Contra „istoriei reglementate”, pentru istoria adevărată! Pe marginea unei rezoluții a Parlamentului European care nu poate fi ignorată

La 17 ianuarie 2024 Parlamentul European a adoptat Rezoluția referitoare la conștiința istorică europeană [2023/2112 (INI)], întrucât, printre altele, „trecutul complex, conflictual și contestat al Europei constituie atât o provocare, cât și o șansă pentru integrarea europeană”, iar „promovarea unei conștiințe istorice critice la nivel transfrontalier prin mijloace educaționale și de altă natură este esențială pentru ca europenii să își accepte trecutul, să abordeze cu încredere prezentul și să se angajeze în a construi un viitor comun”. Pentru atingerea scopului urmărit, măsurile preconizate se circumscriu la patru deziderate: abordarea trecutului Europei: risc și oportunitate; politica trecutului UE: o evaluare critică; către o conștiință istorică avizată în Europa; și perspective: moștenirea trecutului și viitorul UE. Privită prin prismă juridică și având în vedere practicile unional-europene de gen, rezoluția în cauză nu poate scăpa regulii și va deveni în viitorul apropiat o reglementare, sub una din formele admise oficial (directivă sau chiar, mai degrabă, regulament), adică așa încât cele acum numai invocate și prezentate ca „profunde reflecții” să se transforme în prescripții obligatorii, la nivelul statelor membre cu consecințe ușor previzibile. Poate tocmai această insolită și aparent benignă asociere dintre istorie și drept, care poate ușor aluneca spre considerente ținând de trecut și a nu observa astfel implicațiile majore pentru prezent și mai ales în viitor a făcut ca noua inițiativă europarlamentară să treacă practic neobservată și să nu i se acorde atenția cuvenită. La noi însă, nu și în privința altor orizonturi politico-culturale preocupate de tratarea unor atari reale și majore teme, mai ales în actualul context general tensionat tocmai la asemenea orizonturi. La rândul său, în graba preocupării recunoașterii și afirmării unei identități europene, Uniunea să nu uite că aceasta nu se decretează ci, ca orice problemă de conștiință se decantează natural.

1. Într-adevăr, principala preocupare este legată (la acest moment) mai ales de constatarea riscului de „tehnică legislativă” a instituțiilor de la Bruxelles de a transforma simple recomandări, indiferent de natura conținutului lor în veritabile măsuri obligatorii, impuse prin recurgerea la diferite constrângeri comunitare, cărora le cad ușor pradă, spre automată și mecanică conformare, fără un minimum de discernământ și cu adaptările necesare, cu precădere autoritățile naționale din statele „de apartenență diferențiată”, precum cele de la București. Temerea de impunerea comunitară a abordării istoriei este și principalul considerent pe care se întemeiază o viguroasă reacție franceză apărută în prestigiosul săptămânal „Le Point” din 6 februarie 2024 sub titlul elocvent L’Union européenne veut-elle censurer l’histoire nationale? și datorată tânărului cronicar A. Chevallier, care a incitat și inspirat și rândurile de față. Iar poziționarea față de un atare subiect devine și mai necesară la noi, dacă asistăm la atari puncte de vedere din partea reprezentanților unei culturi istorice atât de redutabile precum cea franceză. Desigur, așa cum remarca autorul citat în textul invocat, e mai ușor a reglementa istoria decât a o face, iar Uniunea Europeană nu constituie excepție de la o atare regulă. În concret și pentru imediat rezoluția vizată nu reprezintă decât o suită de referiri și un ansamblu de considerații cu caracter declarativ relative la istorie, la învățarea și învățămintele sale, la trecut, scrierea sau rescrierea sa, la memorie, la noi, europenii, în fața a ceea ce a fost, a prezentului și mai ales spre viitor. Dar după un atare pas la ce am putea să ne așteptăm? Răspunsul oferit de A. Chevallier e tranșant și, totodată sau mai ales, îngrijorător: precum întotdeauna în cazul Uniunii Europene, raționamentele se termină printr-o reglementare, inclusiv atunci când e vorba de un subiect de ordin intelectual ori cultural, ceea ce nu e fără ironie, dar, prin natura lucrurilor, cu implicații sensibile și întotdeauna discutabile.

În demonstrația sa, cronicarul de la Paris pornește astfel de la constatarea că documentul avut în vedere începe prin a reaminti principii comune, general acceptate, în privința cărora nu e nimic de spus, precauțiile de luat spre a scrie concret istoria, cu cercetarea arhivelor, efectuarea de analize comparative, valorificarea pertinentă a izvoarelor ș.a., dar apoi „tonul se schimbă, vocabularul de asemenea”. Așa se face că, după ce se prefigurează o politică europeană de evaluare critică a trecutului, în contextul promovării „unei conștiințe istorice avizate”, se ajunge la punctul 12 să se recomande (deocamdată) în sensul de a „invita statele membre să-și actualizeze programele de învățământ și metodologiile de predare curente pentru a direcționa atenția de la istoria națională către cea europeană și mondială și pentru a pune un accent mai mare pe înțelegerea istoriei supranaționale, în special facilitând existența unor perspective multiple asupra aceleiași perioade istorice și aceluiași eveniment istoric”. De asemenea, Parlamentul European cere să se privilegieze (favorizeze) „reflecția și dezbaterile despre transferul de cunoștințe” și care să fie ghidate de obiectivul general ca elevii (studenții) să învețe „cum să gândească”, mai degrabă decât „ce să gândească”. Așadar, după cum remarcă A. Chevallier, „Așa cum face ca exemplu, rând după rând această rezoluție”. La punctul 14, arată acesta, se plasează pe același plan șovinismul și stereotipurile de gen; pct. 15 recomandă o predare „intersecțională a istoriei” (ce s-ar fi dorit, oare, a spune?); la punctul 22 continuă propagarea unor sintagme (expresii) de genul „înțelegere interculturală” sau „bariere naționale”, oferind „o mai bună înțelegere a trecutului și a prezentului”; în timp ce în punctul 7 totul se dă peste cap spre a ajunge la o frază greu de înțeles, prin această „incitare de combatere a stereotipurilor și a adevărurilor dogmatice („vacile sacre”) din istoria națională”. Precum despre generalul de Gaulle în Franța, și vă las pe dumneavoastră a desemna reperul românesc corespondent!

S-ar putea răspunde de către partizani înfocați ai europenismului reglementar cum că frazele citate, la care s-ar putea adăuga, într-o paranteză fie spus, multe altele, au fost scoase din context și, ca atare, ar trebui lecturat și prezentat întregul text spre o edificare completă. El e la dispoziția oricui, pe internet, inclusiv în limba română, și oricine e interesat poate să o facă! Consecvent cu surprinderea reacției autorului francez invocat, voi continua cu aprecierea acestuia că suntem în prezența unei rezoluții „ermetice, complicate și în mod voluntar imprecisă, deopotrivă în termenii și intenția sa”. Totul se petrece precum când evidențe ale umanismului ar fi fost în mod deliberat multiplicate în scopul de a disimula teze care, ca atare, nu au nimic anodin. Metoda e comodă: a crea o echivalență între lupta contra discriminării și șovinism. Altfel spus: în fiecare patriot s-ar ascunde un individ xenofob și misogin. Paul Verlaine, contextualizează tânărul ziarist francez, declara în 1891, într-un interviu acordat lui Jules Huret: „Eu sunt francez, mă înțelegeți bine, nu șovin francez”. Dovadă că acest cuvânt nu vrea să spună ceea ce Europa pretinde. Și probează, deopotrivă, că UE tinde să dea noi definiții unor cuvinte până acum acceptate și acceptabile. Și continuând, se constată că stricta aplicare de valori conforme statului de drept e indispensabilă, dar suntem obligați să observăm că în condițiile crescândei contestări electorale a modelului său Uniunea răspunde printr-o încadrare a libertății de expresie din ce în ce mai coercitivă, deturnând principii moștenite din traumatismul totalitarismelor.

O metodă contrară ar fi binevenită. Întrucât trebuie să „liberăm energiile”, să eliberăm spiritele și să dăm dreptul europenilor să-și definească ei înșiși natura atașamentului lor la un trecut geografic și istoric comun care trece în mod necesar printr-un détour prin propria lor țară. Uniunea nu a inventat libera circulație în cadrul spațiului său, secolul al XVIII-lea și al său „Grand tour” au fost o „vârstă de aur” a promenadelor între capitalele bătrânului continent și aristocrația pleca de la principiile că legăturile de familie erau infinit superioare națiunii. A trebuit să survină Revoluția Franceză și haosul războinic de la începutul veacului al XIX-lea ca națiunile, traduse într-o formă imperială, să determine comunitățile de interese. Așadar, cel puțin din perspectivă franceză, Uniunea Europeană se revendică, prin forța lucrurilor, din l’Ancien Régime? Ar fi deci chestiunea la care ar trebui să răspundă atâta timp cât operează o veritabilă jumătate de drum în direcția unei societăți pe care o credeam străină. Faptul că UE menține pacea între statele membre de o bună bucată de vreme reprezintă succesul său cel mai veritabil și cel mai demn de stimă. Șarmul ambiției sale venea tocmai din aceea că ne lăsa liniștiți neutralizând politica în profitul vieții, în sensul cel mai deplin al cuvântului: a iubi, a crea, a se iubi, a gândi, în timp ce birocrații completau hârtiile importante, foarte complicate și atât de urgente. Contractul era acceptabil. Dar ea a început să se comporte, vrând ori nevrând, ca toate puterile contestate, respectiv radicalizându-se și apelând la o ideologie pentru a justifica măsuri coercitive, ceea ce aduce un afront inacceptabil la ce Europa are cel mai lăudabil, cel mai admirabil și mai de invidiat: inteligența!

Aceasta este reacția unui tânăr cronicar de formație deopotrivă juridică și istorică, exprimată în paginile unei publicații franceze, reprezentativă pentru pozițiile exprimate în coloanele sale. Nu am recurs la o atare punere a problemei dintr-o atitudine de lașitate intelectuală ci datorită nevoii de a-mi verifica și acredita cumva propriile convingeri în fața indiferenței și indolenței noastre generalizate care însoțește în România evoluțiile înregistrate pe plan european și care invalidează mai mereu reacțiile hipercritice la adresa poziției României de simplă receptoare a unor decizii europene privite ca venite cumva mereu de mai sus și din afară. Lipsa de implicare a elitelor academice și a conștiinței publice românești în procesul concret de formare a acestor decizii în Uniunea Europeană, omisiunea de a exprima la timp pozițiile critice și argumentele în favoarea acestor poziții, face ca supralicitarea ulterioară a acestor critici să fie privită, pe bună dreptate, cu condescendență, dacă nu chiar cu o iritare care se răsfrânge în mod inevitabil negativ asupra rolului și influenței la care România, în virtutea propriilor sale caracteristici și cu deosebire în virtutea propriei sale identități naționale – organic europene în virtutea deopotrivă a istoriei și memoriei românilor înșiși – este chemată în mod obiectiv în cadrul Uniunii Europene. De aceea, voi adăuga rândurilor de mai sus două paragrafe care se doresc o circumscriere a poziției pe care conștiința publică românească credem că ar trebui să o aprofundeze și apoi să o exprime în cadrul dezbaterii curente despre conștiința istorică europeană.

2. Din perspectiva unei „geografii retrospective” (Fernand Braudel) Europa (unită) nu reprezintă un (simplu) „expedient modern, economic ori politic” (Denis de Rougemont), ci fructul fără deosebire al unei istorii și al unei culturi. Ea se întemeiază, înainte de toate, pe o civilizație comună, dar, totodată, își poate revendica și invoca istorii și identități naționale; pe baza acestei duble recunoașteri își urmează drumul propriu construcția europeană. Filosofia sa e purtătoarea semnificațiilor și ne oferă explicații ale reperelor valorice aferente. Dincolo de succesiunea evenimentelor și particularitățile perioadelor și cadrelor lor de manifestare, Europa s-a constituit în serviciul individului și al dreptului. „Noi nu coalizăm state, unim oameni”, afirma tranșant unul dintre fondatorii săi, Jean Monnet (1888–1979), iar marele vizionar al proiectului european, Victor Hugo (1802–1885), îl prefigura încă din veacul al 19-lea ca „o unitate de limbă, unitate de monedă, unitate de meridian…”, dar și ca o „unitate de cod…”. Ecuația celor două fundamente definitorii este perfect ilustrată de reperele constitutive ale spațiului civilizațional european, în succesiunea lor istorică. Aici și astfel s-au născut democrația și filosofia (secolele VI–V î.e.n.), s-a descoperit dreptul natural (secolele I–II), a avut loc: difuzarea creștinismului (secolele IV–X), cucerirea libertăților colective (secolele XII–XV), apariția umanismului (secolele XIV–XVI), propagarea teoriei separației puterilor (secolul al XVIII-lea), proclamarea Drepturilor omului (sfârșitul secolului al XVIII-lea), afirmarea dreptului popoarelor la autodeterminare (secolul al XIX-lea) ori cuceririle democratice (secolele XIX–XX). Apărută din preocuparea păstrării păcii și evitării declinului bătrânului continent ideea unității europene s-a concretizat instituțional după cel de-al Doilea Război Mondial în mod progresiv în virtutea tratatelor constitutive: de la Roma (1957), Actul Unic European (1986), de la Maastricht (1992), Amsterdam (1997), Nisa (2001), Lisabona (2007). Toate aceste evoluții au condus la cristalizarea și impunerea ca ipoteză identitară a Europei, într-un peisaj mondial al interdependențelor globale, pe cea de „putere normativă”, a cărei specificitate și strategie de afirmare se întemeiază pe preferința pentru generalizarea unor reguli general acceptate, opozabile tuturor și legitimizate prin consens. Ca o consecință a unei atari realități, se impune și evaluarea raportării românești la integrarea europeană, decelarea veritabilei sale provocări și desemnarea perspectivei de consolidare și continuare.

Uniunea Europeană, așa cum o cunoaștem, este, înainte de toate, o construcție juridică. Instituțiile sale și-au elaborat și pus în aplicare politicile comunitare sprijinindu-se pe tratatele fondatoare și căutând ca prevederile acestora să fie cât mai deplin aplicate, în litera și spiritul lor. Intruziunea și reflexele juridice ale dreptului unional-european se pot constata în ansamblul activităților statelor membre. Instituțiile de la Bruxelles veghează ca libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor sau a capitalurilor să fie neîngrădite și caută să înlăture măsurile cu efect echivalent. Europa unită nu s-a născut dintr-un război de independență, nu este efectul cuceririi puterii ori ocupării de teritorii. Nu este nici rezultatul adeziunii tuturor la aceeași cauză. Aceasta este și rămâne prin definiție, o formulă născută din nevoia lărgirii și consolidării pieței, precum și o rezultantă a acțiunii juridice. Pentru a evoca cel mai nimerit rolul dreptului în construcția europeană, putem invoca mai ales fenomenul de Europeanization through law. Prin regulamentele, directivele, deciziile ori jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (în continuare CJUE, Curtea sau Curtea de la Luxemburg) s-au modificat substanțial cadrul juridic și sectoare întregi de activitate în statele membre. Fără poliție, armată, resurse bugetare majore, comparabile cu cele ale multora din statele membre, Uniunea Europeană s-a impus prin Drept și se poate considera că ea reprezintă o mărturie a vocației Dreptului de a constitui împreună cu Economia și Politica cadrul necesar transpunerii pragmatice a ceea ce constituie îndeobște starea spirituală a unei anumite epoci, marile direcții resimțite la nivel colectiv ca fiind ceea ce epoca însăși cheamă la realizare.

Cu privire la rolul jucat de Drept în ultimele decenii în cadrul acestui proces, s-a putut observa deja de multă vreme o anumită tendință de subordonare a lui unei politici care tinde să treacă într-un plan secund istoria constituirii juridice a Uniunii Europene ca uniune liberă a unor state naționale suverane. Recenta inflamare a discursului „suveranist” paneuropean nu ar fi putut ajunge niciodată la cotele resimțite astăzi ca îngrijorătoare dacă la nivelul Uniunii înseși – inclusiv și mai ales pe planul dezvoltării dreptului european de către instituții genuin juridice precum CJUE, pe de o parte, și de instituții genuin politice, precum Parlamentul European, pe de altă parte, acesta din urmă prin rezoluțiile sale lipsite numai inițial de forța obligatorie pe care urmează mai mereu, așa cum am arătat mai sus, să o dobândească ulterior prin transformarea lor în acte juridice – nu s-ar fi făcut simțită înclinația de a forja o identitate unională în detrimentul identităților naționale componente, ajungându-se astfel ca ceea ce constituia inițial o sinteză – încă o dată: făcută posibilă mai ales prin intermediul Dreptului – să devină din ce în ce mai mult o antiteză identitară. În aceste condiții, subordonarea juridicului de către politic tinde să devină o amintire, iar felul în care Parlamentul European, prin prezenta rezoluție, conturează „conștiința istorică europeană” ca pe o conștiință istorică nu doar supra-, ci și potențial anti-națională este de natură să ridice semne de întrebare asupra momentului în care transpunerea acestei rezoluții în viitoare Directive (al căror obiect de reglementare poate să fie și va fi, cu siguranță, complet diferit), va evidenția mutația survenită la nivelul conștiinței politice și juridice europene: lipsită de suportul identitar pe care numai o conștiință istorică națională îl poate realiza, identitatea națională a statelor membre va fi cu atât mai ușor de pus între parantezele unei dezvoltări pe care conștiința reală a popoarelor europene de astăzi o resimte, cel puțin deocamdată, ca forțată. Pentru Europa și nu numai o atare provocare devine una esențială, ale cărei răspunsuri adecvate trebuie integrate contextului mai general al preocupărilor de reformare a construcției europene în consonanță cu noile date ale realității. Totodată, poziționările României se cuvin gândite și afirmate prin spectrul ultimelor metamorfoze ale mediului unional-european și mondial.

3. Din perspectiva ultimelor peste trei decenii de istorie românească, dezbaterile actuale despre configurarea unei memorii istorice unitare europene nu sunt un fenomen nou. În conștiința publică, dezbaterea dintre istoricii români în jurul proiectului de de-mitologizare a istoriei naționale este încă viu, așa cum evidente sunt și influențele europene progresiste care au stat și stau în continuare la baza unei relativizări a coordonatelor istorice pe care s-a clădit în secolul al XIX-lea – marele secol deopotrivă al Dreptului și al Națiunilor în Europa – identitatea națională românească fără de care nu este de conceput formarea și desăvârșirea statului român modern ca stat deopotrivă național și european de la fondarea lui până astăzi. Faptul că „miturile” istoriilor naționale sunt astăzi în mod deschis dezavuate prin construcția contradictorie a unei „mitologii europene”, gândită în contrast cu ele, ar trebui să ne dea tot atât de mult de gândit, ca și faptul – mai puțin evident, dar mult mai important – că prin actuala rezoluție a Parlamentului European, istoria însăși ca istorie obiectivă a unei comunități este devalorizată în favoarea unei memorii, care, prin excelență subiectivă, este apanajul unor grupuri, și încă a unora prezumate a se afla într-o stare conflictuală pe care abordarea recomandată înclină nu să o vindece prin reconciliere, ci să o acutizeze prin reliefarea pregnantă a conflictelor înseși de-a lungul timpului. Să fi uitat Parlamentul European experiențe atât de tipic și profund europene, precum cea a edictului de la Nantes sau a celui prin care în 1814 era statuată obligația de uitare a unor grave conflicte între grupuri religioase sau sociale ale trecutului pentru a permite Franței un viitor eliberat de poveri greu de dus de către orice comunitate aspirând la integrarea cât mai armonioasă a tuturor acestor grupuri? Se poate oare crede în mod serios că deprecierea identităților naționale istorice în favoarea identităților memoriale de grup poate contribui la crearea unei comunități europene armonioase după ce părțile constitutive ale acestui întreg – potrivit Tratatelor: națiunile europene înseși! – vor fi fost definitiv dezagregate la nivel identitar?

Pentru România, întrebarea are și o relevanță practică imediată, decurgând din actualul statut al țării în cadrul Uniunii Europene, statut pe care tocmai istoria națională a României în cadrul istoriei Europene îl devoalează ca fiind nu doar contrar Tratatelor, ci și inacceptabil pentru o conștiință națională românească, să spunem așa: conștientă-de-sine. Desăvârșită teritorial și definitivată substanțial în urma Primului Război Mondial, statalitatea românească s-a dezvoltat consecvent și coerent în ultimul secol într-un context al organizării europene și internaționale prin drept și în consens cu valorile păcii, cooperării și securității interstatale. Timp de mai bine de 100 de ani ea s-a dezvoltat și s-a metamorfozat în canoanele istoriei proprii, în consonanță cu mai mult sau mai puțin cu constituționalismul democratic, spre a se înscrie post-1989 în mod definitiv pe coordonatele statului de drept și în orizonturile valorilor occidentale. Integrarea euroatlantică, cu punctele sale temporale de reper 2004 și, respectiv, 2007, ar fi fost însă de neconceput în lipsa unei memorii istorice a luptelor românești nu numai pentru unitate națională, ci și pentru o suveranitate egală în cadrul Europei: de la Mihail Kogălniceanu, integrarea României în Europa a fost întotdeauna privită de către elitele politice, juridice și intelectuale românești ca ocuparea unui loc cuvenit de drept României între egali, și niciodată ca acceptare a unei integrări subordonate ori declasate față de ceilalți membri ai comunității europene. Acesta este adevărul istoric pe care o rezoluție a Parlamentului European precum cea de față tinde să îl oculteze, putând determina și la nivelul unei conștiințe publice românești inconștiente-de-sine acceptarea a ceea ce este de neacceptat, subliniem: inclusiv pe plan juridic.

Conștientizarea acestei realități este vitală pentru orice proiect de concepție teoretică și de acțiune pragmatică a României pe plan european în viitorul apropiat, de vreme ce datorită unei aderări la Uniunea Europeană concepute și realizate mai degrabă ca înglobare în această uniune, cu un statut în primii 17 ani de apartenență diminuată (fără spațiul Schengen) și încă în căutarea ipostazei de stat (autentic) integrat european, România se află din nou în fața unor opțiuni și acțiuni fundamentale. Redefinirea perspectivei sale europene presupune, de această dată, reevaluarea prezenței naționale în cadrul construcției europene, pe baza unei strategii adecvate și consecvent promovate care să ofere garanțiile unei veritabile complementarități între aspirațiile naționale și ideile comunitare europene. Fundamentarea sa axiologico-pragmatică presupune un efort conceptual adecvat de răspuns național coerent și eficient la exigențele evoluțiilor vieții europene. Și aceasta cu atât mai mult cu cât, în prezent pe fundalul crizei civilizaționale care pune în discuție însăși dominația Occidentului care caracterizează întreaga epocă modernă și contemporană, Europa este în căutarea redefinirii rolului său geopolitic într-o lume multipolară, aflată într-un proces de reașezare a bazelor ordinii ce o caracterizează. Ocazia concretă e oferită cu atât mai mult de discutarea Propunerilor privind revizuirea instituțională a construcției europene și de modificare a tratatelor sale constitutive adoptate de Parlamentul European la 22 noiembrie 2023 și pregătirea programului de guvernare 2024–2028 a noilor structuri unional-europene ce vor rezulta în urma alegerilor europarlamentare din iunie 2024.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române