Despre război

Valentin Constantin

Ați observat probabil un discurs condus cu obstinație de presa noastră: trebuie să ne pregătim de război, este concluzia. Lipsesc motivele clare pentru război. Funcționari internaționali care par să își depășească atribuțiile, diverși militari din structurile naționale europene sau din NATO sunt invocați de presă ca depozitari de motive de război. Deja celebrii noștri generali pensionari, cei care, în calitate de tineri locotenenți ne-au învățat pe mine și pe alții ca mine, la școala de ofițeri în rezervă, să recoltăm cu grație cartofi și sfeclă furajeră, fac astăzi evaluări, își desfășoară imbatabilele cunoștințe despre noi modele de armament și despre resurse.

Presa noastră nu pare deranjată de faptul că pozițiile oficiale ale statelor diferă de cele exprimate în gândirea independentă a veleitarilor. Prin veleitari înțeleg persoanele care au căutat o viață întreagă o ieșire spre notorietate și care, negăsind-o, au devenit indiferenți la consecințele vorbăriei lor. Ce să îi mai faci unui fost șef de la CIA sau de la alte servicii secrete, sau din foste dezmembrăminte pasive ale NATO? Ce să le faci celor care ocupă funcții decorative create parcă expres pentru ei în organizațiile internaționale? În schimb, statele sunt rezervate, pentru că știu că în relațiile internaționale, așa cum spunea cineva, o promisiune este costisitoare atunci când reușește, iar o amenințare este costisitoare atunci când dă greș. Așa că este cu totul și cu totul înțelept să taci.

Sunt puțin neliniștit nu de faptul că ar putea să apară motive plauzibile pentru război în Europa, ci de frenezia cu care se așteaptă comunicatorii noștri la un război. Uneori servește să te pregătești de război. Alteori, este mai folositor să memorezi corect câteva rugăciuni revigorante. În lipsă de altceva mai bun, am decis să încerc să vorbesc, mai ordonat decât o fac generalii și contraamiralii (ce grad grotesc la noi, nu-i așa?) despre război. Nu voi vorbi despre războaie drepte sau războaie nedrepte, ci despre acte de război moralmente repudiabile și/sau repudiate. Astfel de acte aparțin unei specii de război ilustrate deja în antichitate, suspendate în feudalism și reluate prin contribuția, mai puțin discutată, a Revoluției franceze.

Repere ale gustului comun în materie de democrație și civism, atenienii au ilustrat războiul total, fără limite, la asediul cetății Melos. Melos era o colonie a Spartei care a respins ultimatumul Atenei, care îi solicita supunerea. Calculele reprezentanților cetății au fost eronate. Spartanii, pe care contau, s-au dovedit aliați labili și, în iarna lui 416 î. e.n, Melos, subminată de trădări, s-a predat atenienilor. Aceștia au sugrumat toți bărbații capabili să poarte arme, au transformat femeile și copii în sclavi și au colonizat locul.

Tucidide, care a relatat dezonorantul eveniment, nu se pierde în explicații și justificări. Oricum, celebrul Alcibiade nu era străin de decizia masacrării necombatanților din Melos. E dificil să îl înscrii pe Alcibiade pe o listă a criminalilor de război, pentru că decizia abjectă a fost decizia colectivă a atenienilor. Pentru mine, dacă nu a fost un model de virtuți democratice, adunarea ateniană a fost un model de gândire colectivă. Cine este atât de naiv încât să dorească să aibă dreptate împotriva masei care îl înconjoară? Nu pricep de ce oameni aparent luminați nu înțeleg că trebuie să începem, mai devreme sau mai târziu, să plătim un preț pentru norocul de a trăi într-o societate.

Revin la secvențele de anatomie ale războaielor. Brutalitatea extremă a continuat în Antichitate până târziu, de exemplu, cu brutalitatea armatelor romane. După epuizarea Imperiului Roman, în Evul Mediu european războiul total cade în desuetudine. Dimensiunile castelelor feudale, pe care le putem contempla și la noi, indică nivelul forțelor armate angajate în conflicte. Chiar și cetățile Vauban, din secolul al XVIII-a, de pe vremea când înflorise artileria de asalt, vorbesc despre armate puțin numeroase. În Evul Mediu cel puțin, nivelul forțelor angajate în luptă nu depășea câteva zeci, poate sute de apărători ai fortificaților, contra sute sau poate câteva mii de asediatori. Armatele erau în principal armate de profesioniști.

Astăzi, termenul peiorativ pentru acești combatanți este „mercenari”, iar cel neutru este „contractanți”. Existau războaie feudale private, dar și războaie ale cetăților-stat sau ale regilor teritoriali. Profesioniștii erau specializați, iar remunerația depindea de aportul lor în tehnică de război. Artileriștii erau mai valoroși decât cavaleria grea, iar cavaleria grea mai valoroasă decât cea ușoară. Normal, mercenarii erau căutați în funcție de tipul de război, ofensiv sau defensiv, blitzkrieg sau război de ocupație, condus pe teren fortificat sau nu. Este de la sine înțeles că uneori calendarul războaielor depindea de agenda mercenarilor.

În Renașterea italiană, mercenarii erau recrutați de celebrii condottieri. Manevrele tactice prevalau față de acțiunile directe. Machiavelli relata, cu o doză sănătoasă de ironie, bătălia de la Zagonara în care au murit Ludovico degli Obizzi și doi mercenari de-ai săi care au căzut de pe cai și s-au înecat în noroiul mlaștinii.[1]

Astăzi, constatăm că războiul chirurgical din Evul Mediu a dispărut. Ca mijloace de apărare, castelele și cetățile fortificate sînt expresia pură a desuetudinii pentru că a reapărut și s-a impus peste tot în lume războiul total. Cum a reapărut? Când s-a impus? Așa cum am reamintit, noul război total este fructul ideologiei Revoluției franceze. Succesele ei militare s-au datorat mobilizării generale a populației pentru război. Este adevărat, statele centralizate posedau deja armate regulate, armate permanente în serviciul suveranului. Numărul soldaților era totuși limitat și erau deseori completate cu mercenari. Însă mobilizarea tuturor cetățenilor apți să poarte arme și instruirea lor sumară erau noutăți. Franța avea la apariția în scenă a lui Napoleon Bonaparte o armată mult superioară numeric armatelor reunite ale tuturor celorlalte patru mari puteri.

Fără intenția expresă de a distruge populația adversarului, o armată de sute de mii sau de milioane de oameni duce în mod inerent un război total. Ea distruge spațiile pe care le parcurge și le epuizează resursele umane și materiale.

Geniul militar a lui Bonaparte era, în limbajul de astăzi, un geniu logistic. Indiferent de talentul individual al soldaților sau al comandanților, acționând ca o sumă uriașă de arme de foc descărcate într-o anumită ordine, masa combatantă administra adversarilor lovituri asemănătoare loviturilor de baros. Se povestește că Napoleon se lăuda față de Metternich că își poate permite să piardă treizeci de mii de oameni pe lună. Era clar că recrutarea generală ieftinise costul soldaților și le devalorizase viețile.[2]

Datorită duratei sale și a numărului de oameni implicați, Primul Război Mondial a fost o etapă intens evocată a războiului total. În comparație cu Al Doilea Război Mondial, el a fost de o brutalitate medie, deoarece a mai păstrat ceva din „manierele” codificate în 1907 la Haga. Principiul general a fost enunțat acolo în articolul 22 al Convenției IV: „Beligeranții nu posedă un drept nelimitat în alegerea mijloacelor de a vătăma inamicul”.[3]

Așadar, nu există nici un drept la a vătăma nelimitat combatanții inamici și nici un drept de a vătăma necombatanții și de a le distruge sau confisca bunurile. Opinia noastră publică folosește distincția militari/civili bazată pe presupoziția că civilii sunt inofensivi. Dreptul internațional folosește distincția combatanți/necombatanți, bazată pe presupoziția că portul uniformei este neconcludent. Este clar că în practica războiului este mult mai ușor să distingi militarii și civilii decât combatanții și necombatanții.

Peste tot, inclusiv asupra limitărilor și interdicțiilor, plutește duhul intenției. Civilii sau necombatanții, atunci când sunt victime ale unor lovituri militare fără intenția directă de a-i vătăma se numesc „victime colaterale”. Aici, vinovăția autorilor atacului depinde de numeroși factori, pe care doar un proces judiciar i-ar putea lămuri.

Al Doilea Război Mondial a coborât la standarde de violență gratuită și de abjecție care erau inimaginabile la începutul secolului XX. Voi lăsa deoparte decizia lui Harry Truman de a lansa cele două bombe atomice asupra Japoniei. Voi vorbi despre decizia mai puțin comentată a britanicilor, de la sfârșitul anului 1940, de a bombarda orașele germane. La început, populația germană necombatantă era o țintă printre altele, militare sau industriale. Însă, începând cu anul 1942 a dispărut din vocabularul aliat sintagma „bombardament arbitrar”, iar populația a devenit principala țintă a aviației.[4]

S-a vorbit de o dorință populară de răzbunare pe care Churchill trebuia să o satisfacă dacă voia să mențină la poporul său un spirit combativ[5]. Punctul culminant a fost atins în primăvara lui 1945, când războiul era practic câștigat. Atunci, un singur atac a ucis la Dresda aproape 100.000 de oameni. Cu splendidul său cinism, Churchill afirma: „Distrugerea Dresdei pune o problemă serioasă de conduită pentru bombardamentele aliate”[6].

Judecățile morale sunt la îndemâna oricui pentru că sunt descentralizate în mod absolut. Oricine poate să aplice o sancțiune morală. De aceea, în limbajul curent, circulă un termen cu titlu de echivalent moral al răspunderii pentru atrocități, termenul de „criminali de război”. Morala are și un drept exorbitant, dreptul la inconsecvență. Așa că termenul criminal de război nu se aplică retrospectiv coloniștilor spanioli pe care încerca să îi tempereze în anul 1511 la Santo-Domingo călugărul dominican Antonio de Montesinos: „Sunteți în starea de păcat mortal… din cauza cruzimii voastre față de o rasă inocentă”[7]. Nu se aplică nici lui Iulius Cezar, nici lui Ginghis Han, nici lui Napoleon Bonaparte.

Vocabularul juridic nu se suprapune vocabularului moral, pentru că judecata de valoare juridică este o judecată centralizată. Criminal de război ajungi doar după o confirmare formală a unui tribunal independent, singurul capabil să distrugă o prezumție de nevinovăție.

Există tribunale internaționale suficient de puternice încât să califice criminalii de război, să îi judece, să îi condamne, iar sentințele să fie executate? Răspunsul este afirmativ. Asemenea tribunale au fost cele de la Nürnberg și Tokyo, care au reprezentat autoritatea învingătorilor din marele război, învingători care erau la acea dată trupe de ocupație. Au fost apoi Tribunalele pentru ex-Iugoslavia și Rwanda, pentru că au reprezentat autoritatea Consiliului de Securitate al ONU, cea mai înaltă autoritate politică din sistemul internațional.

Alături de ele au funcționat tribunale interne care au judecat criminali de război, având ca bază juridică dreptul internațional. Un astfel de tribunal i-a judecat, printre alții, pe Ion și Mihai Antonescu. Ultimul a emis memorabila propoziție: „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”.

Există în prezent tribunale internaționale cu autoritate comparabilă? Nu. De ce nu este Curtea Penală Internațională un tribunal internațional puternic și respectat? Pentru că se bazează pe un tratat, pe un consimțământ revocabil al statelor. Dar, ce este mai important, Curtea Penală Internațională nu este recunoscută de Statele Unite, de Rusia sau China, marile puteri membre ale Consiliului de Securitate, și nici nu va fi recunoscută în viitorul previzibil. Din motive asemănătoare nu este respectată nici Curtea Internațională de Justiție de la Haga, cea care a dat recent indicații inutile Israelului.

Veți întreba: câte judecăți morale vor ajunge la certitudini juridice? Practic, foarte puține. Cei care au proiectat Curtea Penală Internațională și participanții la tratat au făcut o analiză de tip cost-beneficii, care i-a condus la concluzia că o justiție selectivă este preferabilă absenței totale a justiției. La fel cum, dacă dorți, o justiție a învingătorilor în război, este preferabilă recunoașterii impunității conducătorilor învinșilor.


[1] V. N. Machiavel, Histoire de Florence, Oeuvres complètes, Laffont Paris, 1996, p. 796
[2] V. V. Michael Walzer, Guerres justes et injustes (Just and Unjust War, 1977), Gallimard, 2006, pp. 456 et. seq
[3] V. nota bene, Regulamentul din 1907 de la Haga care interzicea bombardarea, dar și atacarea, orașelor, satelor, locuințelor sau clădirilor neapărate.
[4] V. Michael Walzer, cit., 2006, pp. 456 et. seq.
[5] Ibid p. 458
[6] Ibid.
[7] V. Denis Allad, Conquête espagnole des Indes, jugements sur les indiens d’ Amerique et doctrine de la guerre juste, Droits, 46, 2007, p. 23


Prof. Valentin Constantin

* Mulțumim Revistei Orizont, ediția februarie 2024