Tehnopolis: deificarea tehnologiei


Cartea Thenopolis. Capitularea culturii în fața tehnologiei, publicată la Editura Contra-Mundum, în traducerea lui Silviu Man, antropolog, cu un Cuvânt înainte scris de Read Schuchardt, profesor de comunicare și ucenicul lui Neil Postman, prefațată de Florentin Țuca, avocat, elev la distanță al autorului Neil Postman, este una dintre aparițiile editoriale remarcabile ale anului 2023. Este o carte utilă și necesară. Mai întâi, pentru că trăim în mediul digital, în care ”conviețuim” cu inteligențele artificiale, ai căror creatori ne-au sedus cu promisiunea îmbunătățirii vieții, a augmentării, reparării și conectării omului. Apoi, pentru că trăim în era informațională, în care beneficiem de confortul accesului la informație instantaneu, oriunde ne-am afla, printr-un click, folosindu-ne doar de degete. În fine, pentru că tehnologia a preluat deja controlul vieții noastre, iar inteligențele artificiale au preluat controlul în mass-media, pe internet, rețele sociale, urmând a fi „implicate” în anul electoral 2024.

Neil Postman, reputat profesor de comunicare și autor a numeroase lucrări cu teme culturale, un om cu o minte strălucită, a avut capacitatea de a anticipa și formula cu claritate avertismente privind impactul tehnologiei asupra culturii.

Cu farmecul și iscusința ce-l caracterizează, folosind o legendă din dialogurile socratice ale lui Platon – dialogul Phaidros – Neil Postman ne convinge să apelăm la judecata lui Thamus și să reflectăm asupra tehnologiei cu precauție așa cum ar trebui să facem în fața oricărei invenții. ”Toate tehnologiile sunt deopotrivă o povară și o binecuvântare”. Așadar, ce (ne) oferă și ce (ne) ia? Unelte, putere, libertate, cunoaștere, înțelepciune? Ce beneficii și ce daune ne produce? Sub semnul acestor întrebări, Neil Postman lansează încă de la început primul său avertisment: relația cu tehnologia este un pact faustian. Astfel el reușește să pună în lumină mai degrabă ce ne ia tehnologia decât ce ne oferă, mai degrabă pierderile decât beneficiile ei.

Explorând tensiunea dintre tehnologie și cultură, Postman observă că aceasta s-a transformat într-un conflict activ în care prima a triumfat asupra celei din urmă, dominând complet viața noastră culturală și politică. ”Nicio cultură nu poate evita negocierea cu tehnologia, indiferent dacă face asta sau nu în mod inteligent”.

Neil Postman identifică trei tipuri de cultură: cultura uneltelor; tehnocrația, tehnopolisul.

Tehnologia oferă unelte sau instrumente ori mijloace care, dacă nu sunt controlate și folosite de om pentru un scop îmbunătățit, dacă nu sunt integrate în cultură, atunci riscă să o atace și să-l controleze pe om. În vechime, ”principiile teologice au servit ca ideologie de control, iar uneltele care se inventau trebuiau, până la urmă să fie compatibile cu ea”. Toate culturile bazate pe unelte sunt teocratice sau, dacă nu, unificate de o teorie metafizică. Teologia sau metafizica oferă ordine și sens existenței, însă puterile lor sunt limitate în fața tehnologiei. Așadar, al doilea avertisment este că tehnologia periclitează ordinea externă, dar mai ales ordinea internă a ființei umane.

Tehnocrația se fundamentează pe separarea valorilor morale de cele intelectuale. Tehnocrația ne-a dat ideea de progres și ne-a tăiat sau, dacă nu, ne-a slăbit legăturile cu tradiția politică sau spirituală, redefinind tot ceea ce înțelegem azi prin religie, artă, istorie, famili, politică, adevăr. Tehnocrația este totalitară în tehnopolis, „subordonând toate formele vieții culturii suveranității tehnicii și tehnologiei”. Cel de-al treilea avertisment lansat de Postman se referă la sistemul totalitar pe care-l aduce cu ea tehnologia.

Tehnopolis, cuvântul folosit pentru titlul cărții, este o stare a culturii și a minții, constând în divinizarea și adorarea tehnologiei, în care își găsește satisfacție și de la care primește ordine. Tehnologia este idolul pe care-l idolatrizează tehnofilii, este zeul în fața căruia se închină, își pun toată încrederea și îi slujesc. În tehnopolis, ”experții stăpânesc nu doar aspectele tehnice, ci și treburile sociale, psihologice și morale”, fiind ”învestiți cu aura preoției”. Dumnezeul lor vorbește despre „eficiență”, „obiectivitate„, „precizie”, nu despre „dreptate„, „bunătate„, „milă„, ”har”, „păcat”, „rău„, care nu pot fi măsurate eficient, obiectiv, precis. De aceea dispar aceste concepte în tehnopolis.

În tehnopolis suntem înconjurați de efectele fantastice ale mașinilor, care ne hipnotizează, ne vrăjesc, astfel încât devenim incapabili să vedem ideile incorporate în ele, devenim orbi în fața semnificației tehnologiei. În tehnopolis, cunoașterea precisă este preferată cunoașterii adevărate. Mașina este metafora dominantă, ea este instrumentul progresului, subiectivitatea fiind inacceptabilă.

În tehnopolis simbolurile culturale sunt trivializate, sunt golite de sens. Însă simbolurile culturale au de-a face cu identitatea noastră. Fără simboluri, ne pierdem reperele, ne pierdem ancorele, ne pierdem identitatea.

În tehnopolis este relevantă informația, nu narațiunea. Narațiunea este, în opinia lui Postman, relatarea istoriei omenești, care dă sens trecutului și ne călăuzește spre viitor. În tehnopolis, nu interesează faptele, nici adevărul, ci informația care curge fluviu cu ajutorul mașinii. ”Mediul în care prosperă Tehnopolisul este un mediu în care legătura dintre informații și scopurile urmărite de oameni a fost ruptă; informațiile apar fără a ține seama de nimic, în cantități imense și la viteze enorme, desprinse de teorie, semnificație și scop”. Informația a preluat controlul în sfera politică, unde distorsionează, alterează, perturbă masiv procesul democratic. Este suficient să privim la deepfake și să înțelegem cum este distorsionată realitatea. Cel de-al patrulea avertisment al lui Postman privește ceea ce am putea numi marea înșelăciune a tehnologiei. Aceasta nu este neutră, ci are un limbaj specific și o agendă concepute de creatorii săi. Informațiile nu se confundă cu cunoștințele. Informarea și informația nu oferă cunoaștere, nici înțelegere, nici înțelepciune. Cuvintele folosite de tehnologie nu sunt Cuvântul Lui. Tehnologia nu este Dumnezeu.

Scepticismul tehnologic l-a determinat pe Postman să concluzioneze că una dintre soluții la problemele provocate de tehnologie este educația. Însă, în opinia sa, adevărata educație este în cele din urmă un efort foarte low-tech. Pornind de la etimologia cuvântului educație, în opinia lui Postman, educația este o călătorie în și prin dialog, în care o persoană o conduce pe alta. Profesorul aspiră să-i conducă pe elevi către o experiență ulterioară a realului – în lumea semnificației întruchipate – nu să-i țină în peștera umbrelor digitale. Cititorul va descoperi idei valoroase despre educație, care sunt azi mult mai relevante decât erau atunci, cu treizeci și cinci de ani în urmă.

Postman confirmă teza lui C.S. Lewis că tehnologia are un program stabilit de un programator și întărește avertismentul lansat de acesta din urmă în Desființarea omului: programatorii vor controla mintea umană, vor controla lumea, implementându-și programele. La fel ca C.S.Lewis, Postman este preocupat și îngrijorat de modul în care tehnologia afectează profund gândirea umană, structura interioară a omului, sinele.

Pe lângă avertismente, cartea conține numeroase întrebări. Însă marea întrebare – provocare lansată de Postman la sfârșitul cărții sale este următoarea: ”poate o națiune să își păstreze istoria, originalitatea și umanitatea supunându-se total suveranității unui univers de gândire tehnologic”?

Ideile lui Postman sunt azi dezvoltate de Byung Chul Han, care este unul dintre principalii critici ai societății moderne, despre care spune că este pătrunsă de hiper-transparență și hiper-consumerism, un exces de informație și pozitivitate care duce inevitabil societatea la epuizare. În Infocracy: Digitization and the Crisis of Democracy, Han merge mai departe cu analiza tehnologiilor de comunicare și observă că democrația degenerează în infocrație. Trăind într-un un regim informațional, ”oamenii se străduiesc să obțină vizibilitate pe cont propriu, spre deosebire de regimurile disciplinare în care oamenii sunt forțați să aibă vizibilitate”.” Ei se plasează în mod voluntar în centrul atenției, chiar își doresc să facă acest lucru”. Byung Chul Han subliniază că „paradoxul societății informaționale este că oamenii sunt prinși în informații. Ei se încarcă comunicând și producând informații.” Pe baza datelor produse de consumatorul de tehnologie – omul -, mașina creează azi profilul utilizatorului. Dacă odinioară, profilarea se folosea în cazul criminalilor, azi se folosește în cazul tuturor consumatorilor de tehnologie. ”Smartphone-ul este un dispozitiv de înregistrare psihometrică pe care îl alimentăm cu date zilnic, chiar și din oră. Poate fi folosit pentru a calcula cu exactitate personalitatea utilizatorului său. Tot ce aveau regimurile disciplinare erau informații demografice pentru a-și desfășura biopolitica”. Într-un interviu acordat în timpul pandemiei, Han avertiza asupra pericolului instaurării unui regim de supraveghere biopolitic. El a susținut că ”șocul pandemic se va asigura că biopolitica digitală va avea loc la nivel global”, și, ”cu sistemul său de control și monitorizare, va prelua controlul asupra corpului nostru într-o societate disciplinată biopolitic, care ne monitorizează constant și starea de sănătate.” În The Crisis of Narration, Han susține că, astăzi, narațiunea nu se distinge de publicitate: oamenii și politicienii își comercializează viața pe rețelele de socializare. Totul este despre publicitate și autopromovare. ”Eram povestitori; am ajuns vânzători de povești”, repetă Han în ultima sa carte. Nu contează calitatea, ci important este pur și simplu să vinzi tot ceea ce ai de oferit: comentarii, laude, critici, ură, invective, imagini, date. Cu toții ajungem să vindem: politicieni, jurnaliști, utilizatori ai rețelelor de socializare. Vindem o mulțime de informații fără sens, fără scop, fără profunzime. De aici criza narațiunii.

Cartea lui Postman poate fi citită ca un manual de instrucțiuni privind tehnologia, oferindu-ne o serie de avertismente și măsuri de precauție. Totodată, ne invită să reflectăm la rolul pe care-l joacă tehnologia în viața noastră de zi cu zi. Chiar dacă nu putem fugi de tehnologie, cel puțin putem controla și limita accesul la ea. Chiar dacă nu putem să ne ascundem de tehnologie, putem să ne ridicăm vocea, așa cum face Neil Postman, și cu mult curaj, discernământ și înțelepciune să ne opunem zeului tehnologiei, să refuzăm să ne închinăm lui cu toată ființa noastră, cu tot sufletul, cu toată mintea și valorile noastre.

Tehnofobii se vor împrieteni rapid cu Postman. Iubitorii de tehnologie îl vor persifla. Însă din orice categorie ar face parte cititorul, cartea merită citită cu atenție, pentru a putea răspunde individual la trei întrebări: 1) ce îmi oferă tehnologia: cunoaștere, putere, conectare, comunitate, adevăr? 2) ce îmi ia tehnologia: timpul, viața, familia, datele, banii?; 3) cum îmi afectează tehnologia percepția, discernământul, gândirea, comportamentul?

Cred că nu este nimic mai potrivit pentru finalul acestei recenzii decât o frântură din piesa de teatru The Rock scrisă de T.S.Eliot:

”O perpetual revolution of configured stars,
O perpetual recurrence of determined seasons,
O world of spring and autumn, birth and dying!
The endless cycle of idea and action,
Endless invention, endless experiment,
Brings knowledge of motion, but not of stillness,
Knowledge of speech, but not of silence;
Knowledge of words, and ignorance of the Word.
All our knowledge brings us nearer to our ignorance,
All our ignorance brings us nearer to death,
But nearness to death no nearer to God
Where is the Life we have lost in living?
Where is the wisdom we have lost in knowledge?
Where is the knowledge we have lost in information?”

Av. conf. univ. dr. Lavinia Tec
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara