11,948 citiri

Mai există darea în plată forțată după Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016?

Marieta AVRAM1. A fi sau a nu fi?

După aproape trei luni de la pronunțare, Curtea Constituțională ne-a oferit o motivare a Deciziei nr. 623/2016, în care consacră un spațiu extins teoriei impreviziunii sub imperiul vechiului Cod civil, atât sub aspectul condițiilor de admisibilitate, cât și al efectelor impreviziunii.

Este, desigur, meritoriu efortul Curții Constituționale de a ne reaminti fundamentele și de a sistematiza principalele repere ale acestei teorii, explicate pe larg, astfel încât, lecturând decizia, uităm problemele puse în discuție prin excepțiile de neconstituționalitate și plonjăm în spațiul unui veritabil eseu juridic dedicat teoriei impreviziunii în dreptul român.

După ce depășim mirajul teoriei impreviziunii, prin care Curtea Constituțională a realizat puntea între vechiul și noul Cod civil și în care a topit sau ocolit cu multă prudență problemele Legii nr. 77/2016 și, în special, problema retroactivității, rămâne totuși într-o zonă gri întrebarea fundamentală care a fost adresată Curții Constituționale: este posibilă darea în plată forțată? Altfel spus, mai poate fi creditorul obligat să ia în plată imobilul ipotecat, în vederea ștergerii tuturor datoriilor debitorului său, dacă sunt îndeplinite condițiile impreviziunii în sistemul vechiului Cod civil?

Decizia nr. 623/2016 mai are o calitate rară: este ca și o oglindă în care oricine privește, de oricare parte ar fi,  regăsește ingrediente juridice favorabile, astfel încât întrebarea „A fi sau a nu fi?” devine cu atât mai utilă.

Cu sau fără Legea nr. 77/2016, având în vedere fundamentul juridic al impreviziunii și argumentația Curții Constituționale, rezultă că debitorii aveau oricum deschisă calea de drept comun a impreviziunii[1], pentru contractele de credit încheiate până la data de 1 octombrie 2011, care rămân supuse vechiului Cod civil, și pe care nu au valorificat-o.[2]

Curtea Constituțională, în mod corect, a făcut aplicația Legii nr. 71/2011, reținând că toate aceste contracte rămân guvernate de vechiul Cod civil și că instanțele de judecată trebuie să verifice, în cadrul art. 11 din Legea nr. 77/2016[3], condițiile de existență ale impreviziunii, astfel cum acestea au fost acceptate în doctrină și jurisprudență sub imperiul acestui Cod, cu precizările aduse prin Decizia nr. 623/2016. Totuși, Curtea a evitat să extragă aceste contracte din sfera Legii nr. 77/2016 (soluție care ar fi fost normală), astfel încât legea rămâne aplicabilă formal și procedural, în măsura în care constituie o aplicație a teoriei impreviziunii.

Soluția Curții Constituționale este, însă, una de principiu, generală, ceea ce înseamnă că rămâne în sarcina instanțelor de judecată să continue procesul de interpretare declanșat de Curtea Constituțională, pentru a analiza in concreto dacă și cum vor fi aplicate dispozițiile Legii nr. 77/2016 prin prisma teoriei impreviziunii.  

În ceea ce privește măsurile pe care instanța de judecată le poate pronunța, în aplicarea teoriei impreviziunii, Curtea Constituțională arată că instanța de judecată, „care este independentă în aprecierea sa, va putea face aplicarea impreviziunii până la limita superioară impusă de Legea nr. 77/2016 (predarea imobilului și stingerea datoriilor principale și accesorii). Cu alte cuvinte, în lipsa acordului părților și în temeiul art. 969 și art. 970 din Codul civil din 1864, respectiv al Legii nr. 77/2016, instanța judecătorească va pronunța o hotărâre prin care va dispune fie adaptarea contractului în forma pe care o decide, fie încetarea sa.” (Decizia nr. 623/2016 – par. 121)

Așadar, din perspectiva Curții Constituționale, determinantă și prioritară este aplicarea teoriei impreviziunii, inclusiv sub aspectul soluțiilor care s-au conturat sub imperiul vechiului Cod civil.

Reamintim, astfel, că Legea nr. 77/2016 nu permitea adaptarea contractului, nici nu consacra noțiunea de încetarea contractului, ci avea în vedere doar „stingerea datoriilor”. De asemenea, potrivit art. 7 alin. (6):„În termen de 10 zile de la data respingerii definitive a contestaţiei, creditorul are obligaţia să se prezinte, în conformitate cu notificarea prealabilă a debitorului, la notarul public indicat în cuprinsul acesteia. Dispoziţiile art. 5 alin. (4) sunt aplicabile atât în vederea transmiterii informaţiilor şi a înscrisurilor, cât şi în vederea stabilirii datei exacte a semnării actului de dare în plată.

Totodată, legea instituia două acțiuni la îndemâna debitorului. Prima, prevăzută în art. 8 alin. (1), avea ca obiect transferul forțat, prin hotărâre judecătorească, a proprietății imobilului ipotecat în vederea stingerea datoriei, iar cea de a doua, prevăzută în art. 8 alin. (5), avea ca obiect stingerea datoriei, dacă, între timp, debitorul a fost supus executării silite a imobilului ipotecat.

Din punct de vedere procedural, Curtea Constituțională a explicat că:„instanța judecătorească, în condițiile formulării contestației de către creditor sau a acțiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiției notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv al art. 8, ori în cadrul art. 9 din lege.”(Decizia nr. 623/2016 – par. 120)

În esență, în planul dreptului material, din motivarea Curții se degajă ideea că teoria impreviziunii constituie fundamentul juridic pentru toate contractele încheiate sub vechiul Cod civil, care rămân supuse acestuia, iar dispozițiile Legii nr. 77/2016 vor fi aplicate, ca fiind constituționale, în măsura în care se armonizează cu teoria impreviziunii și Codul civil din 1864, adică în măsura în care pot fi calificate ca aplicații ale teoriei impreviziunii.

Iată de ce, plasând aceste contracte în două sfere de legiferare, creând o lex tertia, se pune întrebarea dacă obligarea creditorului de a prelua imobilul în proprietate se conciliază sau nu cu teoria impreviziunii, așa cum stabilește Curtea Constituțională că va trebui aplicată.

Altfel spus, în ipoteza în care s-ar constata că sunt îndeplinite condițiile impreviziunii, iar creditorul nu dorește să preia în proprietate imobilul, poate instanța de judecată să dispună, în aplicarea teoriei impreviziunii, sub imperiul vechiului Cod, măsura obligării creditorului de a perfecta actul autentic de dare în plată și, mai departe, dacă această obligație nu este îndeplinită de bunăvoie, se mai poate pronunța o hotărâre prin care să se realizeze transferul proprietății, în temeiul art. 8 alin. (1) din lege?

Este evident că, după Decizia Curții Constituționale, nu mai putem discuta despre un drept de tip nou al consumatorului, respectiv dreptul de a i se stinge datoria prin darea în plată, și că, în mod corect, Curtea Constituțională a „exorcizat”acest drept de potestativitatea neconstituțională cu care a fost înzestrat de legiuitor[4], astfel încât acesta a devenit, în esență, un drept banal de creanță, supus dreptului comun, adică dreptul de a pretinde creditorului și, mai departe, instanței de judecată, reechilibrarea contractului, prin aplicarea teoriei impreviziunii.

2. Neviabilitatea dării forțate în plată

Este, așadar, darea forțată în plată viabilă și compatibilă cu teoria impreviziunii, astfel cum a desenat-o Curtea Constituțională prin Decizia nr. 623/2016?

La prima vedere, s-ar putea considera că darea în plată forțată ar putea fi dispusă, după Decizia nr. 623/2016, de instanța de judecată, pentru că nu ar constitui decât o modalitate de încetare a contractului, în aplicarea teoriei impreviziunii, sub imperiul vechiului Cod civil.

Cu toate acestea, considerăm că răspunsul ar trebui să fie cel puțin foarte rezervat față de o asemenea soluție, până la categoric negativ, în sensul că darea în plată forțată, deși teoretic nu este expres și neechivoc exclusă de Curtea Constituțională, nu mai este un mecanism viabil care să poată funcționa după Decizia nr. 623/2016, în planul teoriei impreviziunii.

În primul rând, se constată că, potrivit par. 132 din Decizie, atât dispozitivul, cât și considerentele sunt obligatorii. Numai că în decizie nu există expres un considerent al Curții Constituționale care să afirme că instanța va putea da o soluție în sensul de a dispune obligarea creditorului să preia în proprietate imobilul ipotecat.

Curtea, în mod constant, reamintește doar cele două soluții teoretice, generice, pe care le poate dispune instanța de judecată (adaptarea si încetarea contractului) și că aplicarea teoriei impreviziunii poate fi făcută „până la limita superioară a predării imobilului ipotecat și a stingerii datoriei.” (par. 121).

Pe de altă parte, tot Curtea Constituțională afirmă că impreviziunea nu înseamnă ruinarea debitorului, iar executarea silită a garanției, adică a imobilului ipotecat poate continua, chiar în condițiile impreviziunii (par. 125-126). Altfel spus, împrejurarea că un debitor este în situație de impreviziune nu poate și nu trebuie să constituie un impediment pentru creditor de a realiza executarea silită a imobilului ipotecat, pentru că Legea nr. 77/2016 nu aduce atingere executării silite a titlului executoriu al băncii.

Scopul Legii nr. 77/2016, în aplicarea teoriei impreviziunii, este doar acela de a limita executarea debitorului până la concurența valorii bunului ipotecat, ca soluție maximalăiar nu obligatorie, cea mai gravă pe care instanța de judecată o poate avea ca reper.

Așadar, o lectură obiectivă a Deciziei nr. 623/2016 ar trebui să pornească de la faptul că nu există un considerent expres al Curții Constituționale care să susțină soluția obligării creditorului de către instanța de judecată să ia în plată imobilul, măsurile pe care le poate dispune instanța de judecată fiind, în viziunea Curții Constituționale, într-o ierarhie neechivocă, adaptarea și încetarea contractului.

În al doilea rând, respectând soluțiile conflictului de legi în timp, consacrate de Legea nr. 71/2011, Curtea Constituțională a lăsat toate contractele încheiate înainte de 1 octombrie 2011 sub incidența imperiul vechiului Cod civil.

Legea nr. 77/2016 nu retroactivează, afirmă Curtea Constituțională, în măsura în care instanța de judecată se îngrijește ca ceea ce aplică din Legea nr. 77/2016 să fie în deplină concordanță cu teoria impreviziunii și cu sistemul Codului civil din 1864.

Or, trebuie remarcat faptul că, sub imperiul Codului civil din 1864, darea în plată, ca mod de stingere a obligațiilor, nici nu era reglementată, ci constituia un contract nenumit. Mai mult decât atât, darea în plată forțată nu a fost niciodată nici măcar conștientizată, la nivel de doctrină și de practică judiciară, sub imperiul vechiului Cod civil, ca fiind o modalitate de încetare a contractului, în aplicarea teoriei impreviziunii.

În acest context, o minimă onestitate juridică ne cere să admitem că obligarea creditorului de a prelua în plată imobilul ipotecat, ca și condiție de stingere a datoriei debitorului și de încetare a contractului, nu era o soluție pe care părțile s-o poată cât de cât anticipa, sub imperiul vechiului Cod civil. Așadar, darea forțată în plată, prin obligarea creditorului de către instanța de judecată să preia în proprietate bunul ipotecat, este o soluție incompatibilă cu teoria impreviziunii, așa cum aceasta s-a conturat sub imperiul vechiului Cod civil. De aceea, darea în plată nu ar trebui dispusă de instanțele de judecată, nici chiar ca ultim remediu al situației de impreviziune, decât dacă și creditorul este de acord. În caz contrar, aplicarea Legii nr. 77/2016 devine evident retroactivă, pentru că nu are niciun suport în sistemul Codului civil din 1864. De aceea, în cazul în care creditorul refuză să preia în proprietate imobilul, chiar în condiții de impreviziune, instanța de judecată poate să intervină asupra contractului și să dispună adaptarea acestuia, până cel mult la limita valorii bunului ipotecat, conservând astfel creanța ipotecară și, implicit, garanția creditorului, precum și posibilitatea valorificării ei ulterioare.

Dincolo însă de aspectul de retroactivitate, dacă s-ar admite, la nivel teoretic și de principiu, că darea în plată forțată ar fi o modalitate de încetare a contractului, pe care instanța s-o dispună în aplicarea teoriei impreviziunii, s-ar ajunge la consecințe inacceptabile. Dintr-o soluție izolată, specială, profund discutabilă, darea în plată forțată s-ar însămânța chiar în solul teoriei generale a impreviziunii, ceea ce ar însemna că, sub conceptul general al încetării contractului, ca măsură ce ar putea fi dispusă de judecător, darea în plată forțată ar deveni o soluție de drept comun, care ar putea fi  dispusă de instanța de judecată în orice alte cazuri de impreviziune,  iar nu numai în materia contractelor de credit reglementate de Legea nr. 77/2016, ci și în alte materii.

În al treilea rând, preluând tale quale teoria generală a impreviziunii, din doctrină, cu cele două soluții, respectiv adaptarea și încetarea contractului, Curtea Constituțională a ignorat specificul materiei reglementate, considerând că oricare dintre cele două soluții ar putea fi dispuse în materia contractelor de credit garantate cu ipotecă.

Or, această premisă de la care pornește Curtea Constituțională este corectă doar în planul teoriei generale a impreviziunii, dar atunci când aceasta urmează să se aplice în practică, într-o anumită materie, adoptarea uneia sau alteia dintre soluții trebuie să țină cont și de natura contractului asupra căruia se realizează intervenția instanței.

În acest sens, sunt două aspecte care pot fi avute în vedere.

A. Încetarea contractului este o măsură incompatibilă cu teoria impreviziunii, deoarece, în teoria impreviziunii, intervenția judecătorului este limitată la sfera obligațiilor asumate de debitor și este justificată de faptul că obligația a devenit excesiv de oneroasă. Puterea instanței de judecată de a interveni în contract nu presupune că aceasta este liberă să impună orice măsură, prin instituirea unor obligații noi în sarcina creditorului, precum obligația de a prelua în proprietate bunurile oferite de debitor, pentru a stinge datoria.

Astfel, impreviziunea constituie o excepție (aparentă, în viziunea Curții Constituționale), de la principiul autonomiei de voință și a regulii pacta sunt servanda, ceea ce înseamnă că judecătorul poate să intervină asupra contractului pentru restabilirea echilibrului dintre părți.

Or, în cazul creditelor garantate cu ipotecă suntem în prezența unei situații juridice complexe, mai exact a cel puțin două contracte: creditul și ipoteca imobiliară, dacă ar fi să ne limităm doar la acestea (în realitate pot exista și ipoteci mobiliare, fidejusiuni).

Aceasta înseamnă că, în situațiile juridice complexe, se face distincție între efectele personale ale contractului (drepturile de creanță și obligațiile corelative) și cele reale.

Într-adevăr, în aplicarea teoriei impreviziunii, obiectul asupra căruia instanța de judecată poate și trebuie să decidă este limitat la caracterul excesiv de oneros al obligației care decurge din contractul de credit. Stabilirea unei modalități de executarea garanției reale (precum darea în plată forțată) excede practic intervenției instanței de judecată. Mai mult decât atât, în concepția Legii nr. 77/2016, scopul urmărit de legiuitor a fost acela de a limita dreptul creditorului de a pretinde executarea până la nivelul valorii garanției. Prin urmare, obiectul specific al intervenției instanței de judecată îl constituie creanța devenită excesiv de oneroasă și, mai exact, în condițiile devalorizării imobilului, partea din creanță neacoperită de garanția reală, devenită chirografară.

Or, ipoteca este un drept real care se constituie și se stinge în condițiile prevăzute de lege, având, așadar, un regim juridic legal și imperativ, ca și drept real. Chiar dacă este un drept real accesoriu, ipoteca excede în mod normal sferei și puterii de intervenție a instanței de judecată în aplicarea teoriei impreviziunii. Pentru a se stinge ipoteca prin confuziunea între calitatea de creditor ipotecar și cea de proprietar, instanța de judecată nu îl poate obliga pe creditor să devină proprietar al ipotecii, fără consimțământul liber al acestuia.

Altfel spus, executarea ipotecii imobiliare intră în sfera executării normale pe care debitorul poate și trebuie să o suporte, pentru că nu are legătură cu împrejurarea că obligația a devenit excesiv de oneroasă și cu aplicarea teoriei impreviziunii. Prin însăși existența garanției, debitorul, prin ipoteză, poate să execute, iar creditorul are dreptul de a executa ipoteca, în vederea realizării întocmai a creanței sale bănești.

Prin urmare, puterea de intervenție a instanței de judecată este limitată la raportul juridic obligațional, la corectarea „riscului supra-adăugat”, ca și risc contractual la care se referă Curtea Constituțională (par. 97).

Or, darea în plată forțată a imobilului ipotecat iese din sfera teoriei impreviziunii, pentru că nu mai ține de restabilirea echilibrului valoric al obligației, nu are legătură cu imposibilitatea debitorului de a mai executa obligația, ci se transformă, în mod paradoxal, într-o modalitate de executare silită în natură a creditorului (prin pronunțarea unei hotărâri care să transfere proprietatea către creditor asupra bunului ipotecat), în vederea stingerii obligațiilor debitorului.

De altfel, însăși Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a art. 11 din lege în ceea ce privește criteriul devalorizării bunurilor imobile ce fac obiectul garanției, cu motivarea că s-ar ajunge la încălcarea unui drept de proprietate privată asupra sumelor de bani ale împrumutătorului, drept prevăzut de art. 44 din Constituție, și, în plus, un asemenea criteriu, utilizat independent, „este incompatibil cu aplicarea teoriei impreviziunii”, astfel cum a fost configurată sub regimul Codului civil din 1864. Faptul că garanția adusă se devalorizează nu are legătură cu executarea contractului de credit, respectiv cu riscul contractual supra-adăugat, spune Curtea Constituțională.

Acest considerent susține faptul că, pe cale de consecință, stingerea forțată a ipotecii prin darea  în plată a imobilului ipotecatnu are legătură cu echilibrarea[5] raportului obligațional dintre părți, fiind incompatibilă cu teoria impreviziunii.

B. Este necesar să se facă distincție între contractele cu executare succesivă și contractele cu executare „uno ictu”. Soluția încetării contractului este aplicabilă contractelor cu executare succesivă, în timp ce soluția adaptării este aplicabilă contractelor cu executare „uno ictu”.

Pentru a stabili care dintre cele două remedii teoretice pot fi aplicate de instanța de judecată, într-o anumită materie, este necesară clarificarea naturii juridice a contractului de credit, ca obiect al intervenției instanței de judecată, operațiune pe care, evident, Curtea Constituțională nu a realizat-o.

Astfel, chiar dacă restituirea creditului se face în mod eșalonat, în doctrina juridică s-a admis că nu suntem în prezența unui contract cu executare succesivă, deoarece prestația debitorului este unică, și anume restituirea împrumutului. Este adevărat că s-ar putea face o anumită discuție cu privire la caracterul succesiv al dobânzilor și comisioanelor, ca și accesorii, dar calificarea juridică se realizează prin raportarea la obiectul principal al contractului, iar, din acest punct de vedere, putem vorbi de un contract cu executare uno ictu, calificare ce reverberează și în alte materii, precum prescripția extinctivă.

Aceasta înseamnă că, în realitate, în materia analizată, dintre cele două remedii principale, conturate în teoria generală a impreviziunii, numai soluția adaptării contractului de credit este compatibilă cu natura juridică a acestuia, iar nu și soluția încetării.[6]

Or, preluând tale quale soluțiile din teoria impreviziunii (mai exact soluțiile consacrate de art. 1271 C. civ.), instanța de contencios constituțional a creat aparența că ambele ar fi compatibile cu natura juridică a contractului de credit garantat cu ipotecă, cu precizarea că, într-o anumită ierarhie a gravității lor, soluția adaptării ar fi prima care ar trebui aplicată, iar soluția încetării doar in extremis, ca soluție maximală. În realitate, soluția încetării contractului nici nu este compatibilă cu materia creditului, dat fiind că nu suntem în prezența unui contract cu executare succesivă, pentru a se putea dispune încetarea lui înainte de termenul stipulat de părți în contract.

În realitate, încetarea contractului de credit înainte de termenul prevăzut de părți în contract nu înseamnă stingerea datoriei debitorului, ci echivalează cu declararea scadenței anticipate a creditului, respectiv cu obligația rambursării integrale de către creditor a sumei împrumutate și a accesoriilor.

Prin urmare, încetarea, ca măsură ce poate fi dispusă în cazul contractelor cu executare succesivă, nu implică în materia contractului de credit liberarea debitorului de obligațiile de plată, dimpotrivă.

Elementul pozitiv este dat de faptul că, procedând astfel, chiar dacă fără rigoarea cuvenită, Curtea Constituțională a stabilit neechivoc posibilitatea instanței de judecată de a face adaptarea contractului, soluție pe care Legea nr. 77/2016 n-o permitea, dar prin care se poate atinge obiectivul urmărit, în cadrul teoriei impreviziunii, de a reechilibra raportul juridic obligațional.

Numai că, din păcate, preluând automat și soluția încetării contractului, Curtea Constituțională a creat aparența că și această soluție este aplicabilă materiei analizate, motiv pentru care a lăsat să planeze, în continuare, și umbra dării forțate în plată ca posibil mecanism de stingere a datoriei și, implicit, a încetării contractului.

Rezultă că darea în plată forțată este, în realitate, incompatibilă cu teoria impreviziunii, pentru că presupune instituirea unui mecanism de stingere forțată a contractului de credit și a contractului de ipotecă, în condițiile în care, în această materie, potrivit dreptului comun al impreviziunii, soluția este aceea a adaptării contractului de credit.

Încetarea contractului de credit și a contractului de ipotecă poate avea loc, prin darea în plată, dacă există acordul expres al părților. 

În sfârșit, chiar dacă am admite teoretic și soluția încetării contractului, unele confuzii sunt întreținute, în continuare, chiar de terminologia utilizată de Legea nr. 77/2016.

Astfel, Legea nr. 77/2016 se referă la stingerea datoriei debitorului consumator. Se instituia practic un nou mod de stingere a tuturor obligațiilor, asemănător unei amnistii bancare, pentru că tot mecanismul dării forțate în plată avea ca scop stingerea datoriei. Or, acest mecanism nu are nimic în comun cu soluțiile în materie de impreviziune și nici cu încetarea contractului.

Într-adevăr, la încetarea contractului părțile sunt liberate de obligațiile asumate. Dar, încetarea contractului nu presupune cu necesitate stingerea tuturor datoriilor, pentru că, după încetarea contractului, părțile mai pot fi ținute la repararea prejudiciilor cauzate sau, după caz, la restituirea, în natură sau prin echivalent, a unor prestații. Așadar, încetarea contractului nu presupune cu necesitate stingerea tuturor datoriilor, ceea ce înseamnă că dezideratul însuși al stingerii tuturor datoriilor debitorului, prin darea în plată forțată, excede chiar teoriei impreviziunii.

Or, în condițiile în care imobilul ipotecat este încă în proprietatea debitorului, soluția dării în plată în vederea stingerii datoriei devine lipsită de fundament juridic, pentru că instanța de judecată poate să dispună adaptarea contractului de credit, ținând cont de natura juridică a acestuia.

Desigur, transferul proprietății bunului ipotecat în favoarea creditorului se poate face prin acordul părților, în condițiile dreptului comun și, în acest sens, putem înțelege decizia Curții Constituționale care se referă și la preluarea bunului, care nu este de plano exclusă.

Nu este exclus de plano nici efectul încetării contractului, dar nu ca aplicație directă a impreviziunii. De exemplu, dacă instanța de judecată dispune adaptarea contractului, cu consecința reducerii obligației de plată, devenită excesiv de oneroasă, până la o limită rezonabilă și echitabilă pentru debitor și, mai departe, constată că plățile deja efectuate de debitor acoperă integral obligația, astfel cum a rezultat prin adaptarea contractului, evident, vom fi și în prezența unei încetări a contractului de credit. Numai că, în realitate, cauza juridică a încetării contractului, astfel adaptat, este chiar executarea acestuia, iar nu dispoziția instanței de încetare anticipată a contractului.

În concluzie, din punctul de vedere al dreptului substanțial, considerăm că, prin Decizia nr. 623/2016, Curtea Constituțională a plasat, în mod corect, contractele de credit în sfera Codului civil de la 1864.

Aplicarea teoriei impreviziunii este, sub multe aspecte, incompatibilă cu darea în plată forțată a imobilului ipotecat, consacrată de Legea nr. 77/2016. Darea în plată a imobilului ipotecat rămâne, evident, posibilă, dar numai prin acordul părților. Ne exprimăm speranța că instanțele de judecată vor face o aplicare a acestei teorii în conexiune cu celelalte principii ale Codului civil din 1864, cu echilibru și justă măsură, respectând în același timp și instituția dării în plată, pe care tot doctrina și jurisprudența veche au conceput-o ca un mod de stingere a obligațiilor care trebuie să aibă la bază consimțământul creditorului. Prin Decizia nr. 623/2016, mecanismul dării forțate în plată în vederea stingerii datoriei, în sensul originar al Legii nr. 77/2016, rămâne doar o umbră și doar în titlul legii…


[1] Cu privire la impreviziune sub imperiul vechiului Cod civil, a se vedea C. Zamşa, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, 2006, E.Chelaru, Forţa obligatorie a contractului, teoria impreviziunii şi competenţa în materie a instanţelor judecătoreşti, în „Dreptul” nr. 9/2003, p. 49 şi urm.; G. Anton, Teoria impreviziunii în dreptul românesc şi în dreptul comparat, în Dreptul nr. 7/2000. Cu privire la impreviziune în noul Cod civil, a se vedea C. Zamşa, Impreviziunea în lumina legii de aplicare a noului Cod civil. Reflectarea noii concepţii asupra contractului, în RRDA nr. 5-2011, p. 24 şi urm.; C. Zamșa, în „Noul Cod civil, Comentariu pe articole” coordonatori, Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, C.H. Beck, 2012, p. 1330-1331; G. Orga Dimitriu, L ‘imprévision  dans le nouveau Code civil roumain-remède et défis, în „Le nouveau Code civil roumain: Vu de l’ intérieur- Vu de l’extérieur,  vol. I, éditeurs Fl. A. Baias, R. Dincă, Editura Universităţii din Bucureşti, 2014, p. 251-271; G. Viorel, L. A. Viorel, Configuraţia impreviziunii în Codul civil (Legea nr. 287/2009, republicată), în Dreptul nr. 2/2012, p. 38. Cu privire la unele soluții din jurisprudență sub imperiul vechiului Cod civil, a se vedea, C. S. Raicu, G. C. Frențiou, D. Zeca, D. M. Cigan, T. V. Rădulescu, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, vol. II, Ed. Hamangiu, 2012, 588-589.
[2] A se vedea M. Avram, Inaplicabilitabilitea Legii dării în plată în cazul contractelor încheiate sub imperiul Codului civil din 1864, juridice.ro.
[3] În sensul că în art. 11 există veritabile condiții de aplicare a legii, a se vedea M. Avram, Clauzele abuzive în contractele de credit – o temă incandescentă în dreptul naţional şi cel european; Legea dării în plată: între folclorul juridic și rațiunea dreptului, juridice.ro.
[4] Cu privire caracterul paranormal al unui asemenea drept potestativ, a se vedea M. Avram, Notificarea declarației unilaterale de stingere a datoriei prin darea în plată: un fenomen juridic paranormal în „Legea dării în plată. Argumente si controverse”, Editura Hamangiu, 2016, p. 30-71.
[5] Cu privire la echilibrul contractual şi justiția contractuală, a se vedea G. Busseuil, Contribution à l’étude de la notion de contrat en droit privé européen, L.G.D.J, 2009, p. 632-645.
[6] A se vedea V. Stoica, Natura juridică a dreptului de a stinge creanța bancară ipotecară și datoria corelativă, conform Legii nr. 77/2016, în „Legea dării în plată”, op. cit., p. 23, nota 31.


Prof. univ. dr. Marieta Avram
Senior Partener STOICA & Asociații

*A se vedea și dezbaterea Rămâne cum am stabilit.