Măsura sechestrului fără deposedare în materie penală – consecință a aplicabilității generale a legii de procedură civilă sau necesitatea unei intervenții legislative


Raul Alexandru Nestor
Raul Alexandru Nestor

Abstract

In the event that, during the criminal process, protective measures are ordered in order to repair the damage caused by the crime, they must guarantee the coverage of the entire damage caused and not just a part of it, but they must not exceed what is necessary to repair the damage, thus being both a guarantee for the civil party and for the suspect or defendant or the civilly responsible party.

Neither the Criminal Procedure Code nor Law no. 318/2015, however, does not regulate a prohibition of seizure without dispossession, the lack of a regulation in this regard requiring an approach to the civil procedural provisions relative to the insurance measures.

The institution of the insurance seizure was consecrated, in principle, in order to provide the creditor with a guarantee in the sense that he will be able to capitalize on his claim when he obtains an enforceable title.

In the context of complex cases in which protective measures are ordered during the investigative stage, the interested parties more and more frequently make requests to leave the seized assets in custody, showing that they will keep these assets until the completion of the process with the diligence of a real owner, such a trust for the period in which the criminal trial takes place, being able to avoid the devaluation of those categories of assets for which the lack of use can lead to a drastic decrease in the value.

Although the law of civil procedure should constitute the applicable law for those situations not expressly regulated in the Code of Criminal Procedure, the jurisprudence of the national courts is not uniform in applying this principle, there are solutions in which the assets under seizure are left in custody during the procedure, but also solutions by which such requests are considered inadmissible in relation to the normative framework incident at this stage of the legislation.

Unlike the criminal procedural law, the provisions of art. 740 of the Code of Civil Procedure establishes a special procedure to be followed if the movable asset to be seized is a motor vehicle.

The regulation of the regime of insurance measures in criminal matters should follow the concept that the national legislator adopted in civil matters, with regard to real guarantees, opting to introduce new elements taken from other legal systems. According to the Civil Code adopted in 2009, the real guarantee established on movable property is called “movable mortgage”, while the notion of “pledge” is used to define only movable guarantees with dispossession, in the current regulation the pledge represents a real guarantee that involves the remittance material to the creditor of the movable property that is the object of the guarantee or security.

In adopting a decision on maintaining the non-disposal ordered for the subsequent capitalization of the seized asset through a concrete execution procedure, a balance should be maintained between the interests of the person from whose possession the asset was seized and the interests of the beneficiary of the insurance measures.

Rezumat

În ipoteza în care pe parcursul procesului penal sunt dispuse măsuri asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune, acestea trebuie să garanteze acoperirea întregului prejudiciul cauzat și nu doar a unei părți din acesta, dar nici nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru repararea prejudiciului, fiind astfel atât o garanție pentru partea civilă, cât și pentru suspect sau inculpat ori partea responsabilă civilmente.

Nici Codul de procedură penală și nici Legea nr. 318/2015 nu reglementează însă o interdicție a sechestrului fără deposedare, lipsa unei reglementări în acest sens impunând o abordare a dispozițiilor procesual civile relative la măsurile asiguratorii.

Instituția sechestrului asigurator a fost consacrată, de principiu, în scopul de a-i asigura creditorului o garanție în sensul că își va putea valorifica creanța atunci când va obține un titlu executoriu.

În contextul unor cauze complexe în care sunt dispuse măsuri asiguratorii în cursul etapei investigative, persoanele interesate formulează tot mai des cereri de lăsare în custodie a bunurilor sechestrate, arătând că vor păstra aceste bunuri până la finalizarea procesului cu diligența unui adevărat proprietar, o asemenea încredințare pentru perioada în care are loc procesul penal, fiind în măsură să evite și devalorizarea acelor categorii de bunuri pentru care lipsa de folosință poate conduce la o diminuarea drastică a valorii (autoturismele).

Deși legea de procedură civilă ar trebui să constituie legea aplicabilă pentru acele situații nereglementate expres în Codul de procedură penală, jurisprudența instanțelor naționale nu este unitară în a aplica acest principiu, existând soluții în care bunurile aflate sub sechestru sunt lăsate în custodie în timpul procedurii, dar și soluții prin care asemenea solicitări sunt considerate ca inadmisibile față de cadrul normativ incident în acest stadiu al legislației. 

Spre deosebire de legea procesual penală, dispoziţiile art. 740 din Codul de procedură civilă instituie o procedură specială de urmat în cazul în care în bunul mobil care urmează a fi sechestrat este un autovehicul. 

Reglementarea regimului măsurilor asiguratorii în materie penală ar trebui să urmeze concepția pe care legiuitorul național a adoptat-o în materie civilă, în ceea ce privește garanțiile reale, optând să introducă elemente de noutate preluate din alte sisteme de drept.       

Conform Codului civil adoptat în 2009, garanția reala instituită asupra bunurilor mobile este denumită „ipoteca mobiliară, în timp ce noțiunea de „gaj”este folosită pentru a defini doar garanțiile mobiliare cu deposedare, în reglementarea actuală gajul reprezentând o garanție reală care presupune remiterea materiala către creditor a bunului mobil ce face obiectul garanției sau a titlului de valoare.

În adoptarea unei decizii privind menținerea indisponibilizării dispuse pentru valorificarea ulterioară a bunului sechestrat prin intermediul unei proceduri execuționale concrete, ar trebui păstrat un echilibru între interesele persoanei din posesia căreia bunul a fost ridicat și interesele persoanei beneficiare a măsurilor asiguratorii.

I. Efecte ale recunoașterii caracterului de lege generală a Codului de procedură civilă în materia măsurilor asiguratorii dispuse în procesul penal

În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) din Codul de procedură civilă[1], dispozițiile acestui cod constituie procedura de drept comun în materie civilă, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol: ”De asemenea, dispozițiile prezentului cod se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare.”

Textul art. 2 din Codul de procedură civilă este redactat în termeni clari și conciși, interpretarea putând provoca totuși anumite dificultăți în materia dreptului public, respectiv în acele zone de reglementare în care legiuitorul național pare că a intenționat să instituie o normă specială care, la o analiză preliminară, ar părea că exclude aplicarea legii de procedură civilă ca lege cadru.

Această aplicabilitate generală a Codului de procedură civilă a fost pe larg analizată în literatura de specialitate, fiind menționat că ”noul Cod se aplică și în materia dreptului public, deoarece, așa cum se știe, nu există în sistemul instanțelor judecătorești sau în afara acestui sistem, instanțe care să soluționeze numai litigii de drept public și, așa cum am arătat, nici coduri de procedură distincte, aplicabile unor astfel de litigii. Pot exista în acest moment, cel mult, secții sau complete specializate și unele norme procedurale derogatorii. Numai pentru raporturile supuse legii penale există un Cod de procedură penală, care desigur este dreptul comun în această materie. Dar chiar și în legătura cu normele de procedură penală trebuie reținut că, în măsura în care nu reglementează, cele mai apropiate norme la cere se poate recurge sunt normele de procedură civilă din Cod, deoarece ele constituie, într-o asemenea ipoteză, drept comun, materia civilă fiind regula și cea penală, excepția.[2]

Va trebui să recunoaștem fără niciun fel de ezitare că și în materia procesului penal, acolo unde nu există o prevedere care să reglementeze o anumită procedură, judecătorul nu va putea refuza posibilitatea de a analiza o asemenea procedură, ci va trebui să se raporteze la dreptul comun, respectiv la dispozițiile din Codul de procedură civilă.

În materia măsurilor asiguratorii, legea de procedură penală a marcat un considerabil progres față de reglementarea anterioară, existând în prezent o amplă reglementare a măsurilor asiguratorii, a modului de dispunere, verificare, menținere sau ridicare a acestora, în funcție de mai multe aspecte complexe ale procedurilor.

După cum s-a arătat în literatura de specialitate, „măsura asigurătorie – atunci când a fost luată în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune – trebuie să urmărească garantarea integrală a pagubei cauzate, așa încât bunurile indisponibilizate să fie suficiente pentru acoperirea despăgubirilor acordate la soluțiunarea cauzei; dar, pe de altă parte, instituirea sechestrului nu trebuie să se transforme într-o măsură vexatorie pentru datornic, adică nu trebuie să fie indisponibilizate mai multe bunuri decât apare necesar pentru acoperirea pagubei[3].

Potrivit art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală[4], procurorul, în cursul urmăririi penale, poate lua măsuri asigurătorii prin ordonanță pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a reparării pagubei produse prin infracţiune.

Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului (art. 249 alin. 3 C.proc.pen.), iar măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora (alin.5).

În acord cu reglementarea procesual penală, pentru luarea măsurilor asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) să existe o pagubă materială
b) paguba să fie produsă prin infracțiune
c) cu privire la infracțiune să existe un proces penal
d) să existe parte civilă.[5]

În temeiul dispozițiilor art. 252^1 alin. (1) din Codul de procedură penală: „(1) În cursul procesului penal, înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, procurorul sau instanța de judecată care a instituit sechestrul poate dispune de îndată valorificarea bunurilor mobile sau imobile sechestrate, la cererea proprietarului bunurilor sau atunci când există acordul acestuia.

Prin Legea nr. 318/2015[6] a fost înființată în România Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate, instituție publică de interes național cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Justiției.

Conform art. 3 din actul normativ menționat, Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate are următoarele funcții: de facilitare a urmăririi și a identificării bunurilor provenite din săvârșirea de infracțiuni și a altor bunuri având legătură cu infracțiunile care ar putea face obiectul unei dispoziții de indisponibilizare, sechestru sau confiscare emise de o autoritate judiciară competentă în tot cursul procedurilor judiciare penale, inclusiv în faza de punere în executare a hotărârii penale; de administrare simplă, în cazurile prevăzute de prezenta lege, a bunurilor mobile indisponibilizate în cadrul procesului penal; de valorificare, în cazurile prevăzute de lege, a bunurilor mobile sechestrate în cadrul procesului penal; de valorificare, în cazurile prevăzute de lege, a bunurilor mobile și imobile sechestrate în cadrul procesului penal; de gestionare a sistemului informatic național integrat de evidență a creanțelor provenite din infracțiuni; de sprijinire, în condițiile legii, a organelor judiciare pentru utilizarea celor mai bune practici în materia identificării și administrării bunurilor care pot face obiectul măsurilor de indisponibilizare și confiscare în cadrul procesului penal; de coordonare, evaluare și monitorizare la nivel național a aplicării și respectării procedurilor legale în domeniul recuperării creanțelor provenite din infracțiuni.

Art. 29, din cadrul secțiunii 3 a capitolului IV al Legii nr. 318/2015, secțiune ce reglementează atribuții ale Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate privind cazurile speciale de valorificare a bunurilor mobile și imobile sechestrate, prevede, la alin. (1), printre altele, atribuția acestei instituții publice de a valorifica de îndată bunurile mobile sechestrate, în cazurile prevăzute la art. 252^1 din Codul de procedură penală, ca urmare a dispoziției date de procuror, de judecătorul de drepturi și libertăți, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată.

De asemenea, alin. (3) al art. 29 din Legea nr. 318/2015 prevede dreptul Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate de a propune, din oficiu, procurorului, judecătorului de drepturi și libertăți sau instanței de judecată inițierea procedurii de valorificare a bunurilor mobile sechestrate, în baza informațiilor gestionate prin sistemul informatic național integrat de evidență a creanțelor provenite din infracțiuni, iar alin. (4) al art. 29 din Legea nr. 318/2015 autorizează Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate de a obține, cu aprobarea prealabilă a procurorului sau, după caz, a instanței de judecată, acordul proprietarului bunului în vederea valorificării acestuia în condiții art. 252^1-252^4 din Codul de procedură penală.

Remarcăm existența unui cadru normativ național în care este reglementată în mod detaliat competența Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate de a conlucra cu organele judiciare în procesul de administrare și valorificare a bunurilor mobile sechestrate, astfel cum acesta este reglementat la art. 252^1-252^4 din Codul de procedură penală.

În ipoteza în care pe parcursul procesului penal sunt dispuse măsuri asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune, acestea trebuie să garanteze acoperirea întregului prejudiciul cauzat și nu doar a unei părți din acesta, dar nici nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru repararea prejudiciului, fiind astfel atât o garanție pentru partea civilă, cât și pentru suspect sau inculpat ori partea responsabilă civilmente.

Nici Codul de procedură penală și nici Legea nr. 318/2015 nu reglementează însă o interdicție a sechestrului fără deposedare, lipsa unei reglementări în acest sens impunând o abordare a dispozițiilor procesual civile relative la măsurile asiguratorii.

Potrivit art. 953 alin. (1) din Codul de procedură civilă: ”Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanță este constatată în scris și este exigibilă, poate solicita înființarea unui sechestru asigurator asupra bunurilor mobile și imobile ale debitorului, dacă dovedește că a intentat cerere de chemare în judecata. El poate fi obligat la plata unei cauțiuni în cuantumul fixat de către instanță.”

Instituția sechestrului asigurator a fost consacrată, de principiu, în scopul de a-i asigura creditorului o garanție în sensul că își va putea valorifica creanța atunci când va obține un titlu executoriu.

În materia procesual civilă, în cadrul cererii sale de încuviințare a unui sechestru, creditorul nu este ținut să individualizeze și bunurile asupra cărora solicită să se înființeze sechestrul. Această prevedere este explicabilă prin aceea că o astfel de obligație ar fi îngreunat inutil sarcina creditorului în cadrul unei proceduri care se dorește simplă și rapidă.

Creditorul nu este obligat nici măcar să precizeze dacă vizează prin cererea sa doar bunurile mobile ori doar cele imobile ale debitorului său, deoarece legea nu distinge, iar din interpretarea dispozițiilor art. 951 C. proc. civ. nu poate rezulta o astfel de obligație.

Măsura sechestrului asigurator se dispune asupra acelor bunuri mobile sau imobile care nu sunt declarate neurmăribile (cum ar fi cele enumerate de art. 726 C.proc.civ, cele destinate exercitării ocupației sau profesiei debitorului, conform art. 727 C.proc.civ sau cele declarate neurmăribile prin alte dispoziții din legi speciale).

Atribuția de a individualiza bunurile care vor fi puse sub sechestru se transferă executorului judecătoresc. Acesta va trebui să pună în executare măsura astfel încât să nu fie disproporționată pentru nici una din părțile raportului juridic obligațional.

Conform art. 746 alin. (1) C.proc.civ: ”Bunurile sechestrate se lasă, cu acordul creditorului, în depozitul debitorului sau al terțului deținător ori pot fi luate în depozit de creditor, dacă debitorul nu se opune.

În acord cu dispozițiile legii procesual civile, dacă există pericolul ca debitorul sau terțul deținător să înstrăineze, să substituie ori să deterioreze bunurile sechestrate, executorul judecătoresc va proceda la sigilarea sau la ridicarea lor.

De asemenea, potrivit art. 746 alin. (3) C.proc.civ: ”Dacă debitorul sau terțul deținător refuză să primească în depozit bunurile sau nu este prezent la aplicarea sechestrului, precum și în cazul ridicării bunurilor, executorul judecătoresc dă în păstrare bunurile sechestrate unui administrator-sechestru, numit cu precădere dintre persoanele desemnate de creditor. Administratorul-sechestru trebuie să fie major și îndeobște cunoscut ca fiind solvabil. El poate fi obligat de instanță, la cererea creditorului sau a executorului, și la darea unei cauțiuni. Soțul, rudele sau afinii debitorului, până la al patrulea grad inclusiv, ori persoanele aflate în serviciul lui nu vor putea fi desemnați administratori-sechestru decât cu acordul creditorului.”

Din perspectiva procedurii speciale, în materie civilă, încheierea prin care se admite sau se respinge cererea pentru înfiinţarea unui sechestru asigurător se comunică creditorului de îndată de către instanţă, iar debitorului de către executorul judecătoresc, odată cu luarea măsurii și numai când s-a instituit sechestrul, nu și în ipoteza în care cererea de înființare a sechestrului a fost respinsă.

Încheierea este supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la comunicare, la instanţa ierarhic superioară. Apelul se judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea în termen scurt a părţilor. În ipoteza în care competenţa de primă instanţă aparţine curţii de apel, calea de atac este recursul (art. 959 C. proc. civ.).

Încheierea prin care s-a încuviinţat aplicarea sechestrului asigurător va fi pusă în aplicare de către executorul judecătoresc, la cererea reclamantului-creditor, potrivit regulilor privitoare la executarea silită.

Cât priveşte executarea propriu-zisă, este de observat că bunurile urmăribile sechestrate – care nu pot depăşi ca valoare creanţa pretinsă de reclamant – vor fi lăsate în custodie debitorului pârât, iar dacă acesta nu inspiră încredere, vor fi date în custodie unei alte persoane.

Măsura sechestrului asigurător se aduce la îndeplinire de către executorul judecătoresc, potrivit regulilor din materia executării silite, care se aplică în mod corespunzător, fără a se mai impune vreo autorizare sau încuviinţare în acest sens (art. 954 C. proc. civ.).

Analiza acestor dispoziții procesual civile ne permite să susținem că regula este sechestrul asigurator fără deposedare, bunurile fiind lăsate cu acordul creditorului, în depozitul debitorului sau al terțului deținător.

În materie penală, deși nu există o dispoziție specială care să interzică expres lăsarea în custodie a bunurilor sechestrate pe timpul derulării procedurilor, există totuși la nivelul instanțelor naționale o tendință de a considera că regula în materia sechestrului penal mobiliar este indisponibilizarea doar prin deposedarea persoanei de bunul respectiv pentru perioada de timp aferente desfășurării procesului penal.

Dincolo de faptul că o asemenea interpretare are caracter extensiv, fiind considerate incidente tot dispozițiile art. 2521 din Codul de procedură penală, va trebui să observăm că, cel puțin în cadrul unor categorii de bunuri, cum ar fi autoturismele, o asemenea interpretare este de natură a prejudicia atât interesele persoanelor care dețin asemenea bunuri, cât și interesele persoanelor interesate ca la finalul procedurii să poată valorifica un bun de o valoare cât mai apropiată valorii avute în vedere la data instituirii sechestrului asigurator.

II. Soluții în jurisprudența instanțelor naționale cu privire la solicitări de lăsare a custodiei bunurilor sechestrate

În contextul unor cauze complexe în care sunt dispuse măsuri asiguratorii în cursul etapei investigative, având în vedere și obligația autorităților judiciare de verificare periodică a legalității și temeiniciei măsurilor asiguratorii, persoanele interesate formulează tot mai des cereri de lăsare în custodie a bunurilor sechestrate, arătând că vor păstra aceste bunuri până la finalizarea procesului cu diligența unui adevărat proprietar, o asemenea încredințare pentru perioada în care are loc procesul penal, fiind în măsură să evite și devalorizarea acelor categorii de bunuri pentru care lipsa de folosință poate conduce la o diminuarea drastică a valorii (autoturismele).

Deși, după cum am arătat anterior, legea de procedură civilă ar trebui să constituie legea aplicabilă pentru acele situații nereglementate expres în Codul de procedură penală, vom observa că jurisprudența instanțelor naționale nu este unitară în a aplica acest principiu, existând soluții în care bunurile aflate sub sechestru sunt lăsate în custodie în timpul procedurii, dar și soluții prin care asemenea solicitări sunt considerate ca inadmisibile față de cadrul normativ incident în acest stadiu al legislației.

Spre exemplu, prin cererea înregistrată sub numărul 6943/3/2023/a3 pe rolul Tribunalului București, Secția I Penală, inculpata N. M. a solicitat, în temeiul art. 255 C.proc.pen., lăsarea în custodia acesteia a autoturismului marca Mercedes model GLE 350 D 4Matic, având număr de înmatriculare B 50***** și de a permite acesteia să repare și să folosească autoturismul menționat.

Prin încheierea penală din 12.12.2023 pronunțată în dosarul nr. 6943/3/2023/a3[7], Tribunalul București a admis solicitarea formulată de inculpata N.M. și în temeiul art. 255 C.proc.pen, a dispus în consecință lăsarea în custodia inculpatei a autoturismului menționat, acordând acesteia permisiunea de a repara și folosi autoturismul aflat sub sechestru.

A pus în vedere petentei obligația de a păstra bunul restituit în stare de funcționare, până la pronunțarea unei soluții definitive în procesul penal.

Pentru a dispune astfel instanța de primă jurisdicție a reținut, printre altele, că prin ordonanţa nr. 2275/D/P/2018 din data de 07.08.2020 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, procurorul de caz a dispus, printre altele, indisponibilizarea, prin aplicarea sechestrului asigurător, a autoturismului MERCEDES model GLE 350 D 4MATIC – cu numărul de înmatriculare B50*******, proprietatea inculpatei N. M.

Ulterior dispunerii măsurilor asiguratorii în cursul urmăririi penale, prin rechizitoriul nr. 2477/D/P/2018 din data de 25.01.2021 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Structura Centrală-Secția de Combatere a Criminalității Organizate, s-a dispus trimiterea în judecată, printre alţii, a inculpatei N.M., sub aspectul infracţiunilor de: constituirea unui grup infracțional organizat, prev. de art. 367 alin. 1, 3, 6 C.p., contrabandă în formă continuată, în forma asimilată prev. de art. 270 alin. 3 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal rap. la art. 274 teza a II a din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal, cu aplic. art. 35 alin. 1 C.p. (34 de acte materiale) şi spălarea banilor în formă continuată, prev. de art. 49 alin. 1 lit. a, b din Legea nr. 129/2019, cu aplic. art. 35 alin. 1 C.p. (3 acte materiale), toate cu aplic. art. 38 alin. 1 C.p., privind concursul real de infracțiuni.

În ceea ce privește autoturismele marca MERCEDES model GLE 350 D 4MATIC – cu numărul de înmatriculare B50****, proprietatea inculpatei N. M.; RENAULT MEGANE M cu numărul de înmatriculare B70*****, proprietatea inculpatului D. M.; respectiv imobilul situat la adresa din București, str. R nr. 5, aflat în proprietatea inculpatei B. G., instanța a reținut anterior că măsura sechestrului asigurător a fost dispusă în vederea confiscării speciale sau al confiscării extinse, pentru garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

De asemenea, prin încheierea pronunțată la termenul de judecată din 05 septembrie 2023, instanța a constatat că se mențin temeiurile care au condus la sechestrarea bunurilor de mai sus, având în vedere că, prin raportare la infracțiunile reținute în sarcina inculpaților, bunurile asupra căruia s-a instituit măsura asiguratorie a sechestrului pot face obiectul confiscării speciale ori al confiscării extinse, dar și pentru a garanta repararea pagubei și executarea cheltuielilor judiciare prin raportare la dispozițiile art. 112 alin. 1 lit. e și alin. 5 C.penal și art. 112 ind. 1 C.pen. care permit luarea acestor măsuri de siguranță.

Sumele considerate a fi prejudiciu pentru fiecare inculpat reprezintă o evaluare a prejudiciului cauzat, evaluare care, la acest moment nu este necesar a fi probată cu aceleași mijloace de probă ca pentru soluționarea în mod definitiv a laturii civile, deoarece dispoziţiile legale nu impun ca pentru luarea aceste măsuri, sumele pe care partea civilă înţelege să le solicite să fie dovedite mai presus de orice dubiu. Prejudiciul trebuie să fie cert, determinabil şi să fie produs prin săvârşirea presupuselor fapte penale. Or, având în vedere infracţiunile imputate inculpatei N.M., instanţa a apreciat că există suficiente elemente din care să rezulte că prejudiciul este cert. De asemenea, petentei nu i s-a confiscat nici un bun ci doar a fost indisponibilizat în temeiul legii.

Instanța a reținut că există o evidentă distincţie între noţiunea de confiscare şi cea de instituire a sechestrului, aprecierile legate de prezumţia de dobândire licită a bunurilor şi de confiscare neavând niciun fel de relevanţă în acest moment. Astfel, petentei nu i s-a confiscat niciun bun, ci doar au fost indisponibilizate în temeiul legii o parte dintre bunurile pe care le deţine, respectiv și autoturismul la care s-a făcut referire în conținutul cererii.

Instanţa a apreciat şi la acest moment că, raportat la scopul pentru care au fost dispuse, având în vedere și obiectul acuzațiilor formulate împotriva inculpatei, ingerinţa în drepturile inculpatei și ale persoanelor interesate nu poate fi considerată ca disproporţionată, acestora neimpunându-li-se o sarcină excesivă. De altfel, inculpata nu a contestat măsura asiguratorie decât în ceea ce priveşte dreptul de a folosi și repara cele două autoturisme.

Astfel, cu privire la solicitarea privind autoturismul marca Mercedes model GLE 350 D 4Matic, având număr de înmatriculare B 50*****, instanța a constatat că nu există niciun temei de fapt care să conducă la concluzia că acest vehicul nu poate fi folosit, în condiţiile în care nefiind folosit, acesta oricum este supus unui proces de degradare.

Așa cum s-a arătat și în literatura de specialitate, ”Sechestrul penal propriu-zis reprezintă măsura asigurătorie cu cea mai frecventă aplicare în practică; constă în indisponibilizarea anumitor bunuri mobile aparținând suspectului sau inculpatului ori părții responsabile civilmente (în ipoteza reparării pagubei produse prin infracțiune ori a acoperirii cheltuielilor judiciare), aparținând suspectului sau inculpatului ori altor persoane (în ipoteza confiscării speciale sau al confiscării extinse) ori aparținând numai suspectului sau inculpatului (în ipoteza pedepsei amenzii ).”[8]

Prin indisponibilizarea bunurilor aparținând suspectului sau inculpatului ori părții responsabile civilmente se înțelege faptul că aceste bunuri sechestrate nu pot face obiectul unor acte de dispoziție și nu pot fi grevate cu sarcini reale, însă proprietarul păstrează dreptul de folosință, cu excepția cazului în care s-a dispus ridicarea sau sigilarea bunurilor sechestrate.

Desigur că legea de procedură penală nu reglementează într-o dispoziție distinctă posibilitatea persoanei care folosește bunul grevat de măsura asiguratorie de a solicita instanței permisiunea de reparare și folosire a bunului, însă cât timp în cauză nu a fost dispusă ridicarea sau sigilarea bunului sechestrat, dat fiind faptul că acest bun este un autoturism, folosirea și repararea acestuia nu pot fi considerate acte de dispoziție, deoarece tocmai în absența acestor acte, valoarea bunului s-ar diminua cu certitudine, fiind astfel cauzat un prejudiciu ireversibil ce se poate constata doar cu ocazia emiterii titlului executoriu. Natura bunului și interesul creditorului impun acordarea permisiunii de reparare sau de folosire de către cel lăsat în posesia autoturismului, orice folosire inadecvată cu scopul deteriorării sau aducerii în stare de neîntrebuințare riscând să contureze condițiile de tipicitate ale unei infracțiuni îndreptate împotriva înfăptuirii justiție.

Chiar dacă temeiul de drept invocat în susținerea cererii nu ar putea justifica o soluție de admitere a solicitării, indicarea eronată a unei dispoziții legale nu poate conduce la pronunțarea unei soluții de respingere a cererii de lăsare în custodie a bunului sechestrat.

Cum natura măsurii asiguratorii permite inculpatei N. M. să folosească și să repare autoturismul grevat de măsură, iar natura bunului justifică aceste acțiuni și în interesul evitării unei degradări ireversibile a bunului, ca urmare a intervalului de timp scurs de la data indisponibilizării, instanța de prim grad de jurisdicție a admis cererea astfel cum a fost formulată.

Împotriva acestei încheieri a declarat contestație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Structura Centrală, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală la data de 19.12.2023 sub nr. 6943/3/2023/a3 (4208/2023).

În susţinerea contestaţiei, contestatorul parchet a solicitat admiterea contestaţiei, apreciind că încheierea atacată nu este legală şi temeinică, întrucât nu există nicio dispoziţie legală, pentru care trebuie să se procedeze în asemenea manieră. S-a arătat că instanţa de fond a făcut trimitere la o soluţie izolată, întrucât astfel de cereri sunt respinse, în mod constant, de Tribunalul Bucureşti. O astfel de soluţie, respectiv lăsarea în folosinţa inculpatei a autoturismului, este nelegală şi netemeinică, întrucât valoarea unui astfel de autoturism este de 70 de mii de euro, iar în raport de infracţiunile reţinute, respectiv contrabandă, spălarea banilor, există un risc ca prejudiciul să nu poată fi recuperat, în situaţia în care se va constata vinovăţia inculpatei. Totodată, există posibilitatea ca autoturismul să fie avariat în urma unui accident de circulaţie. Prin urmare, s-a apreciat că, printr-o astfel de soluţie, măsura sechestrului este lipsită de conţinut şi se impune admiterea contestaţiei.

Analizând contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Structura Centrală, instanța de control judiciar a apreciat că aceasta este nefondată.

Reiterând situația de fapt și încadrarea juridică reținute prin rechizitoriu, Curtea de Apel București a reținut în motivarea Deciziei penale nr. 611/CO pronunțate la termenul de judecată din 27 decembrie 2023[9] că măsurile asigurătorii sunt reglementate ca o consecință a derulării unei anchete penale și constau în indisponibilizarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile prin instituirea unui sechestru asupra lor, iar până la soluționarea definitivă a cauzei, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanța dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii.

Conform considerentelor deciziei menționate, ”ingerința este prevăzută de lege și este luată în interesul general al comunității, întrucât prin excepție de la regulă generală potrivit căreia luarea măsurii asigurătorii în procesul penal este facultativă, legiuitorul a înțeles să reglementeze în cazul infracțiunilor de spălare a banilor o situație derogatorie. Astfel, potrivit art. 50 din Legea nr. 129/2019, în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie, în condiţiile Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, iar potrivit dispozițiilor art. 51: (1) În cazul infracţiunilor de spălare a banilor şi de finanţare a terorismului se aplică dispoziţiile privind confiscarea bunurilor din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare. (2) Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, se confiscă echivalentul lor în bani sau bunurile dobândite în locul acestora. (3) Veniturile sau alte beneficii materiale obţinute din bunurile prevăzute la alin. (2) se confiscă. (4) Dacă bunurile supuse confiscării nu pot fi individualizate faţă de bunurile dobândite în mod legal, se confiscă bunuri până la concurenţa valorii bunurilor supuse confiscării.(5) Dispoziţiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător şi veniturilor sau altor beneficii materiale obţinute din bunurile supuse confiscării, ce nu pot fi individualizate faţă de bunurile dobândite în mod legal.”

Chiar dacă obligativitatea instituirii măsurii asigurătorii derivă din dispozițiile art. 50 din Legea nr. 129/2019, cu ocazia verificărilor efectuate în considerarea art. 250 ind. 2 C.pr.pen., trebuie examinată cauza pentru a oferi garanții că există o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit a fi atins[10].

Din această perspectivă, Curtea Europeană a statuat în repetate rânduri că o ingerință în dreptul de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege și să urmărească unul sau mai multe scopuri legitime. În plus, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopurile urmărite. Cu alte cuvinte, trebuie să se stabilească dacă a fost păstrat un echilibru între cerințele interesului general și interesele persoanelor în cauză (cauza Silickienė contra Lituaniei). Scopul măsurilor asiguratorii luate în cursul procesului penal este acela de a-l împiedica pe debitor să-şi înstrăineze bunurile în dauna creditorilor care ar fi puşi astfel în imposibilitatea de a-şi mai recupera paguba produsă prin presupusa infracţiune de care este acuzat sau nu s-ar mai putea pune în executare o eventuală pedeapsă.

Dispunerea măsurii asigurătorii în vederea executării măsurii de siguranţă a confíscării speciale sau a confiscării extinse nu este incompatibilă cu exigenţele art. l din Protocolul adiţional nr. l la CEDO; în această privinţă, Curtea Europeană a arătat în cauza Dzinic c. Croaţiei (hotărârea din 17 mai 2015) faptul că aplicarea unei astfel de măsuri atrage după sine riscul de a impune persoanei afectate de aceasta o povară excesivă şi implică obligaţia organului judiciar care a dispus-o de a constata şi de a motiva dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru sechestrarea bunului, precum şi dacă măsura este proporţională cu scopul urmărit;

În cauză, bunul asupra căruia s-a instituit măsura asiguratorie a sechestrului (autoturismul marca Mercedes-Benz GLE 350 D 4Matic, având număr de înmatriculare B 50**** poate face obiectul confiscării speciale ori al confiscării extinse, dar și pentru a garanta repararea pagubei și executarea cheltuielilor judiciare prin raportare la dispozițiile art. 112 alin. 1 lit. e și alin. 5 C.pen. și art. 112 ind. 1 C.pen.

Instanța de control judiciar a mai reținut împrejurarea că există suficiente indicii care conduc la concluzia că, în cauză, au fost săvârşite infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei N. M., infracţiuni ce au produs un prejudiciu ce urmează a fi stabilit în cursul judecăţii.

De asemenea, inculpatei nu i s-a confiscat niciun bun, ci doar au fost indisponibilizate în temeiul legii anumite bunuri, printre care şi autoturismul marca Mercedes-Benz GLE 350 D 4Matic, având număr de înmatriculare B 50****, pentru care instanţa de fond i-a admis cererea, în sensul că i-a permis să-l repare şi să-l folosească, reţinând în mod corect că nu există niciun temei de fapt care să conducă la concluzia că acel vehicul nu poate fi folosit, în condiţiile în care nefiind folosit, acesta oricum este supus unui proces de degradare, argumente pe care Curtea şi le-a însuşit în integralitate, fiind pertinente.

Prin instituirea acestei obligaţii, respectiv folosința autoturismului, măsura asiguratorie nu este golită de conținut, se mai reține în considerentele instanței de control judiciar. Fiind un bun care se degradează dacă nu este folosit, se impune lăsarea acestuia în custodia inculpatei, această măsură fiind și în interesul organelor judiciare pentru că folosința constantă a autoturismului care implică şi repararea acestuia, va conduce la o degradare mult mai diminuată decât dacă nu va fi folosit şi reparat.

Se poate observă că, în absența unei referiri la posibilitatea aplicării unor norme din legea procesual civilă, atât instanța de fond cât și instanța de control judiciar au acceptat posibilitatea unui sechestru asigurator fără deposedarea debitorului, soluțiile celor două instanțe fiind motivate pe ideea de proporționalitate a măsurii și de echilibrare a intereselor persoanei acuzate cu cele ale beneficiarului măsurilor asiguratorii.

Altfel spus, persoana acuzată va putea folosi în mod diligent autoturismul lăsat în custodie, iar creditorul beneficiar va profita de menținerea unei valori rezonabile a bunului sechestrat până la momentul executării măsurilor asiguratorii dispuse în cursul urmăririi penale.

* * *

Jurisprudența actuală nu are caracter unitar, existând și orientarea conform căreia, în absența unei norme de procedură penală, cererea de lăsare în custodie a unui bun mobil aflat sub sechestru, nu poate fi admisă.

În sensul acestei orientări, vom preciza că prin încheierea de şedinţă din data de 12.12.2023, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr.17067/3/2020/a43[11], a fost admisă solicitarea formulată de inculpatul C.L. și în temeiul art. 255 C.proc.pen., a fost dispusă lăsarea în custodia inculpatului a autoturismului marca BMW M16, cu număr de înmatriculare B-2***** și a autoturismului marca BMW seria 7, înmatriculat sub numărul OF7*** și i s-a permis acestuia să repare și să folosească cele două autoturisme menționate.

Prin aceeași încheiere, instanța a pus în vedere inculpatului obligația de a păstra bunurile în stare de funcționare, până la pronunțarea unei soluții definitive în procesul penal.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reţinut că, în temeiul art. 255 C.proc.pen., inculpatul C. L. a solicitat lăsarea în custodia sa a celor două autoturisme, precum și permisiunea de a repara și să folosi cele două autoturisme menționate.

Prin Ordonanța nr.1684/D/P/2017 din data de 16 iulie 2018 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Structura Centrală – Secția de Combatere a Criminalității Organizate privind pe inculpatul C. L, s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra autoturismelor marcile BMW M6, cu numărul de înmatriculare B2*** și BMW seria 7, înmatriculat sub numărul OF7****.

Ulterior dispunerii acestor măsuri asiguratorii, prin rechizitoriul nr.1684/D/P/2017 din data de 12.11.2018 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Structura Centrală, Secţia de Combatere a Criminalităţii Organizate, a fost trimis în judecată inculpatul C.L sub aspectul infracţiunilor de:

– constituirea unui grup infracțional organizat în scopul săvârșirii infracțiunilor de trafic de droguri de mare risc, trafic de persoane, proxenetism și trafic de influență, prevăzută de art. 367 alin. 1, 2 și 3 din Codul penal,

– complicitate la trafic de persoane, prevăzută de art. 48 alin. 1 din Codul penal raportat la art. 210 alin. 1 lit. a și b din Codul penal,

– proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. 1 din Codul penal,

– complicitate la proxenetism, prevăzută de art. 48 alin. 1 din Codul penal raportat art. 213 alin. 1 din Codul penal,

– trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. 1 și 2 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 alin. 1 din Codul penal,

– deținere de droguri de mare risc în vederea consumului propriu, prevăzută de art. 4 alin. 2 din Legea nr. 143/2000, toate cu aplicarea art. 38 alin. 1 din Codul penal.

În ceea ce priveşte măsura sechestrului asigurator dispus cu privire la inculpatul C. L. asupra unor bunuri relativ la care au invocat pretenţii și alte persoane interesate, instanţa a reținut anterior, cu ocazia verificării legalității și temeiniciei măsurilor asiguratorii dispuse în cauză, că un aspect invocat în apărare este faptul că autoturismului marca BMW cu nr. de înmatriculare B-2**** autoturism reținut de către organele de urmărire penală prin ordonanţa de instituire a sechestrului din data de 16 iulie 2018 îi aparține, în fapt, numitei C. N. I., iar acesta a fost sechestrat pentru a se asigura garantarea executării cheltuielilor judiciare în ceea ce priveşte situația numitei C. N. I., însă ulterior, prin ordonanţa din data de 11.10.2019, PÎCCJ – DIICOT a fost dispusă clasarea faţă de către C.N.I., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la trafic de persoane, astfel că se impune restituirea autoturismului cu acordarea dreptului de folosinţă până la finalizarea dosarului 17067/3/2020.

Verificând aceste susţineri, instanța de primă jurisdicție a reținut că bunul a cărui restituire se solicită, este un bun indisponibilizat în vederea confiscării de către organul de urmărire penală prin ordonanța din data de 16 iulie 2018, emisă de către PÎCCJ – DIICOT, reţinându-se în acest sens că valoarea totală a bunurilor susmenționate depășește în mod vădit veniturile obținute în mod licit de inculpatul C. L., existând totodată suspiciunea că acestea provin din activitățile infracționale reținute în sarcina inculpatului, împrejurare faţă de care, în temeiul art. 1121 alin. 1 lit. și g, alin. 2 lit. a și b din Codul penal şi art. 249 alin.1 din Codul de procedură penală, art. 324 alin. 3 din Cod procedură penală, art.6 alin.3 și art.7 alin.6 din O.U.G. nr. 78/2016[12], organele de urmărire penală au apreciat că se impune luarea măsurii asiguratorii.

Asupra autoturismului a fost instituită măsura asigurătorie în condițiile art. 249 C.p.p., scopul fiind evitarea ascunderii/distrugerii/înstrăinării/sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau a confiscării extinse, prin ordonanța indicată bunul fiind indisponibilizat în vederea confiscării.

Simpla împrejurare că o altă persoană decât inculpatul apare ca fiind proprietarul de drept al respectivului bun mobil, nu face dovada de iure că banii cu care a achiziţionat respectivul bun i-au aparţinut, existând suspiciunea la momentul examinat că în fapt banii respectivi provin tot din activitățile infracționale reținute în sarcina inculpatului C. L.

Instanța a apreciat că, raportat la scopul pentru care au fost dispuse, având în vedere și obiectul acuzațiilor formulate împotriva inculpatului, ingerinţa în drepturile inculpatului și ale persoanelor interesate nu poate fi considerată ca disproporţionată, acestora neimpunându-li-se o sarcină excesivă.

De altfel, inculpatul nu a contestat măsura asiguratorie decât în ceea ce priveşte dreptul de a folosi și repara cele două autoturisme.

Astfel, cu privire la solicitarea privind autoturismul marca BMW M16, cu număr de înmatriculare B-2*** și autoturismul marca BMW seria 7, înmatriculat sub numărul OF7***, instanța de primă jurisdicție a constatat că nu există nici un temei de fapt care să conducă la concluzia că aceste vehicule nu pot fi folosite, în condiţiile în care, nefiind folosite, acestea oricum sunt supuse unui proces de degradare.

Cum natura măsurii asiguratorii permite inculpatului să folosească și să repare autoturismul grevat de măsura sechestrului asigurator, iar natura bunului justifică aceste acțiuni și în interesul evitării unei degradări ireversibile a bunului ca urmare a intervalului de timp scurs de la data indisponibilizării, instanța de primă jurisdicție a admis cererea astfel cum a fost formulată.

Împotriva acestei încheieri a formulat contestație, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Structura Centrală care a solicitat respingerea cererii formulate de inculpat, de lăsare în custodia acestuia a celor două autoturisme, arătând că judecătorul fondului a reţinut că rezultă din probatoriul administrat în cauză, indicii că bunul sechestrat ar putea proveni din activităţile infracţionale practicate de inculpat, analizând chiar şi faptul că simpla împrejurare că o altă persoană care apare ca proprietară de drept a bunului mobil şi a făcut dovada unui venit licit, acest lucru nu reprezintă de iure că banii pentru achiziţionarea acestor vehicule ar fi provenit efectiv de la aceasta, având în vedere şi această discrepanţă între veniturile obţinute şi valoarea autoturismului.

În opinia contestatorului parchet, dispozițiile art. 255 Cod procedură penală nu permit lăsarea bunurilor în custodie, ci mai degrabă o valorificare a acestora pe parcursul procesului penal. Lăsarea în custodia inculpatului a unui bun despre care există indicii că provine din săvârşirea unei infracţiuni comisă de către inculpat, în opinia parchetului, ar însemna mai degrabă o gratificare, o încurajare a inculpatului de reiterare a activităţii infracţionale şi nicidecum o posibilitate de valorificare a acestui bun pe viitor, neexistând niciun interes din partea inculpatului de a repara bunul, astfel cum a precizat în faţa instanţei de fond, câtă vreme există posibilitatea ca acest bun să facă obiectul confiscării extinse, astfel cum şi judecătorul fondului a observat.

Analizând actele și lucrările dosarului și încheierea atacată, în conformitate cu dispozițiile art. 425 ind. 1 și urm. Cod procedură penală și art.250 şi urm. Cod procedură penală, instanța de control judiciar a reținut că este fondată contestația formulată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 255 Cod procedură penală dacă procurorul sau judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, constată, la cerere sau din oficiu, că lucrurile ridicate de la suspect ori inculpat sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra sunt proprietatea persoanei vătămate sau a altei persoane ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea acestora, dispune restituirea acestor lucruri. Dispoziţiile art. 250 se aplică în mod corespunzător.

Restituirea lucrurilor ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu sunt îngreunate stabilirea situaţiei de fapt şi justa soluţionare a cauzei şi cu obligaţia pentru cel căruia îi sunt restituite să le păstreze până la pronunţarea unei soluţii definitive în procesul penal.

Instanța de control judiciar a constatat că, în prezenta cauză, în raport de obiectul cererii formulate de inculpatul C.L., nu sunt incidente dispozițiile legale susmenționate, în mod greșit fiind admisă de instanța de fond cererea acestuia de a i se acorda permisiunea de a folosi autoturismele marca BMW M16, cu număr de înmatriculare B 2*** și marca BMW seria 7, înmatriculat sub numărul OF7****.

Potrivit prevederilor legale susmenționate, restituirea lucrurilor este o măsură procesuală prin care organul judiciar dispune restituirea lucrurilor ridicate de la inculpat sau de la suspect ori de la o altă persoană care le-a primit pentru a le păstra, însă numai atunci când se constată că bunurile respective sunt fie proprietatea persoanei vătămate sau a altei persoane, fie s-au aflat înainte de comiterea faptei, în posesia sau detenția legitimă a altei persoane, aceste persoane fiind deposedate pe nedrept. Măsura restituirii lucrurilor are un evident caracter reparatoriu, urmărind să se redea posesia și folosința unor bunuri mobile, cu caracter provizoriu, până la soluționarea procesului penal, persoanei în drept să le dețină, se mai arată în considerentele instanței de control judiciar.

În prezenta cauză, cu privire la cele două autoturisme, a fost instituit sechestrul asigurător prin ordonanța nr.1684/D/P/2017 din 16 iulie 2018 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Structura Centrală – Secția de Combatere a Criminalității Organizate, scopul fiind evitarea ascunderii/distrugerii/înstrăinării/sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau a confiscării extinse.

Organele judiciare au apreciat că există suspiciunea că autoturismele susmenționate provin din activitățile infracționale reținute în sarcina inculpatului.

În contextul celor arătate este evident, în opinia instanței de control judiciar, referitor la cele două autoturisme susmenționate, că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 255 Cod procedură penală, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de aceste dispoziții legale, autoturismele fiind indisponibilizate în vederea confiscării, existând și la acest moment suspiciunea că banii cu care au fost achiziționate rezultă din comiterea faptelor prevăzute de legea penală.

În situația în care există riscul diminuării semnificative a valorii bunurilor mobile sechestrate, există posibilitatea legală de valorificare a acestora, conform prevederilor art. 252 ind. 1 Cod procedură penală și art. 252 ind. 3 Cod procedură penală.

Ca atare, pentru considerentele arătate, Curtea, în temeiul art. 425 ind. 1 alin. 7 pct. 2 lit. a Cod procedură penală raportat la art. 250 şi urm. Cod procedură penală, a admis contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Structura Centrală împotriva încheierii de şedinţă din data de 12.12.2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I Penală în dosarul nr. 17067/3/2020/a43.

A desfiinţat încheierea atacată şi, rejudecând în fond, în temeiul art. 255 Cod procedură penală, a respins cererea formulată de inculpatul C. L. prin care acesta a solicitat permisiunea de a folosi cele două autoturisme.

III. Necesitatea unei reglementări exprese a sechestrului mobiliar fără deposedare în materie penală

Cele două soluții diametral opuse pe care le-am prezentat anterior demonstrează o practică neunitară la nivel național, aspect care aduce o gravă atingere principiului previzibilității legii. Această divergență de opinii conduce uneori la situația greu explicabilă în care, în cadrul aceluiași dosar, o parte a bunurilor mobile aflate sub sechestru, sunt lăsate în custodia inculpaților, în timp ce o altă parte a persoanelor având bunurile grevate de aceleași măsuri asiguratorii nu vor beneficia de o asemenea măsură pe durata procesului.

Persoane aflate în situații identice (inculpați trimiși în judecată ale căror autoturisme au fost puse sub sechestru) vor fi tratate în mod diferit, existând și interpretarea restrictivă în temeiul căreia, dacă există riscul diminuării semnificative a valorii bunurilor mobile sechestrate, legea de procedură penală reglementează doar posibilitatea legală de valorificare a acestora, conform prevederilor art. 252 ind. 1 Cod procedură penală și art. 252 ind. 3 Cod procedură penală.

Deși tema abordată se referă la măsura sechestrului asigurator instituit în cursul procesului penal, nu vom putea susține o interpretare conform căreia tot ceea ce nu este reglementat în legea procesual penală este interzis. Un asemenea raționament este infirmat prin chiar dispozițiile art. 2 din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, dacă legea de procedură penală nu conține o interdicție expresă a lăsării în custodie (posesie) a bunului mobil sechestrat pe perioada derulării procesului penal, nu putem susține că o asemenea posibilitate este prohibită de lege.

După cum s-a arătat în conformitate cu prima orientare jurisprudențială prezentată anterior, prin acordarea permisiunii de folosire a autoturismului sechestrat, măsura asiguratorie nu este golită de conținut. Fiind un bun care se degradează dacă nu este folosit, este chiar recomandată lăsarea autoturismului în custodia persoanei acuzate de la care a fost inițial ridicat, această măsură fiind și în interesul organelor judiciare pentru că folosința constantă a autoturismului, aspect care implică şi repararea acestuia, va conduce la o degradare mult mai diminuată decât dacă acest bun nu va fi folosit şi reparat.

Chiar dacă un asemenea raționament nu poate fi folosit prin analogie și la alte tipuri de bunuri mobile (fiind chiar exclus în cazul corpurilor delicte), legiuitorul are obligația de a pune la dispoziția autorităților judiciare un cadru normativ adecvat care să permită posibilitatea lăsării în custodie a bunurilor mobile sechestrate chiar în cursul procesului penal.

O asemenea intervenție legislativă ar avea efectul înlăturării unei jurisprudențe neunitare, lipsite de previzibilitate, persoanele aflate în situații echivalente fiind necesare a fi supuse aceluiași tratament.

Spre deosebire de legea procesual penală, dispoziţiile art. 740 din Codul de procedură civilă instituie o procedură specială de urmat în cazul în care în bunul mobil care urmează a fi sechestrat este un autovehicul. 

O primă regulă vizează modalitatea de aplicare a sechestrului, în sensul că executorul judecătoresc va face menţiune asupra faptului că autovehicul este pus sub sechestru atât pe certificatul de înmatriculare, cât şi pe cartea de identitate a autovehiculului respectiv.

În situaţia în care pe cele două categorii de înscrisuri nu se pot face menţiunile referitoare la sechestru din cauza faptului că nu se pot găsi sau prezintă deteriorări ori degradări sau din alte asemenea motive, în cuprinsul procesului-verbal de sechestru întocmit de către executorul judecătoresc se va înscrie cauza care a determinat imposibilitatea de înscriere a sechestrului pe cele două documente ale autovehiculului.

Conform art. 740 alin. (4) C.proc.civ, ”Executorul judecătoresc poate aplica, de asemenea, măsura sechestrului asupra unui autovehicul în baza datelor obținute de la serviciul public comunitar regim permise de conducere și înmatriculare a vehiculelor, dacă debitorul în cauză este proprietarul înregistrat al acelui bun, poliția rutieră, în baza procesului-verbal comunicat de executorul judecătoresc. (….)”

Autovehiculul va fi sechestrat prin aplicarea de sigilii sau dat în depozitul unei persoane alese cu precădere de către creditor. Un exemplar al procesului-verbal de urmărire a acelui autovehicul va fi comunicat atât organelor de poliție rutieră, cât și organelor fiscale în raza cărora a fost înmatriculat acel bun, pentru a nota aceasta măsura în evidențele proprii.

Dacă indisponibilizarea autovehiculului și a documentelor precizate la alin. (1) nu poate fi realizată la termenul la care executorul judecătoresc a dispus aplicarea măsurii sechestrului, procesul-verbal va fi comunicat serviciului de poliție rutieră, care va putea opri în trafic autovehiculul urmărit, indiferent de locul în care acesta se află.

”Totodată, organul de politie va anunța, de îndată, executorul judecătoresc care a aplicat măsura sechestrului. Aceasta operațiune va fi consemnată de către organul de poliție într-un proces-verbal, în care se va face o descriere sumară a autovehiculului sechestrat, o copie a acestuia fiind remisă conducătorului autovehiculului. Măsura descrierii sumare nu este concludenta, deoarece pentru a fi eficientă, descrierea ar fi trebuit sa fie detaliată.”[13]

Reafirmând principiul sechestrului mobiliar fără deposedare, legiuitorul național a stabilit prin dispozițiile art. 740 alin. (5) C.proc.civ că ”Autovehiculul supus sechestrului potrivit dispozițiilor prezentului articol va putea fi folosit de către debitor până la valorificare, dacă acesta depune sau remite executorului judecătoresc o poliță de asigurare negociabilă, la o suma asigurată cel puțin egală cu valoarea de asigurare a autovehiculului.”

Fără a nega o reticență în aplicarea sechestrului asigurator fără deposedare în jurisprudența instanțelor care soluționează cauze penale, riscurile pe care le-ar prezenta lăsarea în custodie a unui autoturism pe perioada urmăririi penale, a camerei preliminare sau a cercetării judecătorești, pot fi drastic diminuate prin aplicarea acelorași garanții la care se referă art. 740 alin. (5) C.proc.civ.

În acest sens, inculpatul al cărui autoturism a fost sechestrat, ar putea fi obligat să depună la dispoziția autorităților judiciare o poliță de asigurare negociabilă, la o suma asigurată cel puțin egală cu valoarea de asigurare a autovehiculului. O asemenea manieră de reglementare și în procesul penal ar apăra în egală măsură interesele persoanei în favoarea căreia este instituită măsura asiguratorie cât și interesele persoanei al cărei autoturism este sechestrat, folosirea în condiții normale a unui autoturism reprezentând premisa pentru evitarea unei degradări care intervine cu certitudine în cazul unei staționări a autoturismului până la pronunțarea unei hotărâri definitive. În ipoteza unei distrugeri sau deteriorări semnificative a autoturismului aflat sub sechestru, prin reglementarea expresă a unei subrogații cu titlu particular, suma asigurată cel puțin egală cu valoarea de asigurare a autovehiculului, ar putea forma obiectul măsurii sechestrului asigurator, creditorul care ar trece la valorificarea măsurii asiguratorii nefiind expus astfel vreunui risc.

Este o realitate actuală că dosarele în care sunt investigate fapte de de evaziune fiscală sau de criminalitate organizată nu pot fi soluționate în absența administrării unor mijloace de probă cronofage (constatare tehnico- științifică, expertiză, audieri de martori), iar măsurile asiguratorii dispuse în acest fel de cauze vor conduce la degradarea bunurilor nefolosite în perioada desfășurării procedurilor.

Fără a avea cunoștințe tehnice de specialitate, va trebui să recunoaștem că un autoturism care este parcat timp de 3 ani, fără a fi pornit în acest interval, nu mai poate avea aceeași valoare ca la momentul dispunerii unui sechestru asigurator asupra sa, iar dacă persoana care deține acest autoturism nu este de acord cu valorificarea în conformitate cu dispozițiile art. 252 ind. 1 din Codul de procedură penală, orice formă de reparare a prejudiciului prin valorificarea autoturismului respectiv după pronunțarea unei hotărâri definitive, nu ar avea decât un caracter iluzoriu.

Reglementarea regimului măsurilor asiguratorii în materie penală ar trebui să urmeze concepția pe care legiuitorul național a adoptat-o în materie civilă, în ceea ce privește garanțiile reale, optând să introducă elemente de noutate preluate din alte sisteme de drept.

Conform Codului civil adoptat în 2009, garanția reala instituită asupra bunurilor mobile este denumită „ipoteca mobiliară, în timp ce noțiunea de „gaj”este folosită pentru a defini doar garanțiile mobiliare cu deposedare, în reglementarea actuală gajul reprezentând o garanție reală care presupune remiterea materiala către creditor a bunului mobil ce face obiectul garanției sau a titlului de valoare.

Ipoteca mobiliară poate fi instituită doar asupra bunuri mobile, aşa cum sunt ele descrise în cadrul art. 2389 Cod civil şi care în esenţă pot fi, după cum stabileşte la un moment dat chiar legiuitorul în cadrul art. 2389 lit. l Cod civil, orice fel de bunuri mobile corporale sau incorporale, efectivele animale (art. 2389 lit. g Cod civil), recoltele care urmează să fie culese (art. 2389 lit. h Cod civil), pădurile care urmează a fi tăiate (art. 2389 lit. i Cod civil).

În conformitate cu legea civilă, nu este suficient acordul de voință pentru a fi dispusă o ipotecă mobiliară (ca formă de garanție reală fără deposedare), o asemenea garanție fiind obligatoriu să fie adusă la cunoștința celorlalți creditori prin publicarea acesteia în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare

Dacă în reglementarea actuală a garanțiilor reale, legiuitorul național a optat pentru adoptarea unei forme eficiente de garanție fără deposedare de bunul mobil după modelul consacrat de Uniform Commercial Code în Statele Unite ale Americii, o linie similară de reglementare se impune a fi adoptată și în materia măsurilor asiguratorii dispuse în procesul penal, asemenea măsuri reprezentând o reflectare în planul dreptului procesual a garanțiilor specifice reglementate în dreptul substanțial.

Menținerea unei reglementări care exclude orice posibilitate de a lăsa în posesie pe durata procedurilor un bun mobil cum ar fi autoturismul aflat sub sechestru, ar contraveni în primul rând intereselor persoanei care ar trebui să beneficieze la finalul procesului penal de măsurile asiguratorii instituite anterior, aceasta fiind pusă în situația de a trece la valorificare unui bun a cărui valoare ar fi putea fi inferioară chiar cheltuielilor necesare procedurii de executare silită.

Desigur că acest argument nu ar putea subzista în cazul unor bunuri modificate pentru a fi folosite la comiterea unei infracțiuni, asemenea bunuri urmând a rămâne indisponibilizate pentru a putea fi supuse măsurii de siguranță a confiscării în temeiul art. 112 lit. b) din Codul penal[14], însă în adoptarea unei decizii privind menținerea indisponibilizării dispuse pentru valorificarea ulterioară a bunului sechestrat prin intermediul unei proceduri execuționale concrete, ar trebui păstrat un echilibru între interesele persoanei din a cărei posesie bunul a fost ridicat și interesele persoanei beneficiare a măsurilor asiguratorii.

Cum în cele mai multe cauze, menținerea unui sechestru cu deposedare conduce la scăderea valorii unui autoturism sechestrat, opinăm pentru o intervenție legislativă care să reglementeze expres condițiile prin care anumite categorii de bunuri mobile sechestrate ar putea fi lăsate în custodie, tocmai pentru a putea fi folosite și întreținute până la pronunțarea unei soluții definitive în procesul penal.


[1] Legea nr. 134/2010 republicată, Monitorul Oficial nr. 247 din 10 aprilie 2015;
[2] M. Ciobanu în Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Vol I, Art. 1-526, Coordonatori V.M. Ciobanu, M. Nicolae, Editura Universul Juridic 2013, p. 6;
[3] Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol. I,Editura Academiei, 1976, pp. 338-339;
[4] Legea nr. 135/2010, Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010;
[5] Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală,Editura Paideia, București, s.a., p. 442;
[6] LEGE nr. 318 din 11 decembrie 2015 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate și pentru modificarea și completarea unor acte normative, Monitorul Oficial nr. 961 din 24 decembrie 2015;
[7] Accesabilă la adresa portaljust.ro;
[8] Ion Neagu (coordonator), Mircea Damaschin, Andrei Viorel Iugan, Drept procesual penal. Partea general. Mapă de seminar,Editura Universul Juridic, București, 2016 p. 352;
[9] Accesabilă la adresa portaljust.ro;
[10] În acest sens Immobiliare Saffi împotriva Italiei, cauza CEDO nr. 22774/93 din 28 iulie 1999, paragraf 49;
[11] Accesabilă la adresa portaljust.ro;
[12] ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ 78 din 16 noiembrie 2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, Monitorul Oficial nr. 938 din 22 noiembrie 2016;
[13] C. Rosu, Drept procesual civil. Partea speciala, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2015, p. 292-293;
[14] Art. 112 alin. 1 lit. b) Cod penal: ”Sunt supuse confiscării speciale: (…) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor.


Judecător Raul Alexandru Nestor, Tribunalul București