântări în pronunţarea soluţiei; dovezile însă vor rămâne o simplă declaraţie de intenţie fără consecinţe asupra sorţii procesului dacă nu sunt urmate de susţinerea lor de către partea care le-a propus, de admiterea de către judecător şi de administrarea lor în ordinea stabilită de instanţă.
[44] Este îmbucurătoare maniera în care, prin această decizie, Înalta Curte nu doar a dezlegat înțelesul normelor de drept aplicabile indicând care era problema litigioasă centrală dar a şi dat îndrumări privind necesitatea administrării unei expertize tehnice sugerând care ar fi obiectivele utile soluționării cauzei şi specializarea experţilor precum şi, eventual, a unei expertize contabile şi a stabilit clar limitele rejudecării după casare din analiza criticilor parţiale ale părţilor.
[45] Pentru critica acestei soluţii a se vedea I. Deleanu, Noul Cod de procedura civila Comentarii pe articole ed. Universul Juridic, vol. I, p.614, care apreciază – deşi acceptă că această chestiune este tranşată – că hotărârea de anulare ar trebui să fie o încheiere.
[46] Dată în interpretarea dispozițiilor art. 299 alin.1 raportat la art. 297 alin.2 teza finală din C. pr. civ. 1865 dar pe deplin aplicabilă prevederilor corespunzătoare din noul cod de procedură civilă, având în vedere că interpretarea dată de Înalta Curte unei dispoziţii legale îşi păstrează aplicabilitatea chiar şi în cazul în care actul normativ care o conţinea a fost abrogat câtă vreme acea dispoziție legală se regăsește în actul normativ nou, dezlegarea citată cu argumentele pe care se sprijină fiind incidente şi în privinţa art. 480 alin. 3 şi alin. 6 în cazul în care, după anulare, se dispune evocarea fondului ori rejudecarea fondului.
[47] Evocarea fondului nu înseamnă că instanţa de apel este obligată să analizeze latura obiectivă a raportului juridic litigios, putând dezlega pricina în temeiul unei alte excepţii procesuale decât aceea greşit admisă de prima instanţă – Decizia nr. 157/2024 din 15.02.2024 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale cod RJ 23de7e528 (https://www.rejust.ro/juris/23de7e528)
[48] Decizia nr. 21/2024 din 15.02.2024 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secţia I civilă cod RJ g87668987 (https://www.rejust.ro/juris/g87668987); reclamanta ceruse o sumă pretins retragerile pârât fără acordul reclamantei având împuternicire pe conturile şi depozitele bancare ale reclamantei iar instanţa a analizat cererea de acordarea sumei cu titlu de partea din preţul contractului ce ar trebui restituită ca urmare a rezoluţiunii solicitate de reclamantă din culpa pârâţilor; nulitatea a fost reţinută din perspectiva dispoziţiilor art. 480 alin. 6, context în care s-a arătat că nu se poate da eficiență cererii reclamantei de trimitere cauzei spre rejudecare primei instanţe.
[49] Decizia nr. 44/2024 din 08.02.2024 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secţia a II-a civilă cod RJ 62e5dd745 (https://www.rejust.ro/juris/62e5dd745); Curtea a reţinut că cererea introductivă a fost fundamentată în drept pe dispoziţiile Codului deontologic al medicului stomatolog, ale Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, precum şi dispoziţiile art. 1349 şi art.1350 din Codul civil privind răspunderea delictuală, astfel că, în mod eronat „instanţa de fond” (sic!) a apreciat că acţiunea are ca fundament juridic exclusiv dispoziţiile privind concurenţa neloială. Un argument al anulării urmate de evocarea fondul cauzei prin aceeaşi decizie a fost împrejurarea că părţile au arătat că nu au probe noi de administrat în calea ordinară de atac.
[50] Decizia nr. 120/2024 din 01.02.2024 pronunțată de Tribunalul Constanța secţia contencios-administrativ şi fiscal, cod RJ 5958d94g3 (https://www.rejust.ro/juris/5958d94g3)
[51] Decizia nr. 139/A/2024 din 31.01.2024 pronunțată de Curtea de Apel București secţia a VI-a civilă, cod RJ g87g699gd (https://www.rejust.ro/juris/g87g699gd). Instanţa a constatat că, în cuprinsul sentinţei apelate nu se regăseşte analiza concretă a niciunuia dintre aspectele supuse judecăţii Tribunalului. Motivarea instanţei, având trei pagini din totalul de treizeci şi trei, cuprinde paragrafe disparate, ce fac referire la elemente străine cauzei (precum un reclamant aflat în întreţinerea unei persoane defuncte, sume de bani care nu figurează în cererea de chemare în judecată, menţiuni privind „reclamanta”, sau mai mulţi reclamanţi, susţinerea că reclamantul nu ar fi realizat o muncă remunerată la data producerii accidentului, deşi la dosar exista o adeverinţă de salariat, iar această chestiune de fapt nu fusese contestată). Înşiruirea paragrafelor din cuprinsul a ceea ce ar trebui să constituie considerentele instanţei de fond este lipsită de orice structură logică, neputând fi identificat un raţionament aplicabil aspectelor concrete de fapt şi de drept deduse judecăţii. Mai mult, întrucât descrierea situaţiei de fapt lipseşte cu desăvârşire, nu se poate stabili nici măcar dacă motivarea vizează cauza ce a format obiectul dosarului.
Chiar şi aşa stând situaţia, nu sunt de acord cu concluzia Curții de Apel București că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului – tribunalul a admis în parte cererea şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 30.000 lei reprezentând daune morale şi suma de 16.254,5 lei daune materiale respingând restul pretenţiilor ca neîntemeiate.
[52] Decizia nr. 177/A/2024 din 29.01.2024 pronunțată de Tribunalul București secţia a III-a civilă, cod RJ 86949333e (https://www.rejust.ro/juris/86949333e)
[53] Decizia nr. 86/2024 din 26.01.2024 pronunțată de Tribunalul Constanța secția I civilă, cod RJ 869638559 (https://www.rejust.ro/juris/869638559)
[54] Decizia nr. 170/2024 din 23.01.2024 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia secția I civilă, cod RJ 7243d6g68 (https://www.rejust.ro/juris/7243d6g68)
[55] Decizia nr. 6428/2023 din 18.12.2023 pronunțată de Curtea de Apel București secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, cod RJ 62e9e7493 (https://www.rejust.ro/juris/62e9e7493)
[56] Decizia nr. 4/2024 din 05.01.2024 pronunțată de Tribunalul Galați secția I civilă, cod RJ 869ded466 (https://www.rejust.ro/juris/869ded466)
[57] Decizia nr. 6351/2023 din 16.11.2023 pronunțată de Tribunalul București secția VI-a civilă, cod RJ 4ed2g7773 (https://www.rejust.ro/juris/4ed2g7773). Avem îndoieli despre susținerea tribunalul care a stabilit că judecata la prima instanţă s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată nefiind incident art. 172 dacă partea şi-a schimbat domiciliul la o dată ulterioară introducerii cererii de chemare în judecată, dat înaintea primului termen de judecată la care părţile au fost citate. Art. 172 obligă partea la înștiințare despre dacă, în cursul procesului una dintre părţi şi-a schimbat locul unde a fost citată, legiuitorul impunând două condiţii declanşarea procesului (cea ce înseamnă introducerea cererii) şi legala citare a părţii chiar şi pentru un singur termen, fiind indiferent că schimbarea locului citării s-a produs înaintea termenului pentru care a fost emisă citaţia; de asemenea, textul vorbește despre citarea părţii, iar nu despre înmânarea citaţiei cum are a considera tribunalul.
[58] Decizia nr. 1915/2023 din 31.10.2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, cod RJ 8692g3576 (https://www.rejust.ro/juris/8692g3576)
[59] Decizia nr. 440/2023 din 17.10.2023 pronunțată de Curtea de Apel Craiova secţia a II-a civilă, cod RJ 868896537 (https://www.rejust.ro/juris/868896537)
[60] Decizia nr. 2225/15.11.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă publicată pe
https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=200379#highlight=##
[61] Decizia nr. 56/20.01.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă publicată pe https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=204117#highlight=##
[62] Altfel spus, rămâne în sarcina instanţei de rejudecare să analizeze cererea formulată de parte având ca obiect obligarea celui căzut în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată în recurs – decizia nr. 1008/07.06.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia I civilă anterior citată.


Jud. dr. Gabriel Lefter, Curtea de Apel Constanţa