O barbarie judiciară într-o societate dedicată constituțional statului de drept (o aplicație de alienare judiciară)


Matei Danil

I. Independența justiției, independența judecătorului, inclusiv în motivarea actelor sale (jurisdicționale)[1], a dat creații și oficieri de exerciții judiciare cu un potențial nuclear de dezechilibrare a trinității puterilor publice în statul de drept, ce se revendică România prin Constituția sa.

1. Creațiile și oficierile respective vădesc și grave deficite de cultură juridică ale judecătorilor care le-au produs, respectiv le-au exercitat.

Întrucât dreptul, ca știință pozitivă și ca inserție funcțională – ”mușchiul” sistemului social-economic-politic – este creditat cu aptitudinea funciară de a da ”soluții” la situații concrete care sunt tratate prin normele sale (juridicește, juridic), și cum termenul/conceptul de ”soluție în/prin drept” este deja vehiculat în mediul național-juridic cu nomenclaturi diferite, deși afine, am gândit că o încadrare a acestor soluții într-o familie noțională operațională ar trebui cercetată[2].

Judecătorul unei instanțe din orașul cu facultatea (publică) de drept a universității reputată – fanion în învățământul superior românesc, dă, cu repetiție a unei soluții pronunțate judecătorul unei alte curți de apel, următoarea soluție unei cereri în contencios administrativ:

”Obligă pârâtul (minister – unitate subordonată) să se abțină de la toate demersurile și orice demers privind teza de doctorat a intervenientului principal, intitulată … (omis – n. ns.), respectiv obligă acest pârât la a se abține de la adoptarea unei măsuri în sensul admiterii în principiu a sesizării formulate de către … (omis – n. ns.)”

2. Înainte de a surprinde efectul cel mai inacceptabil sau neavenit al acestei soluții jurisdicționale – anume blocarea (inhibarea) puterii executive – un jurisconsult ar face două observații irepresibile în sensibilitatea reflecției profesionale specifice.

Prima, că stilul acestei soluții-text a dispozitivului nu este cel judiciar specific, ci, mai degrabă, acela al unui avertisment sacerdotal.

A doua, că în procesele de contencios administrativ, intervenția principală nu este admisibilă, de conceput.

Și o intervenție voluntară accesorie apare nenaturală într-un asemenea proces, pentru că acțiunea în contencios administrativ este un ”recurs contra autorității”.

II. Arhitectura trinității puterilor – separația și echilibrul puterilor legislativă, executivă și judecătorească – în statul de drept este susținută în procesul civil cu sancționarea în controlul judiciar a depășirii atribuțiilor puterii judecătorești, ceea ce se produce prin casarea cu reținere a hotărârii respective, urmată de respingerea cererii ca inadmisibilă.

1. Depășirea atribuțiilor/limitelor puterii judecătorești (”când instanța a depășit puterea ce îi este dată prin lege” – Codul de procedură civilă 1865 republicat în 1948), un exces calificat de putere judecătorească a fost, până la legea din 1939 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, motiv de casare alături de cel pentru comiterea unei erori grosiere de fapt sau a unui exces de putere – art. 30 pct. 9 din legea din 1925 privind Curtea de Casație și Justiție.

Începând cu legea Casației din 1939, excesul de putere a fost nominalizat ca o trecere în domeniul altei puteri constituite în stat.

Această lege a enunțat, însă, un motiv afin cu cel de exces de putere nenominalizat: ”când judecătorii de fond au abuzat de puterile ce le sunt atribuite de lege” – art. 36 lit. K.

Codul de procedură civilă 1865, modificat și completat în 1948 de pe platforma ideologică a statului totalitar, evident că nu mai avea cum să prevadă casarea pentru încălcarea principiului separației puterilor (deși principiul independenței justiției și a judecătorilor a fost afirmat în toate legile de organizare judecătorească și în toate constituțiile antedecembriste).

A fost prevăzut, totuși, în acest Cod motivul de casare pentru depășirea puterii ”ce îi este dată prin lege” – art. 304 pct. 4.

Odată cu desființarea apelului, în 1952, recursul a fost restructurat, redevenind un ”recurs în casație”, abia în 1993, când Codul de procedură civilă 1865-1948 a fost reformat profund, în acord cu Constituția din 1991, și a enunțat din nou motivul de casare consistând în depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

2. Toate reglementările contenciosului administrativ, reactivat postbelic prin Legea nr. 1/1967, nedeclarat dar sensibil, s-au preocupat de a-l feri pe acesta de constituirea câmpului de aplicații ale acțiunii civile ce-i este deferită, de imixtiuni în exercițiul puterii executive, care să nu fie legitimate de recursul contra autorității represive, prin care se acuză excesul de putere al autorităților publice, reputat discreționară[3].

Încă Montesquieu, la mijloc de secol XVIII al perfecționării iluminismului politic, observa că puterile trinitare într-un stat democratic nu sunt egale calitativ – adică în afara oricărei ierarhii operaționale – și nici separate funcțional, adică fără o comunicare productivă (gestionară) între ele[4].

Edificarea judiciară a contenciosului administrativ – o procedură la instanța civilă prin care sunt examinate cererile (plângeri, petiții) privind încălcarea, nerespectarea, ignorarea, în exercițiul autorității publice (”în regim de putere publică”), prin acte vătămătoare, a drepturilor și intereselor legitime ocrotite constituțional, constitutive ale condiției umane – acoperă una dintre valorile funciare ale statului de drept.

Dar nici judecătorul (justiția), care judecă plângerile celor ce se pretind vătămați prin exercițiul abuziv al autorității (puterii) publice, nu este scutit de captarea în excesivitatea puterii sale, ca o jubilație din poziția de putere ale cărei acte sunt valide ad aeternam și nu sunt pasibile de nicio corecție sau obstrucție din partea celorlalte două puteri publice.

Lesne de sesizat că în regimul constituțional de exercitare a puterii publice în funcționarea statului de drept, puterea judecătorească este moderatorul puterii executive și interpretul actelor normative ale puterii legislative (interpretare care poate rescrie un anume act normativ legislativ[5]).

Prima lege postdecembristă declarată neconstituțională, în controlul anterior promulgării, a fost aceea care imixtiona și injoncționa funcționarea puterii judecătorești – Legea privind măsuri premergătoare situației juridice a unor imobile trecute în proprietatea statului după 23 august 1944 (prin care erau suspendate judecățile cererilor de revendicare/restituire și executarea hotărârilor de admitere a acestora), până la adoptarea, în următoarele 6 luni, a legii de reparație (Decizia nr. 6/ 1992).

3. Tocmai pentru că situațiile de coliziune între puterile judecătorească și executivă stau să fie critice în dinamica vieții social-economice-politice și că, în concurs, puterea executivă trebuie menajată și temperată/corijată în abuzurile ei (care pot fi distructive de personalitate și de condiție umană), Constituția, legile de domeniu și de procedură, cu o istoricitate semnificativă în civilizația judiciară de drept continental-european, au enunțat câteva reguli de ”coabitare” între aceste două puteri:

3.1. Interdicția pusă judecătorului de a stabili dispoziții general obligatorii prin hotărârile pronunțate în cauzele cu a căror judecată a fost învestit – art. 5 alin. 4 Cod procedură civilă 2010.

Codul Civil 1864 îl oprea pe judecător să stabilească și ”dispoziții reglementare”, ceea ce însemna normativitatea administrativă.

Și, nu s-ar putea susține cu temei că, prin formularea de ”dispoziții general obligatorii”, Codului de procedură civilă în vigoare i-a scăpat normativitatea executivului.

Demn de remarcat că, deși i-a fost îndreptar Codului civil 2009, soluția Codului civil elvețian (1907) pentru surmontarea lacunei legislative n-a fost urmată de Codul civil sau de Codul de procedură civilă român.

Potrivit alin. 2 al art. 1 din Codul civil elvețian, ”în lipsa unei dispoziții legale aplicabile, judecătorul se pronunță conform dreptului cutumiar și, în lipsa unei cutume, conform normelor (regulilor – n. ns.) pe care el le-ar fi stabilit dacă ar fi avut să facă acte de legiuitor”.

Sigur că ne aflăm în prezența unui credit și, în același timp, elogiu acordat, respectiv făcut judecătorului și justiției, de a avea capacitatea de a imagina ce ar fi gândit legiuitorul pentru reglementarea (reglarea) litigiului dedus judecății.

Remarcabil și că legiuitorul elvețian de drept privat îl dezleagă – sau, mai degrabă, îl orientează – pe judecător să se inspire din soluțiile consacrate de doctrină și de jurisprudență.

Codul civil napolenian al lui Cuza îl ținea pe judecător să judece și când legea nu prevedea (sau era neclară ori incompletă), fără, însă, a-i oferi un substitut de normativitate.

Așa cum o face Noul Cod de procedură civilă, potrivit căruia, în absența unei prevederi legale (în baza căreia să fie soluționată ”pricina”), se aplică, în ordine, uzanțele, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare (analoge) și principiile generale ale dreptului – art. 5 alin. 3 – care, nota bene, nu au o nomenclatură normativă sau doctrinară.

3.2. Caracterul (forța) executoriu (executorie) al (a) actului administrativ, asociat cu caracterul obligatoriu[6] și cu prezumția de oportunitate ale acestuia, toate de pe platforma prezumției de legalitate a sa.

Reputările, creditările și caracterizările actelor administrației publice (executivului), în opinia noastră, se circumscriu unei dogme a prezumției de moralitate a emisiunilor de putere publică, (acte individuale, acte normative), reclamată de ordinea de drept, care ține de sanitatea[7] exercițiului puterii publice și a autorității, în general.

În considerația acelorași reputări și creditări, suspendarea executării actului administrativ este deferită instanței de contencios administrativ în condiții vădit restrictive de admisibilitate[8].

3.3. Enunțarea în manieră exhaustivă a pretențiilor pe care persoana vătămată le poate ridica în fața instanței de contencios administrativ[9], anume:

– anularea în tot sau în parte a actului administrativ atacat, repararea pagubei și, eventual, reparații pentru daunele morale;

– obligarea pârâtului – autoritate publică – să soluționeze o anumită cerere ce i s-a adresat; obligarea pârâtului să efectueze o anumită operațiune administrativă necesară pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim – art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ (LCA);

3.4. Enunțarea, tot în manieră exhaustivă, a soluțiilor pe care le poate da instanța de contencios administrativ[10], anume:

– anularea în tot sau în parte a actului administrativ – art. 8 alin. 1 din LCA;

– obligarea autorității publice să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă – același text normativ;

– să hotărască asupra despăgubirilor pentru daunele materiale sau morale cauzate reclamantului – persoană vătămată – art. 18 alin. 3 din LCA;

– să dispună anularea, să oblige autoritatea publică, să impună îndeplinirea unei anumite obligații, să suplinească consimțământul unei părți, stabilind, eventual, un termen de executare și amenda pentru întârziere a obligației impuse prin hotărâre autorității publice – când obiectul acțiunii în contencios administrativ îl formează un contract administrativ – art. 18 alin. 4 din LCA;

– să stabilească penalități de întârziere în cazul nerespectării de către partea obligată a soluțiilor prevăzute la alin. 1 și alin. 4 lit. b și c din LCA

III. ”Obligația de a nu face” s-a născut conceptual în dreptul privat, fără a avea un anume izvor în nomenclatura Codului civil 2009 (Cartea a V a. Despre obligații. Titlul II. Izvoarele obligațiilor).

1. Această obligație este nominalizată în Codul civil doar pentru a oferi creditorului o formulă de pretenție în instanță, căreia îi ”poate cere încuviințarea să înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligației, pe cheltuiala debitorului…” (în limita ce se va stabili prin hotărâre judecătorească) – art. 1529.

Această formulare este reprodusă de textul art. 905 alin. 2 Cod procedură civilă 2010, dedicat executării obligației de a nu face, în modalitățile prevăzute de art. 906 din același Cod.

Obligația de a nu face se poate naște dintr-un act juridic sau din lege, exprimată, de regulă, ca interdicție de a face.

Nici în dreptul privat nu există legitimată impunerea, cu titlu preventiv, printr-o hotărâre judecătorească, a unei abstențiuni / abțineri din partea persoanei ce ar avea să vatăme pe reclamant dacă ar săvârși un anume fapt (act, operațiune).

Admisibilitatea soluției corespunzătoare ar nega însăși libertatea persoanei, care parvine din dreptul natural.

2. În dreptul public (inclusiv în dreptul concurenței neloiale și comerciale, și în dreptul piețelor financiare), obligația de a nu face (chiar sub formula abținerii / abstențiunii / interdicției), în sarcina autorității publice, relativ la competențele sale, nu poate fi instituită decât prin lege organică – art. 73 alin. 3 lit. e, o din Constituție, printre altele.

O asemenea obligație este de neconceput într-un act juridic consensual sau unilateral, întrucât puterea executivă are o învestitură constituțională, al cărei oficiu sau exercițiu nu poate fi tranzacționat.

Pentru a da efectivitate și rigoare exercițiului puterii executive în raporturile cu resortisanții, legea contenciosului administrativ dă semnificațiile formale ale termenilor și expresiilor interesate.

Cum ar fi, acelea de persoană vătămată, autoritate publică, act administrativ, contencios administrativ, serviciu public, exces de putere, drept vătămat, interes legitim privat sau public.

Soluția judecătorului care ne-a siderat și ne-a provocat această diatribă, desfide și domeniul unei jurisdicții speciale, cum este ”contenciosul administrativ”.

Jurisdicție definită de art. 2 alin. 1 lit. f din LCA, potrivit căruia această jurisdicție consistă în ”activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”.

***

Față cu aceste repere formale și științifice, inevitabile și de neignorat pentru orice judecător bine format, apare irepresibilă întrebarea: care este ”dreptul vătămat” <<”orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ” – art. 2 alin. 1 lit. o din LCA>>, și care este ”atingerea” acestuia, ce au justificat inhibarea categorică a exercițiului autorității publice, provocată de soluția judiciară comentată?

Doar, dreptul la tihnirea puterii.

Formularea soluției de a obliga un minister, printr-o entitate a sa, să se abțină de la a-și exercita o prerogativă a sa, inclusiv de la înregistrarea unei sesizări de plagiat (!?), ne forțează să ne imaginăm un psalm al Sfintei Scripturi declamat unui necreștin.

Straniu.

Cel puțin.


[1] Danil Matei, Independența magistratului în motivarea actelor sale, JURIDICE.ro, 22.09.2023; O taxare fiscală de rit fanariot: taxarea judiciară de timbru a contribuției (cotei-părți) soților la dobândirea bunurilor și la îndeplinirea obligațiilor comune, JURIDICE.ro, 05.01.2024
[2] Soluții ale dreptului/prin drept (de factură juridică), universuljuridic.ro, 19 februarie 2024
[3] Dana Apostol Tofan, Puterea discreționară și excesul de putere al autorităților publice, All Beck, București, 1999
[4] Claudia Gilia, Teoria statului de drept, C.H. Beck, București, 2007
[5] Danil Matei, Interpretarea normelor juridice, principiile generale ale dreptului și cultura juridică, universuljuridic.ro, 7 nov. 2022
[6] Ovidiu Podaru, Drept administrativ, vol. I, Ed. a 2-a, revizuită și adăugită, Hamangiu, București, 2022, p.26 și urm.
[7] Danil Matei, Dogme, mituri, fetișuri, afinități, statusuri, impulsuri, paradoxuri, care atrofiază exegeza judiciară prealabilă unei soluționări, dezlegări, hotărâri, JURIDICE.ro, 13 ianuarie 2024
[8] Gabriela Bogasiu, Legea contenciosului administrativ. Comentată și adnotată. Cuprinde legislație, jurisprudență și doctrină, Ed. a 5-a, revizuită și adăugită, Universul Juridic, București, 2022, p. 292-322
[9] Bogasiu, p. 11-47
[10] Idem, p. 353-380


Matei Danil