Reflecții privind Legea nr. 414/2023 privind acțiunile în reprezentare pentru protecția intereselor colective ale consumatorilor
1. O chestiune de drept controversată
A. Avatarurile transpunerii Directivei (UE) 2020/1828
Legea nr. 414/2023 privind desfăşurarea acţiunilor în reprezentare pentru protecţia intereselor colective ale consumatorilor[1] transpune în dreptul român (cu o anumită întârziere) prevederile Directivei (UE) 2020/1828 a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2020 privind acțiunile în reprezentare pentru protecția intereselor colective ale consumatorilor și de abrogare a Directivei 2009/22/CE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 409 din 4 decembrie 2020 (denumită în continuare ”Directiva”).
Potrivit art. 24 alin. (1) din Directivă, termenul limită de transpunere era 20 decembrie 2022, iar termenul de aplicare de la 25 iunie 2023. Foarte puține state membre au respectat acest termen și, se pare, că nici în prezent Directiva nu este transpusă în toate statele.[2]
Dificultatea asimilării ei în dreptul intern a fost dublă.
În primul rând, pentru că Directiva și-a propus ca obiectiv să armonizeze și să consolideze mecanismele procedurale de protecție a intereselor colective ale consumatorilor, pentru a cuprinde atât măsuri de încetare, cât și măsuri reparatorii, pornind de la constatarea că vechea Directivă 2009/22/CE a Parlamentului European și a Consiliului nu a fost eficientă, deși a permis entităților calificate să introducă acțiuni în reprezentare care vizează în principal oprirea sau interzicerea încălcărilor dreptului Uniunii care aduc prejudicii intereselor colective ale consumatorilor. În acest context, vechea directivă a fost abrogată și înlocuită cu noua directivă.
Reglementarea europeană trasează însă doar linii directoare, generale statelor membre, care, în virtutea autonomiei lor procedurale, trebuie să prevadă explicit norme interne de competență, precum și norme de procedură privind judecata acțiunilor în reprezentarea intereselor colective ale consumatorilor formulate de entitățile calificate.
În acest sens, art. 1 alin. (2) din directivă stabilește că: ”Prezenta directivă nu împiedică statele membre să adopte sau să mențină în vigoare mijloace procedurale pentru protejarea intereselor colective ale consumatorilor la nivel național. Cu toate acestea, statele membre se asigură că cel puțin un mecanism procedural care permite entităților calificate să introducă acțiuni în reprezentare în scopul atât al măsurilor de încetare, cât și al măsurilor reparatorii este în conformitate cu prezenta directivă.”
Din această perspectivă, transpunerea acestei directive nu a fost confortabilă pentru legiuitorul național, deoarece aceasta nu se putea realiza prin operațiunea simplă de preluare tale quale în dreptul intern a textelor din Directivă, ci implica un real efort de conceptualizare și legiferare în dreptul intern a unei noi proceduri speciale de judecată a acestor procese dintre consumatori și profesioniști. În mod evident, și legiuitorul român s-a confruntat cu această dificultate, proiectul de lege parcurgând un proces sinuos, de la forma inițială, destul de rudimentară, care reproducea textele din directivă, până la forma legii adoptată de Parlament.
În al doilea rând, uniformizarea mecanismelor procedurale de protecție a intereselor colective ale consumatorilor era o sarcină dificilă, deoarece, pe de o parte, acestea sunt foarte variate în statele membre, iar, pe de altă parte, în mod tradițional, ele sunt axate prioritar pe protecția individuală a intereselor consumatorilor.
Spre deosebire de dreptul englez și de cel american, dreptul continental a manifestat mult timp rezervă și rezistență față de așa-numita ”class action”, astfel încât nu se poate reține că acțiunile în reprezentare pentru protecția intereselor colective ale consumatorilor pot fi transpuse și asimilate facil, în lipsa unui asemenea cadru juridic tradițional, nefamiliar statelor membre UE.[3]
Dacă în ceea ce privește acțiunile în încetare, Legea nr. 193/2000 și, respectiv, Legea nr. 363/2007, sub imperiul directivelor europene, au deschis calea în materia clauzelor abuzive și practicilor comerciale incorecte (neloiale) prin posibilitatea de a se dispune măsuri de încetare care nu erau limitate doar la un contract sau la consumator individual, conceptul de acțiune în reprezentare pentru protecția intereselor colective ale consumatorilor având ca obiect măsuri reparatorii, care ar presupune un mecanism de judecată in abstracto, nu era de plano congruent cu sistemul nostru de drept.
Practica din România în materia clauzelor abuzive a cunoscut, într-o anumită perioadă, așa-numitele ”acțiuni colective”, care însă nu erau formulate de o entitate calificată și nu erau judecate potrivit unor norme speciale de procedură, ci se caracterizau doar printr-o pluralitate de consumatori individuali (o coparticipare procesuală activă în condițiile art. 59 C.proc.civ.), care formulau o cerere comună împotriva unui profesionist și își desemnau în instanță un reprezentant convențional unic. S-a arătat că ”predicata acțiune colectivă nu reprezintă decât o formă evoluată a procedurii individuale”, chiar și în ipoteza în care un număr de consumatori se organizau într-o asociație cu personalitate juridică pentru a formula o acțiune în justiție, în temeiul Legii nr. 193/2000, în numele membrilor asociației.[4]
Originalitatea acestor noi mecanisme procedurale de protecție a intereselor colective ale consumatorilor constituie o provocare și această lege marchează, desigur, începutul.
Legea nr. 414/2023 merită o amplă și aprofundată analiză în viitor. Asemenea unei ape curgătoare, dincolo de siguranța traiectoriei pe care i-o conferă albia directivei europene, în adâncuri normele juridice conțin destul de multe interogații care, cu siguranță, vor ieși la suprafață în timp, în practica instanțelor de judecată.[5]
În cadrul prezentului articol ne vom limita analiza la două chestiuni: (i) natura procedurală a normelor și corelația cu celelalte acte în materia protecției consumatorilor; (ii) mecanismul de reprezentare a intereselor colective ale consumatorilor pentru care a optat legiuitorul român, cu referire strictă la interpretarea și aplicarea art. 9 din lege (mecanismul de participare opt in în cazul măsurilor reparatorii).
B. Natura procedurală a normelor. Corelația Legii nr. 414/2023 cu celelalte acte în materia protecției consumatorilor
Potrivit art. 2 alin. (1) din Directivă: „(1) Prezenta directivă se aplică acțiunilor în reprezentare introduse împotriva încălcărilor de către comercianți ale dispozițiilor dreptului Uniunii menționate în anexa I, inclusiv ale respectivelor dispoziții astfel cum sunt transpuse în dreptul intern, încălcări care prejudiciază sau pot prejudicia interesele colective ale consumatorilor. Prezenta directivă nu aduce atingere dispozițiilor din dreptul Uniunii menționate în anexa I.”
În același sens sunt și prevederile art. 1 din Legea nr. 414/2023, potrivit cărora:
”(1) Prezenta lege stabileşte cadrul legal privind desfăşurarea acţiunilor în reprezentare pentru protecţia intereselor colective ale consumatorilor în scopul asigurării unui nivel ridicat de protecţie a acestora şi al unei bune funcţionări a pieţei interne a Uniunii Europene.
(2) Prezenta lege urmăreşte îmbunătăţirea accesului consumatorilor la justiţie şi oferă totodată garanţii adecvate consumatorilor.
(3) Prezenta lege asigură mecanismul procedural care permite entităţilor calificate să introducă acţiuni în reprezentare în scopul obţinerii atât a măsurilor de încetare, cât şi a măsurilor reparatorii.
(4) Drepturile şi obligaţiile privind protecţia consumatorilor prevăzute în Lista privind domeniile reglementate de actele normative naţionale şi de actele juridice europene, denumită în continuare Lista, prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta lege, se menţin indiferent de aplicarea prezentei legi.”
De asemenea, art. 1 alin. (1) din lege stabilește că ”(1) Prezenta lege se aplică acțiunilor în reprezentare introduse împotriva încălcărilor de către profesionişti a Listei prevăzute la art. 1 alin. (4), încălcări care prejudiciază sau pot prejudicia interesele colective ale consumatorilor.”
Această listă conține 66 de acte normative naționale și europene care reglementează domenii ale protecției consumatorilor, printre acestea figurând și unele reglementări frecvent întâlnite în practică, precum Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, O.G. nr. 85/2004 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă privind serviciile financiare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, cu modificările şi completările ulterioare, O.U.G nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 288/2010, cu modificările şi completările ulterioare, O.U.G. nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 134/2023.
Dincolo de discuțiile doctrinare privind natura juridică a acțiunii colective[6], ca instituție de drept procesual sau de drept material, nu există niciun dubiu că suntem în prezența unor noi norme ce conțin proceduri, modalități și mijloace referitoare la acțiunea în reprezentare a intereselor colective ale consumatorilor, prin care se pun în aplicare normele de drept substanțial, respectiv dispozițiile din actele normative prevăzute în lista anexă la lege.
Există o excepție, și anume dispozițiile art. 16 din lege care reglementează cazuri de suspendare a termenului de prescripție extinctivă și care sunt norme de drept substanțial.
În esență, important este de reținut că dreptul material la acțiune nu se naște direct în baza Legii nr. 414/2023 care reglementează calea procedurală a acțiunii în reprezentare, ci se naște în temeiul unei încălcări a normelor de drept conținute de actele normative expres și limitativ prevăzute în lista anexă la lege. Noua lege reglementează o modalitate procedurală de exercitare a dreptului material la acțiune, care se realizează într-un cadru procesual special, colectiv, iar nu în cadrul unei acțiuni individuale a consumatorului.
În acest context, art. 2 alin. (3) din lege (după modelul Directivei) prevede că aceasta ”se aplică încălcărilor la nivel intern şi transfrontalier, inclusiv atunci când încălcările respective au încetat înainte de introducerea acțiunii în reprezentare sau atunci când încălcările respective au încetat înainte de rămânerea definitivă a soluției pronunțate de instanța de judecată învestită cu acțiunea în reprezentare.”
Altfel spus, momentul la care a încetat încălcarea ori la care a încetat chiar raportul juridic dintre consumator și profesionist nu prezintă relevanță din perspectiva aplicării normelor care reglementează acțiunea în reprezentare. Prin ipoteză, acțiunea în reprezentare presupune că dreptul material la acțiune al consumatorului s-a născut în baza legii speciale care reglementează o anumită încălcare. Atâta timp cât legea de drept substanțial a cărei încălcare a avut loc este în vigoare sau cel puțin era în vigoare la data încălcării, așadar dreptul material la acțiune s-a născut, noua lege este susceptibilă de a se aplica ca modalitate de exercitare a acestui drept.
De aceea, art. 22 alin. (1) prevede, în deplin acord cu art. 24 C.proc.civ. și cu principiul neretroactivității consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, că această lege se aplică acțiunilor în reprezentare introduse începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi.[7]
În ceea ce privește măsurile care pot fi dispuse de instanța de judecată, potrivit art. 7 alin. (4) din lege, există două categorii de măsuri: măsuri de încetare și măsuri reparatorii.
Potrivit art. 8 alin. (1), măsurile de încetare prevăzute la art. 7 alin. (4) lit. a) se aplică, după cum urmează:
”a) prin instituirea unor măsuri provizorii de încetare a unei practici sau, după caz, de interzicere a unei practici, dispuse de instanţa de judecată în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv procedura ordonanţei preşedinţiale, atunci când respectiva practică constituie o încălcare astfel cum a fost prevăzută la art. 2 alin. (1). Aceasta este o aplicație specială în această materie a ordonanței președințiale.
b) prin dispunerea unor măsuri definitive de încetare a unei practici, după caz, de interzicere a unei practici printr-o hotărâre definitivă, de către instanţa de judecată atunci când se constată faptul că respectiva practică constituie o încălcare astfel cum este prevăzută la art. 2 (1).”
De asemenea, hotărârea definitivă pronunţată de instanţă, astfel cum este prevăzută la alin. (1) lit. b), poate include următoarele:
”a) o măsură de constatare a faptului că practica constituie o încălcare, astfel cum este prevăzută la art. 2 alin. (1);
b) o obligaţie de a publica decizia privind măsura, integral sau parţial, într-o formă considerată adecvată de către instanţa judecătorească din România ori o obligaţie de a publica o declaraţie de rectificare.”
Din cuprinsul acestor dispoziții legale se reține că măsurile de încetare pot să îmbrace două forme: încetarea unei practici (dacă aceasta a început și continuă încă) și interzicerea unei practici (dacă aceasta nu s-a săvârșit încă, dar este iminentă).
Astfel cum am arătat, atât legea, cât și Directiva utilizează noțiunea sintetică de ”măsură de încetare”, dar conținutul concret al acestei măsuri este dat, în realitate, tot de actul normativ special care reglementează încălcarea. Altfel spus, ”măsura de încetare a practicii” se configurează, la rândul ei, în funcție de încălcarea constatată de instanță și trebuie să fie prevăzută de legea specială care o reglementează.
De exemplu, dacă ne raportăm la Legea nr. 193/2000, măsura de încetare se înfățișează ca o măsură specifică acestei legi, respectiv instanța va putea constata caracterul abuziv al clauzei și va putea dispune eliminarea ei din contractele în curs de derulare, putând dispune, după caz, suplimentar, și publicarea hotărârii.
Așadar, măsurile de încetare în sensul Legii nr. 414/2023 sunt, ca natură juridică, în substanța lor, măsuri pe care legile speciale le reglementează, în funcție de încălcările concrete pe care le sancționează. Principala particularitate este dată de faptul că nu suntem în prezența unei acțiuni individuale, ci în prezența unei acțiuni în reprezentare care apără interesele (colective/de grup) ale consumatorilor individuali.
În ceea ce privește noțiunea de măsură reparatorie, art. 3 lit. i) din lege (având corespondent în art. 3 pct. 10 din Directivă) o definește ca o măsură care obligă profesionistul să le ofere consumatorilor în cauză remedieri, precum despăgubirea, repararea, înlocuirea, reducerea preţului, încetarea contractului sau rambursarea preţului plătit, după caz, în conformitate cu prevederile legale. Și de această dată se remarcă trimiterea la ”prevederile legale” scopul fiind acela de a realiza o enumerare, evident nelimitativă, dar cât mai cuprinzătoare.
Așadar, atât noțiunea de ”încetare a practicii”, cât și ”noțiunea de măsură reparatorie” pot fi privite ca supra-noțiuni juridice, având o funcție integratoare, de sinteză, al căror conținut concret este dat însă de actele normative speciale enumerate în lista anexă la lege.
În concluzie, atât natura juridică a încălcărilor, cât și conținutul concret al măsurilor de încetare/interzicere sau de remediere se stabilesc conform actelor normative speciale care le reglementează, prevăzute în anexa la lege, care configurează în substanța lui dreptul material la acțiune.
C. Mecanismul de reprezentare
În cazul măsurilor de încetare, dispozițiile art. 8 alin. (3) din Legea nr. 414/2023 și din Directivă prevăd că, pentru ca o entitate calificată să solicite o măsură de încetare, consumatorii, la nivel individual, nu sunt obligați să îşi exprime consimțământul de a fi reprezentați de entitatea calificată. De asemenea, potrivit alin. (4) al art. 8, entitatea calificată nu este obligată să dovedească nici pierderea reală sau prejudiciul real suferit de consumatori, la nivel individual, afectați de încălcare, nici intenția sau neglijența din partea profesionistului.
Aceasta înseamnă că, în cazul acțiunii în încetare, practic consimțământul consumatorului se prezumă în mod absolut.
De exemplu, dacă ne raportăm la Legea nr. 193/2000, o asemenea acțiune în încetarea folosirii de către profesionist a unor contracte care conțin clauze abuzive și pentru modificarea contractelor în curs de derulare prin eliminarea clauzelor abuzive, nu mai constituie o noutate, Curtea Constituțională constatând constituționalitatea art. 12-13 din această lege prin Decizia nr. 245/2016[8], precum și prin deciziile ulterioare care au menținut soluția.
În cuprinsul acestei decizii, Curtea Constituțională face distincția între acțiunea în încetare (care este o acțiune abstractă) și acțiunea individuală în nulitate pe care o are la îndemână consumatorul și care este singura aptă să producă efecte pentru trecut, inclusiv în planul restituirii prestațiilor (măsuri reparatorii). În acest sens, sunt relevante următoarele considerente reținute de Curtea Constituțională:
„64. (…). Această acțiune, în urma căreia judecătorul efectuează un control de tip abstract, nu are în vedere o anumită clauză concretă inserată într-un contract. Cele două categorii de acțiuni nu se confundă, ele având o tipologie diferită. Astfel, nu pot fi întrunite condițiile autorității de lucru judecat prevăzute de art. 430-431 din Codul de procedură civilă, respectiv tripla identitate: de părți, obiect și cauză, întrucât, în cazul de față, nu este vorba de aceeași cauză în ceea ce privește natura juridică a acțiunii promovate.”
În sinteză, acțiunea în încetare prevăzută de art. 12-13 din Legea nr. 193/2000, cu modificările și completările ulterioare, presupune un control judecătoresc de tip abstract al clauzelor contractuale din contractele aflate în executare sau inserate în modelele de contracte pe care le utilizează profesionistul, care produce efecte exclusiv pentru viitor.
Aceasta prezintă însă avantajul că nu mai sunt necesare alte acțiuni ale consumatorilor (nici individuale și nici în reprezentare prin alte entități!), pentru a se stabili caracterul abuziv al clauzei, pentru că hotărârea judecătorească are în vedere clauza din toate contractele similare încheiate de profesionist și, astfel, produce efecte extinse (erga omnes) pentru toți consumatorii care au clauza respectivă în contracte similare.
În acest context, putem concluziona că, în scopul Directivei, dreptul român reglementează deja, în cadrul Legii nr. 193/2000, cea mai puternică formă de acțiune în încetare al cărei titular este chiar ANPC, care apără interesele colective ale consumatorilor, sub forma unei acțiuni de drept public (răspundere contravențională) dublată de o acțiune în încetare.
Reamintim că Legea nr. 193/2000 prevede posibilitatea ca o asemenea acțiune în încetare să fie formulată și de asociațiile pentru protecția consumatorilor, însă asociația de consumatori trebuie să îndeplinească condițiile legale prevăzute la art. 30 și art. 32 din Legea nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, republicată, respectiv de a fi ”partener social cu drept de reprezentare în consiliile consultative cu rol în domeniul protecției consumatorilor, în care organele administrației publice locale sunt reprezentate”. În contextul Legii nr. 414/2023, ar rezulta că o asociație pentru protecția consumatorilor care are calitatea de entitate calificată, va putea formula o acțiune în încetare în condițiile art. 12-13 din Legea nr. 193/2000, cu efecte similare în planul răspunderii civile a profesionistului, ca și acțiunea formulată de ANPC.
Cu privire la natura juridică acțiunilor în încetare (cu privire specială asupra Legii nr. 193/2000), s-a arătat că acestea nu pot fi calificate ca fiind ”acțiuni colective”, în sensul originar al noțiunii de class action, deoarece ”nu există un instrument de publicitate a acţiunii, după cum nu există nici un mecanism de mandatare a reclamantului de către consumatorii prejudiciaţi, care să permită încadrarea acţiunii fie în sistemul opt out, fie în sistemul opt in, aşa cum aceste sisteme au fost consacrate în legislaţiile în care procesele colective îşi au sorgintea”.[9]
Pe de altă parte, este neîndoielnic că, în sensul Directivei și al Legii nr. 414/2023, aceste acțiuni în încetare intră în sfera largă a acțiunilor în reprezentarea intereselor colective ale consumatorilor, de către o entitate calificată. Acțiunea ANPC poate fi încadrată în acea formă de acțiune colectivă de tip imperativ (mandatory), prezumându-se absolut consimțământul consumatorilor de a beneficia de efectele hotărârii, fără să fie necesar ca aceștia să își exprime consimțământul în sensul participării sau neparticipării la procedură. Evident, aceasta nu înseamnă că un consumator individual nu ar putea să formuleze, de exemplu, o cerere de intervenție principală în acest proces, în condițiile art. 61 și urm. C.proc.civ., prin care să solicite eventual o măsură reparatorie, soluție des întâlnită în practica judecătorească în cadrul Legii nr. 193/2000, chiar în acțiunile introduse de ANPC în temeiul art. 12-13 din Legea nr. 193/2000.
În schimb, în cazul măsurilor reparatorii, una dintre cele mai mari provocări pe care Directiva a lansat-o legiuitorului național a fost aceea de a stabili mecanismul de reprezentare a consumatorilor, dat fiind că tiparul acțiunii în încetare a fost considerat de legiuitorul european inadecvat în cazul măsurilor reparatorii, pentru a fi replicat ca atare în statele membre.
Directiva permite statelor membre să prevadă un mecanism de participare (opt in), sau un mecanism de neparticipare (opt-out), ori o combinație a celor două mecanisme.
Astfel, conform par. 43 din Preambulul Directivei:
“Într-un mecanism de participare, consumatorii ar trebui să aibă obligaţia de a-şi exprima în mod explicit consimţământul de a fi reprezentaţi de entitatea calificată în acţiunea în reprezentare pentru obţinerea de măsuri reparatorii. Într-un mecanism de neparticipare, consumatorii ar trebui să aibă obligaţia de a-şi exprima în mod explicit consimţământul de a NU fi reprezentaţi de entitatea calificată în acţiunea în reprezentare pentru obţinerea de măsuri reparatorii.”
Astfel cum s-a arătat pe larg în doctrină[10], în cazul mecanismului de tip dispozitiv (opt out), toți consumatorii care fac parte dintr-un grup sunt prezumați de lege că și-au exprimat consimțământul, astfel încât, dacă doresc să se retragă din procedură, ei trebuie să își exprime în mod expres consimțământul în sens contrar, de a nu fi reprezentați de entitatea calificată. Dacă și-au exprimat consimțământul în acest sens, hotărârea nu va produce efecte asupra lor și vor putea formula acțiuni individuale pe cale separată.
În schimb, mecanismul de tip voluntar, de participare (opt in) presupune exprimarea consimțământului expres al fiecărui consumator individual de a fi reprezentat de entitatea calificată, deci de a participa la procedură. Consumatorul care nu și-a exprimat expres consimțământul de a fi reprezentat de entitatea calificată în proces este considerat străin de procedură, astfel încât hotărârea judecătorească nu va produce niciun fel de efect față de el.
Opțiunea legiuitorului român a fost fermă în sensul mecanismului de participare (opt in), în deplin acord cu tradițiile constituționale și procedurale din România, având în vedere că acest mecanism este compatibil cu tiparul clasic al acțiunii individuale, care are la bază principiul disponibilității, precum și cu efectele inter partes ale hotărârii judecătorești.
Astfel, potrivit art. 9 alin. (2) din lege, ”Entităţile calificate care introduc acţiuni în reprezentare la o instanţă judecătorească naţională pentru obţinerea de măsuri reparatorii solicită în scris, în format letric sau electronic, consimţământul la nivel individual, asumat sub semnătură, de la consumatorii vizaţi de respectiva acţiune în reprezentare, în termen de 30 de zile de la data introducerii acestei acţiuni în instanţă cu privire la:
a) acceptarea expresă de a fi reprezentaţi de entitatea calificată în cadrul acţiunii în reprezentare respective;
b) acceptarea expresă ca rezultatul acţiunii în reprezentare să fie obligatoriu pentru ei.
De asemenea, alin. (3) al art. 9 prevede că: ”În cazul în care acţiunea în reprezentare pentru obţinerea de măsuri reparatorii se introduce la o instanţă judecătorească naţională, consumatorii vizaţi de respectiva acţiune în reprezentare trebuie să îşi exprime consimţământul în mod explicit şi în scris, sub semnătură privată, cu privire la aspectele prevăzute la alin. (2), în termen de 30 de zile de la solicitarea consimţământului. Acesta poate fi acordat până la închiderea dezbaterilor la fond şi trebuie comunicat instanţei de judecată care va menţiona numele consumatorului în cadrul sentinţei.”
Teza finală a alin. (3) are la origine un amendament formulat la Camera Deputaților și adoptat în plen. Se observă că, în ceea ce privește termenul de exprimare a acordului de către consumator, s-a dorit să se instituie o dispoziție de favoare pentru consumator, în sensul de a putea fi dat până la închiderea dezbaterilor la fond, deși, cu siguranță, în practică, textul va suscita discuții cu privire la corelația cu cele două termene, respectiv cu termenul de 30 de zile de solicitare a consimțământului consumatorului de către entitatea calificată, care curge de la data introducerii acțiunii, și cu termenul de 30 de zile de exprimare a consimțământului de către consumator, care curge de la data solicitării. Deci, practic, în cel mult 60 de zile de la data introducerii acțiunii, ar trebui ca această etapă să fie parcursă de entitatea calificată și de consumatori, astfel încât nu ar mai avea rațiune ca acordul să fie dat până la închiderea dezbaterilor, care, prin ipoteză, nu s-ar putea produce practic într-un interval de timp atât de scurt, ținând cont de etapele procedurale normale, prevăzute de dreptul comun, pe care le parcurge procedura de regularizare și soluționarea cererii de chemare în judecată (sic!), având în vedere că, potrivit art. 7 alin. (2) teza I din lege, acţiunile în reprezentare se judecă potrivit dreptului comun.
Formularea din amendament este deficitară, deoarece se referă la închiderea dezbaterilor la fond, iar riguros ar fi trebuit să se refere la închiderea dezbaterilor în prima instanță.
Avem în vedere norma specială referitoare la căile de atac din cuprinsul art. 7 alin. (2) teza a-II-a din Legea nr. 414/2023, potrivit căreia hotărârea primei instanțe este supusă apelului, potrivit legislației în vigoare, iar decizia pronunțată în apel poate fi atacată cu recurs, în condițiile legii, recursul fiind suspensiv de executare. Dat fiind caracterul devolutiv al apelului, care, la rândul lui, presupune o judecată pe fond, textul este evident impropriu formulat. Întrucât, în final, textul se referă la sentință, putem desprinde concluzia că legiuitorul a avut în vedere totuși doar judecata în primă instanță.
În acest context, se poate ridica și problema privind calitatea de reclamant în cadrul unui asemenea proces, ținând cont de relația dintre entitatea calificată și consumatorii individuali care își exprimă expres acordul de a participa la procedură. Altfel spus, reclamant este entitatea calificată sau această poziție o are fiecare consumator individual care și-a exprimat acordul?
În cazul acțiunii în încetare nu există niciun dubiu că entitatea calificată are calitate procesuală activă, deci poziția de reclamant, în temeiul art. 37 C.proc.civ., deoarece acționează în scopul reprezentării intereselor colective ale consumatorilor dintr-un anumit grup, pe care i-o conferă expres Legea nr. 414/2023, iar profesionistul are calitatea procesuală de pârât. În cazul acțiunii având ca obiect măsuri reparatorii, în aceeași logică juridică a acțiunii colective ar trebui ca soluția să fie identică, respectiv să se considere că entitatea calificată, iar nu consumatorii individuali ar avea calitatea de reclamant în procedură. În această ipoteză se ridică problema de a determina poziția pe care o dobândește în procedură consumatorul care își exprimă expres consimțământul de a fi reprezentat de entitatea calificată. Devine el parte în procedură? Și dacă devine parte, care este calitatea lui? Este tot reclamant sau devine un fel de intervenient principal, având în vedere că, prin consimțământul lui expres, practic ”intervine” într-o procedură aflată deja pe rolul unei instanțe de judecată? Sau, astfel cum s-a spus în doctrină, în contextul unor ample dezbateri și posibile calificări juridice, are doar o poziție procesuală sui-generis nefiind nici parte sau participant la proces, dar nici terţ absolut?[11]
Calitatea de reclamant a entității calificate ar putea fi susținută de faptul că, potrivit art. 9 alin. (3) din lege, aceasta poate să formuleze acțiunea direct în instanță, în nume propriu, având ca obiect măsuri reparatorii, fără a fi nevoită să dovedească faptul că există, la data introducerii acțiunii, acordul consumatorilor individuali de a fi reprezentați.
Pe de altă parte, față de modul de reglementare a acțiunii în reprezentare în Directivă și în Legea nr. 414/2023, pot exista rezerve că, în cazul acțiunii având ca obiect măsuri reparatorii, calitatea de reclamant o are (doar) entitatea calificată. Faptul că aceasta poate să formuleze acțiunea înainte de exprimarea consimțământului consumatorilor individuali poate fi înțeleasă ca o normă de procedură derogatorie de la dreptul comun, care impune ca dovada calității de reprezentant convențional să se facă odată cu cererea de chemare în judecată, care este însă compatibilă cu mecanismul reprezentării convenționale și cu dispozițiile art. 82 C.proc.civ. care permit ca dovada calității de reprezentant convențional să se facă și ulterior cererii de chemare în judecată, într-un ”termen scurt”, fără ca cererea să fie anulată.
Teza în sensul că entitatea calificată acționează în realitate în calitate de reprezentant convențional al consumatorilor individuali care sunt adevărații reclamanți este întărită chiar de prevederile art. 9 alin. (2) lit. a) din lege, al căror conținut este neechivoc în sensul că acceptarea expresă a consumatorului individual se face în scopul de a fi reprezentat de entitatea calificată în cadrul acțiunii în reprezentare respective. În această logică, ar însemna că procedura prevăzută de lege pentru exprimarea acordului consumatorilor nu este altceva decât o procedură specială prin care se asigură dovada calității de reprezentant a entității calificate, calitatea de reclamant revenind, în realitate, consumatorilor individuali care și-au exprimat acordul (au ratificat astfel demersul în instanță inițiat de entitatea calificată).
Totuși nu poate fi ignorat faptul că, în cadrul acestei proceduri speciale, entitatea calificată întrunește și condițiile prevăzute de art. 37 C.proc.civ., în sensul că ea acționează pentru apărarea intereselor colective ale unui grup de consumatori, iar consimțământul fiecărui consumator individual are, în esență, semnificația juridică a constituirii, din punct de vedere procedural, a acestui grup de consumatori. De asemenea, este evident că actele procesuale vor fi făcute de entitatea calificată în calitate de reprezentant al grupului de consumatori, iar nu de fiecare consumator individual în parte, pentru că, aceasta este și rațiunea acțiunii colective în reprezentare.
Pe de altă parte, deși se poate admite că fiecare consumator individual dobândește, la rândul lui, o poziție în proces similară reclamantului, autonomia lui procesuală este în mod evident limitată la apărarea intereselor colective ale grupului, astfel încât consumatorul individual nu va putea să formuleze autonom cereri sau să facă apărări strict individuale, care vizează exclusiv situația lui particulară. De exemplu, dacă entitatea calificată a solicitat doar restituirea sumelor achitate de consumatori în temeiul unei clauze contractuale abuzive, dar nu a cerut și daune-interese, un consumator individual nu ar putea solicita doar pentru sine dobânzi sau daune morale în cadrul unei asemenea proceduri, sub pretextul că și-a dat consimțământul și este parte (reclamant) în procedură, chiar dacă ar fi îndeplinite condițiile procedurale pentru completarea cererii de chemare în judecată (art. 204 C.proc.civ.), deoarece poziția lui procesuală este circumscrisă cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată de entitatea calificată, și interesul lui individual devine subordonat interesului colectiv al grupului de consumatori vizați. Tot astfel, dacă acțiunea vizează o anumită categorie de contracte (de exemplu, contracte de credit de consum), iar consumatorul a încheiat cu o instituție de credit mai multe tipuri de contracte de credit, chiar dacă o clauză pretins abuzivă s-ar regăsi și în celelalte tipuri de contracte, consumatorul nu ar putea să solicite instanței să extindă acțiunea în ceea ce îl privește și la măsuri reparatorii întemeiate pe celelalte contracte de credit.
De asemenea, în vederea evitării pronunțării unor hotărâri contradictorii, conform alin. (6) al art. 9 din lege, consumatorii care şi-au exprimat în mod explicit consimţământul de a fi reprezentaţi în cadrul unei acţiuni în reprezentare, nu pot fi reprezentaţi în alte acţiuni în reprezentare având acelaşi obiect şi împotriva aceluiaşi profesionist şi nici nu pot introduce în mod individual o acţiune având acelaşi obiect şi împotriva aceluiaşi profesionist.
Pe de altă parte, nu se poate nega faptul că, în virtutea principiului disponibilității, consumatorului ar trebui să i se permită să facă unele acte de dispoziție în proces, de exemplu, să își retragă consimțământului exprimat, cu respectarea dispozițiilor privind renunțarea la judecată în ceea ce îl privește, în condițiile art. 406 și urm. C.proc.civ., dacă este nemulțumit de modul în care se desfășoară procedura colectivă și dorește să formuleze o acțiune individuală pe cale separată sau dorește să stingă litigiul printr-o înțelegere cu profesionistul.
Prin urmare, noțiunea de ”interes de grup” la care se referă expres art. 37 C.proc.civ., care conferă legitimare procesuală activă excepțională unor persoane, în condițiile legii, este, într-adevăr, esențială în contextul Legii nr. 414/2023 și stă la baza distincției între acțiunea colectivă formulată de entitatea calificată având ca obiect măsuri reparatorii și acțiunea individuală a consumatorului. Întrucât grupul nu poate fi reclamant per se, rezultă că, în cadrul acestor acțiuni colective, calitatea însăși de reclamant nu mai este una simplă, ci devine complexă, în sensul în care interesele colective ale grupului sunt apărate de entitatea calificată, dar grupul însuși nu există decât ca reunire a unor consumatori individuali și determinați care și-au exprimat expres consimțământul de a participa la procedură.
Din această perspectivă, putem concluziona că entitatea calificată întrunește o dublă calitate: are calitatea de reclamant principal în proces în virtutea unei calități procesuale excepționale, în sensul că apără interesele colective ale grupului de consumatori vizați, și, în această calitate, stă în proces în nume propriu, dar, are și calitatea de reprezentant convențional al fiecărui consumator individual și, în această calitate, stă în proces și în numele consumatorilor individuali care și-au exprimat consimțământul de a participa în procedură și care vor beneficia sau, după caz, vor suporta efectele hotărârii judecătorești. În acest context, consumatorului individual i se poate recunoaște, de asemenea, calitatea de parte (de reclamant), care însă nu este una autonomă (ca într-o acțiune individuală), ci derivată, pentru că se întemeiază pe calitatea de membru al grupului de consumatori din care face parte în virtutea consimțământului expres pe care l-a exprimat în condițiile legii, astfel încât poziția lui procesuală este subordonată acestei calități.
În sfârșit, apreciem ca fiind benefic faptul că teza finală a alin. (3) al art. 9 din lege întărește ideea că sentința va trebui să menționeze ”numele consumatorului”, adică să identifice fiecare consumator individual care și-a exprimat consimțământul de a fi reprezentat de entitatea calificată și de a fi, astfel, parte în procedură. Prin această precizare, nu mai există niciun dubiu în sensul că opțiunea legiuitorului român a fost categorică în favoarea mecanismului de participare (opt in) în cazul acțiunilor având ca obiect măsuri reparatorii.
Cu toate acestea, alin. (8) al art. 9 din Legea nr. 414/2023 prevede că: ”Atunci când o măsură reparatorie nu specifică consumatorii la nivel individual care au dreptul să beneficieze de remedierile prevăzute în măsura reparatorie, aceasta descrie cel puţin grupul de consumatori care are dreptul să beneficieze de respectivele remedieri.”
Textul reproduce fidel conținutul art. 9 alin. (5) din Directivă și suscită o discuție privind interpretarea lui în corelație cu alin. (3).
La prima vedere, alin. (8) pare un corp străin în cuprinsul legii, deoarece are în vedere ipoteza în care măsura reparatorie nu specifică consumatorii la nivel individual, iar alin. (2) și alin. (3) stabilesc în mod clar, neechivoc și categoric contrariul, respectiv că măsura reparatorie trebuie să individualizeze consumatorii, iar sentința primei instanțe să menționeze numele fiecărui consumator.
Considerăm că este unul dintre exemplele în care, din grija excesivă de a prelua fidel textele din Directivă, legiuitorul nu a observat faptul că acest text din Directivă este incompatibil cu mecanismul de participare pe care l-a consacrat în art. 9 alin. (2) și (3), dacă ”prin măsură reparatorie care nu specifică consumatorii la nivel individual” avem în vedere chiar măsura stabilită prin hotărârea judecătorească.
În contextul Directivei, textul avea sens, deoarece conținutul art. 9 din Directivă este generic și vizează ambele mecanisme de reprezentare pentru care statele membre pot opta. Astfel, alin. (2) al art. 9 din Directivă prevede că ”Statele membre stabilesc norme privind modul și etapa acțiunii în reprezentare pentru obținerea de măsuri reparatorii în care consumatorii la nivel individual vizați de respectiva acțiune în reprezentare își exprimă, în mod explicit sau tacit, într-un termen corespunzător după introducerea respectivei acțiuni în reprezentare, consimțământul de a fi sau nu reprezentați de entitatea calificată în cadrul acțiunii în reprezentare respective și cu privire la acceptarea sau nu ca rezultatul acțiunii de reprezentare să fie obligatoriu pentru ei.”
În cazul mecanismului de neparticipare (opt out), sunt individualizați doar consumatorii care și-au exprimat explicit consimțământul de a nu participa la procedură, ceea ce înseamnă că, în acest mecanism, în final, consumatorii cărora li se vor aplica măsurile reparatorii nu vor fi individualizați. În cazul lor, acordul este tacit (implicit), în sensul că se deduce din faptul că nu și-au exprimat expres refuzul de a participa la procedură. Așadar, textul de la art. (8) al alin. (9) are sens în cazul mecanismului de neparticipare, deoarece, prin ipoteză, măsura reparatorie nu poate să vizeze în final decât un grup de consumatori, astfel încât este indispensabil să fie descrise caracteristicile principale ale grupului omogen de consumatori vizat de entitatea calificată. În cazul mecanismului de participare (opt in), însă, măsura reparatorie vizează în final, potrivit alin. (3) al art. 9 din lege, consumatorii individuali, iar nu un grup generic și abstract de consumatori neindividualizați, astfel încât, rezultă că textul nu poate fi citit în sensul că se s-ar referi la măsura reparatorie stabilită prin hotărârea judecătorească.
Având în vedere principiul de interpretare potrivit căruia actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat, pentru a realiza corelația între alin. (3) și alin. (8) ale art. 9 din lege, considerăm că textul ar trebui interpretat în sensul că, în contextul mecanismului de participare (opt in), nu se referă la măsura reparatorie finală stabilită prin hotărârea judecătorească, ci doar la măsura reparatorie solicitată de entitatea calificată prin cererea de chemare în judecată. Atât în Directivă, cât și în lege, ipoteza din text este destul de general formulată pentru a permite această lectură care să nu excludă total aplicarea rațională a textului în cazul mecanismului de participare (opt in). Avem în vedere faptul că legea însăși permite entității calificate să introducă o cerere de chemare în judecată care să vizeze inițial doar un grup de consumatori, fără să se indice chiar de la acest moment consumatorii individuali, urmând ca, în termen de 30 de zile de la data introducerii acțiunii, entitatea calificată să le solicite acordul, iar aceștia să își exprime consimțământul în termenul de 30 de zile de la solicitare, cel mai târziu până la data închiderii dezbaterilor în primă instanță. Ar rezulta că, în lumina alin. (8) al art. 9 din lege, încă de la început, prin cererea de chemare în judecată, entitatea calificată trebuie oricum să descrie cel puțin grupul de consumatori care ar urma să beneficieze de măsurile reparatorii, ceea ce este nu numai firesc, dar și necesar pentru buna administrare a actului de justiție și pentru ca instanța de judecată să poată verifica, ulterior, după exprimarea consimțământului consumatorilor, dacă aceștia se încadrează sau nu în grupul de consumatori astfel descris, ale căror interese colective sunt apărate de entitatea calificată.
D. Concluzii
Este neîndoielnic că autoritățile române au optat pentru introducerea mecanismului opt-in în cazul acțiunilor în reprezentare care vizează obținerea de măsuri reparatorii. Acest sistem impune necesitatea ca fiecare consumator afectat să își dea acordul explicit pentru a fi reprezentat de entitatea calificată și pentru ca hotărârea instanței de judecată (care trebuie să îl menționeze expres) să producă efecte în ceea ce îl privește. Opțiunea legiuitorului român reflectă tradițiile constituționale și procedurale ale României, punând accent pe principiul disponibilității și pe efectele inter partes ale hotărârii judecătorești.
Legea nr. 414/2023 rămâne însă una dintre legile care, în viitor, va suscita cu siguranță interesul practicienilor și al teoreticienilor (nu doar al celor pasionați de protecția consumatorilor, dar mai ales al celor dedicați procedurii civile!) și va genera în continuare vii dezbateri, interpretări și controverse.
Instanțele de judecată vor fi chemate să depună un efort creativ pentru a imagina și organiza eficient parcursul și evoluția unei asemenea proceduri speciale de judecată. Nu va fi simplu pentru cei dintâi care vor experimenta această procedură specială. Sursum corda!
[1] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1158 din 20 decembrie 2023.
[2] Directiva a fost transpusă în Belgia, Bulgaria, Cehia, Danemarca, Germania, Irlanda, Grecia, Spania, Franța, Croația, Italia, Cipru, Lituania, Letonia, Ungaria, Malta, Olanda, Portugalia, România, Slovenia, Slovacia, Finlanda, Elveția. A se vedea, în acest sens, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/NIM/?uri=CELEX:32020L1828, disponibil la data de 25.02.2024.
[3] Pentru dezvoltări privind class action, a se vedea studiul excelent al dlui judecător I. I. Neamț, Evoluția istorică și geografică a acțiunii colective, în Revista Română de Dreptul Afacerilor nr. 4/2017, disponibil la https://sintact.ro/#/publication/151011972?keyword=ac%C8%9Biuni%20colective&cm=SREST
[4] A se vedea R. Rizoiu, M. Gherghe, Avem o clauză abuzivă: cum procedăm?, în R.R.D.P. nr. 1/2018, disponibil la https://sintact.ro/#/publication/151012466?keyword=actiuni%20colective&cm=SFIRST
[5] Pentru o prezentare generală a legii, a se vedea I. Văleanu, I. Radu, Legislația privind protecția consumatorilor din nou în prim plan: un nou cadru legal pentru desfășurarea acțiunilor în reprezentare pentru protecția intereselor colective ale consumatorilor, disponibil la https://www.juridice.ro/718914/legislatia-privind-protectia-consumatorilor-din-nou-in-prim-plan-un-nou-cadru-legal-pentru-desfasurarea-actiunilor-in-reprezentare-pentru-protectia-intereselor-colective-ale-consumatorilor.html; A. Galgoțiu-Săraru, A. Belciu, Reglementarea în premieră a litigiilor colective în România – de la mitul american, la echilibrul european, disponibil la https://www.juridice.ro/720194/reglementarea-in-premiera-a-litigiilor-colective-in-romania-de-la-mitul-american-la-echilibrul-european.html.
[6] A se vedea studiul aprofundat elaborat de dl. judecător I. I. Neamț, Elemente de particularitate ale acțiunii colective, în R.R.D.P nr. 4/2018, disponibil la https://sintact.ro/#/publication/151013006?keyword=ac%C8%9Biuni%20colective&cm=SREST. Autorul concluzionează că ”Sub aspectul naturii sale juridice, acţiunea colectivă nu poate fi lejer catalogată nici ca exclusiv procedurală şi nici ca preponderent substanţială, plasându-se mai degrabă la limita dintre substanţial şi procesual.”
[7] Cu privire la neretroactivitatea legii, inclusiv unele aspecte legate de Legea nr. 193/2000, a se vedea M. Nicolae, Tempus regit contractum: legea aplicabilă contractelor definitive sau de formaţie progresivă, în R.R.D.P. 1/2021, disponibil la https://sintact.ro/#/publication/151021536?keyword=clauze%20abuzive&cm=SREST.
[8] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 546/20.07.2016.
[9] A se vedea L. Bercea, Acţiunile colective în eliminarea clauzelor abuzive din contractele standard de consum. Cui prodest?, în R.R.D.P. 3/2013, disponibil https://sintact.ro/#/publication/151008060?keyword=ac%C8%9Biuni%20colective&cm=SREST
[10] A se vedea I. I. Neamț, Elemente de particularitate ale acțiunii colective, în R.R.D.P nr. 4/2018, op. cit.
[11] A se vedea I. I. Neamț, Elemente de particularitate ale acțiunii colective, în R.R.D.P nr. 4/2018, op. cit.
Prof. univ. dr. Marieta Avram
Avocat, Baroul București