(Im)posibilitatea creditorului obligat la întoarcerea executării de a opune în compensație creanța din titlul său inițial


„Doar rațiunea descătușată a normei îi asigură acesteia liantul între forma sa și fondul căruia aceasta din urmă îi slujește”

Compensația, modalitate de stingere a obligațiilor (art. 1615 C.civ.) – reglementată de principiu, în art. 1616-1623 C.civ. –, poate interveni și în procedura de executare silită [art. 646 alin. (2) C.pr.civ.], punând însă probleme multiple, având în vedere specificitatea acestei proceduri și complicarea în cadrul executării a raporturilor dintre creditor și debitor.

Raportat la prevederile art. 723 alin. (1) C.pr.civ., întoarcerea executării silite intervine în cazurile în care este desființat(ă) fie însuși titlul executoriu – ceea ce atrage în mod necesar desființarea de drept a executării (art. 643 C.pr.civ.) –, fie doar executarea silită (anumite acte de executare silită) fără a fi afectat titlul executoriu.

Precizăm că, pentru a facilita exprimarea, vom păstra denumirea calităților inițiale ale părților din procedura de executare silită, respectiv aceea de creditor (persoana obligată la întoarcerea executării desființate) și debitor (persoana îndrituită la restituirea prestațiilor după anularea executării).

 Problema care ne preocupă prioritar este cea privitoare la ipoteza în care a fost desființată doar executarea silită, iar titlul executoriu inițial al creditorului a rămas neatins, ridicându-se întrebarea dacă, în acest caz, creditorul obligat la întoarcerea executării ar putea opune în compensație creanța sa (împotriva debitorului) din titlul executoriu inițial ce a stat la baza executării silite desființate, întrucât, practica judiciară, în tăcerea doctrinei, optează uneori pentru soluții care pot ridica semne de întrebare cu privire la corectitudinea acestora și la maniera în care sunt asigurate drepturile persoanei îndrituite la întoarcerea executării.

Trebuie avut în vedere ca premisă de lucru faptul că, dacă titlul inițial al creditorului (ce a stat la baza executării anulate) nu a fost desființat odată cu executarea silită, acesta rămâne unul susceptibil de a fi pus din nou în executare împotriva debitorului dacă, bineînțeles, nu s-a împlinit termenul de prescripție a executării silite [anularea executării șterge efectul întreruptiv de prescripție – art. 709 alin. (3) C. pr.civ. în sensul că prescripția nu este întreruptă dacă executarea a fost anulată; însă, despre relația prescripției executării cu compensația ne vom ocupa, distinct, într-un alt viitor studiu].

Referitor la întrebarea dacă ar putea creditorul obligat la întoarcerea executării să opună pe calea compensației însăși creanța sa din titlul inițial ce a stat la baza executării silite anulate, învederăm că au existat, cu titlu de rare excepții, instanțe care au validat o astfel de posibilitate a creditorului de a stinge creanța debitorului îndrituit la restituirea prestațiilor.

Configurând registrul analizei, este ostensibil că, în situația în care o procedură de executare silită se desființează ca urmare a anulării titlului executoriu, nu se pune problema opunerii în compensației de către creditor a creanței sale inițiale, întrucât, fiind desființat însuși titlul executoriu, a dispărut retroactiv și creanța prevăzută de acesta.

Prin urmare, discuția se limitează exclusiv la ipoteza în care există o hotărâre prin care se dispune doar anularea actelor de executare/a executării silite și, totodată, obligarea creditorului la restituirea prestațiilor.

Această hotărâre privind întoarcerea are caracter executoriu [conform art. 632 alin. (2) C.pr.civ. dacă hotărârea este definitivă, respectiv art. 726 C.pr.civ. dacă nu este definitivă, dar s-a dat cu încuviințare provizorie judecătorească], constatând o creanță certă, lichidă și exigibilă având ca obiect înseși sumele/bunurile (fungibile) ce au făcut obiectul material al executării silite desființate.

Avem, astfel, în cadrul raporturilor dintre debitor și creditor (i.e., păstrând calitățile inițiale ale acestora din cadrul executării), pe de o parte, debitorul – titular al creanței privind sumele care trebuie să-i fie restituite de către creditor, iar, pe de altă parte, creditorul – titular al creanței din titlul său inițial ce a stat la baza executării silite desființate (fiind totodată debitor al obligației de restituire).

În încercarea de a răspunde la întrebarea dacă ar putea creditorul să invoce în întoarcerea executării propria creanță din titlul său inițial, constatăm că, la o primă dar lipsită de acuitate privire, ar părea îndeplinite condițiile compensației desprinse din prevederile dreptului substanțial și procesual, respectiv:

▪ ambele creanțe sunt prevăzute în titluri executorii (i.e., titlul inițial al executorului și, respectiv, hotărârea de întoarcere);

▪ creanțele rezultă din titluri diferite: creanța creditorului este prevăzută de titlul inițial ce a stat la baza executării silite anulate, iar creanța debitorului este prevăzută în hotărârea de întoarcere;

▪ cele două creanțe sunt certe, lichide și exigibile;

▪ niciuna dintre creanțe, prin ipoteză, nu este prescrisă (ipoteza când creanța din titlul inițial al creditorului este prescrisă putând face o analiză distinctă doar dacă se admite că acest creditor ar putea, ca regulă, să opună în compensație titlul său inițial, în caz contrar fiind inutilă o astfel de discuție);

▪ creditorul, în calitatea sa de debitor al întoarcerii, a solicitat executorului în cursul executării silite a hotărârii de întoarcere să aplice compensația, în condițiile art. 646 alin. (2) C.pr.civ.

Totuși, dincolo de aceste elemente pur formale (insuficiente) – și dezavuând perspectiva rigid pozitivistă care tinde spre o interpretare și o aplicare mecanic-literale ale prevederilor legale din materia compensației cu ignorarea rațiunii și a mecanismelor subtextuale care asigură concilierea dispozițiilor de drept substanțial cu cele procesuale, în registrul compensației care ar fi opusă de creditor prin invocarea creanței ințiale – trebuie avute în vedere o serie de alte aspecte, precum cele privitoare la efectele hotărârii de anulare a executării silite, la contextul și efectele hotărârii de întoarcere ori la temeiul compensației sau la rațiunea reglementării prin care se recunoaște debitorului din executarea silită dreptul la restituirea prestațiilor executate în mod nelegal.

a) Efectele anulării executării.  Analiza raportului dintre efectul pe care îl produce hotărârea de anulare a executării silite și efectul compensației legale ulterioare cu privire la creanța din titlul inițial al creditorului contribuie semnificativ la decriptarea consecințelor pe care o astfel de compensație le poate produce în arealul hotărârii prin care instanța a statuat asupra nelegalității executării silite supuse întoarcerii.

Astfel, în cazul în care se admite contestația la executare, prin anularea și desființarea cu efect retroactiv a executării silite (actelor de executare) se șterge retroactiv efectul de stingere/realizare a creanței din titlul inițial al creditorului.

Cu alte cuvinte, actul de executare anulat nu își mai produce efectele sale firești, în sensul că, astfel, creanța creditorului nu se mai consideră stinsă/realizată prin actul de executare respectiv, creanța fiind reactivată în patrimoniul creditorului (titlul său nefiind desființat). Desființarea executării, pe de o parte, dă dreptul la întoarcere și la restituirea prestațiilor executate silit în mod nelegal, dar, în același timp reactivează în patrimoniul creditorului creanța sa inițială stinsă (parțial sau total) prin actul de executare nelegal [Cu titlu excepție în perimare, legiuitorul a prevăzut că, deși executarea silită afectată de perimare este în principiu desființată, se mențin totuși actele de executare care au dus la realizarea în parte a creanței creditorului – art. 698 alin. (2) C.pr.civ. Deci, în perimare, actele de executare efective și utile rămân în ființă, astfel că acestea își produc efectul extinctiv al datoriei debitorului/creanței creditorului și nu se mai pune problema restituirii].

Așadar, după anularea executării, în patrimoniul creditorului se vor regăsi, atât creanța sa inițială reactivată (a cărei stingere prin executarea silită a fost înlăturată prin anularea acesteia), dar și produsul/bunurile/sumele obținute prin executarea silită desființată care trebuie restituite debitorului.

Trebuie sesizat că, în concret, compensația opusă debitorului de către creditor ar avea ca efect tocmai stingerea/realizarea creanței sale inițiale cu datoria sa/creanța debitorului născute prin desființarea executării silite anterioare. Adică, prin compensație se urmărește realizarea/stingerea creanței din titlul inițial prin jocul compensatoriu dintre cele două creanțe (i.e., creanța din titlul inițial și creanța debitorului privind restituirea).

Astfel, creditorul obligat la restituire ar stinge această datorie față de debitor cu creanța sa din titlul inițial, rămânând, în final, în patrimoniul creditorului bunurile/supuse restituirii, adică tocmai obiectul material creanței pentru care s-a desfășurat executarea silită desființată ulterior.

Se observă, astfel, că, dacă se admite invocarea compensației, în realitate se produce înlocuirea efectului inițial extinctiv al creanței (efect produs prin executarea silită, dar totodată șters prin anularea executării silită) cu un alt efect extinctiv și anume cu cel produs prin compensația opusă de creditorul obligat la restituire.

Însă, esențial, nu se poate ignora că, în concret, creanța debitorului/datoria creditorului (având ca obiect prestațiile executate silit supuse restituirii) are ca sursă tocmai nelegalitatea demersului execuțional al creditorului, nelegalitate constatată de instanța care a a desființat executarea silită.

Cu alte cuvinte, s-ar ajunge ca, în fapt, creditorul să își satisfacă creanța sa inițială cu ceea ce a rezultat din nelegalitatea demersului său execuțional, adică să fie plătit tocmai cu produsul (i.e., creanța debitorului la întoarcere) generat prin caracterul nelegal al executării silite desfășurate la inițiativa sa.

Surprinzător, prin mecanismul compensatoriu, creanța inițială a creditorului s-ar realiza/stinge cu însăși valoarea prejudiciului provocat debitorului prin executarea nelegală, respectiv cu însăși prestația supusă restituirii, prestație ce face obiectul atât al creanței inițiale a creditorului, cât și al creanței debitorului.

Sau, altfel spus, creditorul, prevalându-se de prevederile compensației legale, ar lăsa fără efect dispoziția instanței de anulare a executării, înlocuind efectul anulării (constând în ștergerea efectului extinctiv al creanței inițiale) cu un alt efect extinctiv decurs din compensație, realizându-și în final creanța din titlul inițial tocmai cu produsul/rezultatul ce a fost generat prin nelegalitatea executării creanței invocate. O astfel de finalitate, atinsă prin valorificarea în beneficiul propriu al creditorului a ceea ce a rezultat dintr-un demers nelegal, nu poate fi primită. S-ar ajunge, astfel, ca, în pofida caracterului nelegal al executării silite, creanța din titlul inițial al creditorului să fie totuși stinsă, surprinzător, prin jocul compensatoriu dintre această creanță și creanța/dreptul debitorului născut/ă din însăși nelegalitatea executării anulate.

În concluzie, dacă s-ar permite creditorului obligat la întoarcerea executării să opună în compensație propria creanță din titlul său inițial s-ar ignora, nesocoti și șterge toate efectele hotărârii de anulare a executării silite prin care au fost desființate actele de executare și prin care au fost înlăturate efectele extinctive (de realizare) a creanței creditorului prin respectivele acte de executare anulate.

b) Efectele hotărârii de întoarcere

Din lecturarea prevederilor instituției întoarcerii executării (art. 723-726 C.pr.civ.; art. 4041-4043 C. pr.civ. din 1865, texte introduse prin art. I pct. 157 din O.U.G. nr. 138/2000) rezultă cu evidență că legiuitorul a prevăzut univoc dreptul debitorului la întoarcerea prestațiilor executate, nu doar în cazul în care titlul creditorului a fost desființat (ceea ce lipsește de temei însăși executarea silită a prestațiilor), dar și în ipoteza în care a fost desființată doar executarea silită.

Din întreaga economie a acestei instituții decurge fără tăgadă dreptul debitorului la restituirea prestațiilor executate silite în mod nelegal, fără să transpară sub nici o formă ideea că acest drept la întoarcere ar putea fi anihilat de către creditor prin compensare cu însăși creanța inițială a cărei executare silită a fost anulată, fără a fi desființat însuși titlul executoriu.

Cu toate că, riguros vorbind, nu se confundă însuși dreptul de creanță la restituirea prestațiilor cu modul de stingere/realizare ulterioară a acestuia, se poate constata că, dacă în cursul procedurii de judecată a cererii de întoarcere, s-ar putea invoca de către creditorul-pârât (intimat) compensația acestei creanțe cu cea din titlul său inițial, aceasta ar conduce la consecința respingerii cererii de întoarcere a executării pe considerentul că respectiva creanță a debitorului privind sumele supuse întoarcerii, de îndată ce s-a născut (prin anularea executării), s-a stins/compensat cu însăși creanța inițială a creditorului. Iar dacă această compensație ar fi invocată de creditorul (debitor) obligat în procedura de executare silită a hotărârii de întoarcere s-ar ajunge ca în toate cazurile această hotărâre să nu mai poată fi executată efectiv, în sensul că, în niciun caz, creditorul nu ar mai restitui ceea ce a executat silit în mod nelegal cu argumentul că ceea ce datorează cu titlu de restituire se compensează cu datoria debitorului prevăzută în titlul inițial.

Astfel, ireal, s-ar ajunge ca niciodată să nu poată exista o obligație a creditorului la restituirea sumelor primite în temeiul unei executări silite anulate pe considerentul că această obligație s-a stins prin compensare cu datoria debitorului din titlul inițial, anihilând complet instituția întoarcerii în componenta sa privitoare la ipoteza desființării executării.

A valida ideea că, în procedura întoarcerii – în tot cursul acesteia, de la judecata cererii privind întoarcerea și până la punerea în executare a hotărârii de întoarcere – creditorul ar putea invoca în compensație creanța sa din titlul inițial, ar nega flagrant însăși instituția întoarcerii executării și rațiunea de a fi a hotărârii de întoarcere a executării silite.

Mai mult, dacă respectivul creditor ar putea invoca această creanță chiar în judecata cererii debitorului la întoarcere, s-ar ajunge ca niciodată să nu se poată pronunța o hotărâre de întoarcere, întrucât prin compensație s-ar stinge concomitent atât creanța inițială a creditorului, cât și creanța debitorului având ca obiect prestațiile executate silit nelegal și supuse restituirii. Demersul debitorului care, prin contestația la executare, urmărește și obține desființarea executării silite nelegale ar fi lipsit de orice rațiune și utilitate atâta vreme cât, în final, i se refuză restituirea prestațiilor obținute de creditor prin actele de executare nelegale.

În concluzie, considerăm că este ineficientă apărarea creditorului care, fiind obligat la întoarcerea executării, opune în compensație creanța din titlul său inițial ce a stat la baza executării silite anulate, indiferent că o astfel de apărare este opusă de creditor în procedura de judecată a cererii de întoarcere sau, ulterior, în cadrul procedurii de executare silită a hotărârii de întoarcere.

c) Excluderea prin lege a compensației[1]

În pofida faptului că argumentele expuse supra evocă mai degrabă doar consecințele inacceptabile ale compensației, apreciem totuși că ele însele sunt suficiente pentru respingerea de plano și într-o manieră nenegociabilă ideea compensației legale dintre creanța inițială a creditorului și creanța debitorului privind restituirea prestațiilor executate nelegal.

Cu toate acestea, transgresând planul constatării efectelor greu de admis ale acestui tip de compensație, trebuie identificate justificări/temeiuri ale inadmisibilității apărării creditorului care ar încerca să suprime valența principiului restitutio ad integrum ce-și caută aplicare în contextul post factum anulării executării silite.

În acest sens, trebuie să ne raportăm la cele cele cinci condiții ale compensației legale desprinse din reglementarea de drept substanțial (art. 1616-1618 C.civ.) care impun: (1) creanțele să fie certe, lichide și exigibile; (2) obligațiile să fie reciproce; (3) obligațiile să privească sume de bani sau alte bunuri fungibile; (4) părțile să nu fi renunțat expres sau tacit la compensație; (5) compensația să nu fie exclusă de lege.

O primă întrebare este în sensul dacă o astfel de compensație în întoarcerea executării este sau nu prohibită de lege – condiție sine-qua-non negativă a instituției compensației legale – , având în vedere tocmai sursa creanței debitorului la restituirea prestațiilor de care a fost privat printr-o executare silită nelegală.

Excluderea compensației intervine în cazurile enumerate de art. 1618 C.civ., respectiv când creanţa: -rezultă dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi; – are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat; – are ca obiect un bun insesizabil.

Așadar, potrivit art. 1618 lit. a) C.civ. „compensația nu are loc atunci când creanța rezultă dintr-un act făcut cu intenția de păgubi”, text care prezintă similaritate până la identitate cu cel cuprins în art. 1676 alin. (2) din Codul civil al Provinciei Québec (Elle n’a pas lieu, cependant, si la créance résulte d’un acte fait dans l’intention de nuire)[2].

Se observă că, deși, ca regulă, compensația legală operează indiferent de izvorul obligațiilor [„oricare ar fi izvorul lor” – art. 1617 C.civ., identic cu art. 1676 alin. (1) C.civ. Québec], legiuitorul român exclude din jocul compensatoriu creanțele/datoriile rezultate din acte făcute cu intenția de a păgubi[3].

Chiar dacă nu poate fi afirmată de plano o identitate între un act de executare silită nelegal și un act făcut cu intenția de păgubi, totuși nu poate fi negată preocuparea legiuitorului de a exclude de la compensația legală creanța care are la bază un ilicit intenționat, idee care își găsește reverberații și în plan execuțional atunci când executarea silită pornită de creditor este lovită de nulitate[4].

Anulând executarea silită, instanța invalidează însuși demersul creditorului care a început o executare silită care nu trebuia să se realizeze ori a desființat acte de executare care nu respectă cerințele de legalitate, fiind indiferent că în această procedură de executare a contribuit și neglijența executorului, întrucât un act de executare realizat de executor trebuie privit ca fiind al creditorului însuși, executorul acționând ca un mandatar sui generis.

Manifestarea de voință (intenția) a creditorului de a declanșa/desfășura o executare silită în condiții de nelegalitate evocă în realitate un ilicit sancționat de lege cu nulitatea executării, indiferent dacă, în concret, creditorul a recurs sau nu la manopere de natură a induce în eroare executorul judecătoresc și instanța de încuviințare, cum ar fi furnizarea de informații cunoscute de acesta ca fiind neadevărate (e.g., faptul că i-a acordat debitorului un termen de plată suplimentar) sau înscrisuri false.

De altfel, trebuie avut în vedere că în procedura deschiderii dosarului de executare silită (art. 665 C.pr.civ.) și în cea a încuviințării executării silite (art. 666 C.pr.civ.), raportat la specificul acestora, analizele și verificările realizate de executor și de instanță sunt limitate la înscrisurile furnizate de către creditor, fără a se putea face verificări complementare, precum incidența prescripției executării, imunitatea de executare a debitorului, stingerea între timp a creanței prevăzute în titlu, existența caracterului abuziv al unor clauze contractuale, existența unor termene suplimentare de plată sau de grație ori diferite înțelegeri intervenite între părți după emiterea/încheierea actului ce constituie titlu executoriu și care împiedicau începerea executării silite[5]. Mai mult, dincolo de restituirea prestațiilor la care este îndrituit, debitorul ar putea solicita pe temei delictual obligarea creditorului la repararea eventualelor prejudicii (suplimentare celor reparabile pe calea întoarcerii) suferite prin executarea silită nelegală.

Optând pentru excluderea din mecanismul compensatoriu a creanțelor rezultate din acte (înțelese într-o extensiune lărgită) făcute cu intenția de a păgubi, legiuitorul subliniază astfel necesitatea ca cel obligat la restituire să asigure părții adverse reparația efectivă a prejudiciului suferit prin actul nelegal desființat.

Cu toate acestea, sfera „actului făcut cu intenția de a păgubi” evocată de art. 1618 lit. a) din Codul civil român (text preluat prin calchiere din Codul civil Québec) este una specioasă, riscând, la o interpretare rigid-pozitivistă, să lase în afara interdicției impuse compensației legale acele prestații executate silit în mod nelegal.

Tocmai de aceea, formei art. 1618 lit. a) C.civ. – în sensul că nu are loc compensația atunci „când creanța rezultă dintr-un act făcut cu intenția de păgubi” – i-ar fi preferabilă cea regăsită în Codul civil român din 1864 în sensul că, potrivit art. 1147 pct. 1, compensația (legală) nu operează în cazul „unei cereri pentru restituțiunea unui lucru ce pe nedrept s-a luat de la proprietar”.

Extrem de interesant, art. 1347-2 din Codul civil francez prevede în același sens că nu sunt compensabile „obligațiile de restituire a unui lucru de care proprietarul a fost lipsit pe nedrept (les obligations de restitution…d’une chose dont le propriétaire a été injustement privé ne sont compensables).

Formulările uzitate în Codul civil român din 1864 și în Codul civil francez sunt în deplină consonanță cu instituția restituirii prestațiilor susceptibilă să releve caracterul „imperativ” al normei care impune restabilirea situației anterioare unei deprivări nelegale de proprietate, precum cea produsă printr-o executare silită nelegală.

Totuși, revenind la reglementările prezente în actualul Codul civil român și corelând instituția întoarcerii executării cu cea a restituirii prestațiilor[6] constatăm că și art. 1635 alin. (1) C.civ. prevede că „restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva este ţinut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv …”.

În paradigma acestei corelații, restituirea prestațiilor în cazul desființării unei executări silite poate fi subsumată ipotezei bunurilor primite fără drept de către creditor, în sensul că, în pofida existenței un titlu executoriu al creditorului, acesta nu era îndrituit să obțină prestațiile executate silit în condiții de nelegalitate astfel cum aceasta a fost constatată de către instanța de executare care a desființat executarea. Doar în ipoteza în care se desființează însuși titlul executoriu și implicit executarea silită (art. 643 C.pr.civ.) se poate vorbi de bunuri primite în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv[7] și implicit, de bunuri primite fără drept.

În concluzie, coroborând prevederile art. 1618 lit. a) cu cele ale art. 1635 alin. (1) C.civ., se impune o interpretare flexibilă a celor dintâi, potențată cu rațiunea de a fi instituției întoarcerii executării silite, în sensul că nu sunt compensabile legal creanțele debitorului privind prestațiile obținute fără drept de către creditor în cadrul executării silite ulterior desființate. Acestea trebuie restituite debitorului fără a i se putea opune de către creditor compensația legală, find exclusă, cu și mai multă forță (întemeiat suplimentar pe argumentele privind efectele hotărârii de anulare a executării și respective ale celei prin care se dispune întoarcerea) compensația dintre creanța creditorului din titlul inițial și creanța debitorului privind sumele/prestațiile executate silit nelegal.

Se poate afirma, astfel, că, în nici un caz, creditorul obligat la întoarcerea executării nu poate opune compensația întrucât aceasta, pur și simplu, nu a operat în condițiile art. 1617 alin. (1) C.civ., fiind exclusă prin textul art. 1618 lit. a) C.civ., privit în litera și rațiunea sale.

d) Compensația legală versus compensația convențională

Imposibilitatea invocării compensației de către creditorul obligat la întoarcerea executării, în special a compensației privind creanța din titlul său inițial, privește exclusiv compensația legală[8], iar nu și compensația convențională.

Cu toate că art. 1618 C.civ. care exclude din jocul compensatoriu anumite creanțe (i.e., cele rezultate din actele făcute cu intenția de a păgubi, cele privind restituirea bunului dat în deposit sau titlu de comodat, precum și cele care au ca obiect bunuri insesizabile) nu prevede expres, acesta înlătură de la aplicare exclusiv compensația legală.

Spre deosebire de art. 1618 C.civ.rom. cu privire la care posibilitatea compensației „convenționale” se deduce din rațiunea normelor și din principiul autonomiei de voință, art. 1347-2 din Codul civil francez (text introdus și reformat relativ recent)[9] prevede expres că este permisă compensația (doar) cu acordul creditorului și în ipotezele de excludere a compensației. Printr-o formulare nouă și extrem de riguroasă, legiuitorul francez prevede că pretențiile insesizabile și obligațiile de restituire a unui depozit, a unui împrumut de folosință sau a unui lucru de care proprietarul a fost lipsit în mod nedrept sunt compensabile numai dacă creditorul își dă acordul.

Considerăm că nimic nu împiedică pe creditorul titular al uneia dintre creanțele enumerate în art. 1618 C.civ. să accepte (născându-se, astfel, un acord compensatoriu) compensarea acestei creanțe cu o alta, deținută de către debitorul său împotriva sa. De pildă, persoana prejudiciată printr-o faptă penală poate accepta ca datoria debitorului său (făptuitor) să se stingă „în contul” și pe seama unei datorii pe care aceasta însăși o are de achitat în favoarea făptuitorului.

În toate aceste cazuri, în principiu, părțile, prin acordul lor, expres sau tacit, pot stinge datorii cu privire la care compensația legală este exclusă. Astfel, nimic nu împiedică pe debitorul îndrituit la întoarcerea executării să accepte („renunțând”[10] la executarea efectivă a acestei creanțe de către creditor, debitor al restituirii) compensarea acestei creanțe chiar cu creanța din titlul inițial.

Însă, nu este suficientă voința unilaterală și singulară a debitorului uneia dintre creanțele enumerate de art. 1618 lit. a) C.civ. pentru a înlătura restricțiile acestui text, invocând în apărare compensarea obligațiilor sale cu cele datorate acestuia de creditorul său. Prin urmare, creditorul obligat să restituire prestațiile executate silit nelegal (fiind debitor al creanței de restituire) nu poate opune, în mod unilateral, în compensație însăși creanța sa din titlul inițial împotriva debitorului care cere restituirea.

De aceea, în contextul problemei care face obiectul prezentei analize, creditorul obligat la întoarcerea executării silite (debitor al restituirii prestațiilor executate silit nelegal) nu poate opune în apărare compensația legală, ci, eventual, doar compensația convențională, având nevoie pentru aceasta de acordul debitorului (creditor al obligației de restituire).

În acest sens, acordul compensatoriu dintre creanța creditorului din titlul său inițial (neafectat de anularea executării silite) și creanța debitorului privind restituirea prestațiilor poate lua diferite forme, după cum urmează:

▪ în judecata cererii de întoarcere a executării silite creditorul (pârât) invocă în apărare compensația pretenției debitorului (reclamant) cu creanța din titlul inițial, iar debitorul-reclamant printr-o manifestare expresă sau tacită (neechivocă) își dă acordul; însă, o astfel de atitudine a debitorului-reclamant este foarte puțin probabilă având în vedere că prin aceasta el și-ar manifesta în fapt acordul pentru respingerea pe fond ca neîntemeiată a cererii sale de întoarcere.

▪ după pronunțarea hotărârii prin care se dispune restituirea prestațiilor, părțile încheie un acord prin care decid compensarea/stingerea celor două creanțe;

▪ în cursul executării silite a hotărârii privind întoarcerea (restituirea prestațiilor) creditorul, în calitatea sa de debitor împotriva căruia se face executarea, invocă, în condițiile art. 646 alin. (2) C.pr.civ. compensarea creanțelor din cele două titluri (i.e., hotărârea de întoarcere și, respectiv, titlul inițial), iar debitorul (creditor al executării) arată în mod univoc faptul că este de acord cu această compensație convențională; și această situație este puțin probabilă având în vedere că, prin acest acord, debitorul și-ar nega propriul demers execuțional prin care urmărește să obțină restituirea prestațiilor.

Așadar, putem aprecia fără rețineri că art. 1618 C.civ. nu exclude compensația având ca sursă voința părților, fiind posibilă compensarea creanțelor enumerate în acest text dacă ambele părți, ori, cel puțin creditorul obligației[11], își manifestă univoc voința în acest sens, sub rezerva unor dispoziții legale speciale care ar interzice/exclude aceasta. Prin urmare, compensarea creanței din titlu inițial (neafectat prin desființarea executării silite) și creanța având ca obiect restituirea prestațiilor executate silit nelegal poate interveni doar dacă fie ambele părți convin expres sau tacit, fie cel puțin debitorul (creditor al restituirii prestațiilor) își manifestă, neechivoc, voința în acest sens.

Concluzii:

Compensarea legală, invocată în mod unilateral și singular de către creditorul obligat la întoarcerea executării, a creanței privind restituirea prestațiilor cu creanța din titlul ințial ce a constituit temei al executării silite anulate este exclusă întrucât:

▪ o astfel de compensație se subsumează ipotezei prevăzute de art. 1618 lit. a) C.civ. privind o creanță care rezultă dintr-un act făcut cu intenția de a păgubi, fiind în discuție dreptul debitorului de a obține restituirea unor bunuri/sume pe care creditorul le-a obținut/primit fără drept, în sensul art. 1635 alin. (1) C.civ. [art. 1147 pct. 1 C.civ. din 1864 și art. 1347-2 C.civ.fr.];

▪ dacă s-ar permite creditorului să opună compensația legală s-ar nega efectele hotărârii de anulare a executării silite, în sensul că efectul de realizare a creanței inițiale prin executarea silită nelegală – efect șers prin anularea executării silite (reactivând creanța în patrimoniul creditorului) – ar fi înlocuit cu efectul compensației prin care creditorul și-ar realiza/stinge în final creanța sa inițială tocmai cu propria sa datorie născută față de debitor din demersul execuțional nelegal;

▪ posibilitatea creditorului obligat la întoarcerea executării de a opune prin compensația legală însăși creanța din titlul inițial ar nega și ar lăsa fără efect însăși hotărârea de întoarcere a executării silite ori, mai mult, ar împiedica întotdeauna pronunțarea unei hotărâri de întoarcere pe considerentul că în judecata cererii de întoarcere creditorul-pârât ar invoca în apărare compensația legală dintre și creanța sa din titlul inițial și creanța debitorului (privind restituirea prestațiilor).

În schimb, doar cu acordul expres sau tacit (dar neechivoc) al debitorului îndrituit la restituirea prestațiilor, creditorul obligat la întoarcerea executării ar putea opune în apărare compensația convențională (art. 1618 C.civ., interpretat per a contrario și teleologic, inspirat și cu noua perspectivă exprimată prin art. 1347-2 C.civ.fr. asupra semnificației voinței titularului dreptului la restituire).


[1] Nu se confundă situația în care compensația legală este prohibită de lege (art. 1618 C.civ..) cu cea în care este exclusă însăși întoarcerea executării silite. De pildă, în ipoteza în care executarea prestațiilor a fost realizată de bunăvoie de către debitor anterior începerii executării silite (i.e., anterior momentului sesizării executorului judecătoresc) în temeiul unui act ulterior desființat, nu este incidentă instituția întoarcerii executării silite (art. 723-726 C.pr.civ.), ci cea privind plata nedatorată (art.1341 – 1344 C.civ.). În această ipoteză, eventuala compensație (cu limitele sale) invocată de persoana obligată la restituirea prestațiilor plătite în mod nedatorat nu se analizează în contextul întoarcerii executării, fiind străină de aceasta din urmă.
Prin Decizia (RIL) nr. 15/2020, instanța supremă a concluzionat că art. 723 şi urm. C.pr.civ. care reglementează instituţia “Întoarcerii executării”, „vizează procedura executării silite, şi nu plata de bunăvoie făcută anterior depunerii unei cereri de executare silită la organul de executare”, astfel că „normele de procedură civilă nu reglementează posibilitatea de a solicita, pe cale principală, întoarcerea executării, atunci când a fost desfiinţat titlul în baza căruia plata s-a realizat de bunăvoie de către debitor, dacă executarea silită nu a fost demarată, fiind incidentă instituţia plăţii nedatorate, ce implică promovarea unui proces distinct pentru restabilirea situaţiei anterioare” (par. 109-110).
[2] Textul integral al art. 1676 din Codul civil Québec este în sensul că: „La compensation s’opère quelle que soit la cause de l’obligation d’où résulte la dette. Elle n’a pas lieu, cependant, si la créance résulte d’un acte fait dans l’intention de nuire ou si la dette a pour objet un bien insaisissable”.
Precizăm că instituția compensației reglementată de art. 1616-1623 C.civ. constituie un transplant al prevederilor art. 1672-1682 din Codul civil Québec. Însă, așa cum vom învedera infra, dispozițiile art. 1347 – art. 1348-2 din Condul civil francez (astfel cum acestea au fost introduse/restructurate prin Ordonanța nr. 131/2016) referitoare la compensație se disting prin rigoare și adaptare la rațiunea acestei instituții în raport cu cele din Codul civil român actual și Codul civil al Provinciei Québec.
[3] Cu referire la acest caz de excludere [art. 1618 lit. a) C.civ.], s-a apreciat în doctrină că această ipoteză „pare destul de vagă și, prin aceasta, dificil de fundamentat juridic”. Ca o aplicație a acestuia s-a considerat că „textul pare să sugereze că se opune compensării creanței pe care un debitor insolvabil o constituie în favoarea unuia din debitorii săi, în frauda creditorilor primului, cu scopul de a-i da posibilitatea celui de-al doilea de a se sustrage, prin invocarea compensației, efectuării unei plăți care ar profita în cele din urmă exclusiv creditorilor celui insolvabil”– A. Buciuman, Obligaţii naturale rezultate din mecanisme de stingere imperfectă a obligaţiei, Revista Studia Iurisprudentia nr. 2/2016.
[4] În doctrină a fost evocată chiar o răspundere obiectivă a creditorului pentru realizarea unei executări silite supuse întoarcerii în ipoteza desființării ulterioare a titlului – Șt. Lucaciuc, Contestația la executare în reglementarea noului Cod de procedură civilă, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 397.
[5] O aplicație a relei-credințe („intenției de a păgubi”) a creditorului în procedura de executare silită o realizează prevederea art. 160 din Codul de executare al Republicii Moldova care după ce enumeră cazurile în care nu este admisă întoarcerea executării silite în caz de desființare a titlului [i.e., în pricinile de încasare a pensiei de întreţinere, de reparare a prejudiciului cauzat prin schilodire sau prin altă vătămare a sănătăţii, precum şi prin pierderea întreţinătorului], prevede cu titlu de excepție cazurile în care „hotărîrea anulată a fost întemeiată pe informaţii sau pe documente false prezentate de reclamant”.
[6] Pentru modalitatea și limitele în care se realizează întoarcerea executării, a se vedea V. Bozeșan, Riscurile și consecințele executării silite, respectiv de bunăvoie, a hotărârilor executorii nedefinitive. Problematica repunerii debitorului în drepturile sale în E. Oprina, V. Bozeșan (coord), Executarea silită. Dificultăți și soluții practice, vol. 2, Ed. Universul Juridic, 2017, pp. 25-39.
[7] Instanța supremă a evocat temeiul îmbogățirii fără justă cauză a acţiunii în restituirea prestaţiilor executate în temeiul unui act juridic care ulterior a fost desfiinţat, reținând că această acțiune „este întotdeauna prescriptibilă, conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, încadrându-se lato sensu în acţiunile bazate pe îmbogăţirea fără justă cauză” – ICCJ, Dec. (HP) nr. 41/2017, par. 73.
[8] În legătură cu art.1618 C.civ. doctrina românească evocă, fără a o dezvolta însă, ideea că prohibiția vizează doar compensația legală, idee preluată din doctrina străină (Baudoin/Jobin/Vezina) exprimată în legătură cu art. 1676 C.civ. Quebec (expus supra în analiza noastră) – I. F. Popa în L.Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Drept civil. Obligațiile, ed. a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 565, nota nr. 4.
[9] Art. 1347-2 C.civ.fr. (text introdus prin Ordonanța nr. 131/2016 prin care s-a modificat Codul civil francez și care corespunde vechiului art. 1293): Les créances insaisissables et les obligations de restitution d’un dépôt, d’un prêt à usage ou d’une chose dont le propriétaire a été injustement privé ne sont compensables que si le créancier y consent.
[10] „Renunțarea” la executarea efectivă a obligației de restituire prin acceptarea compensației acestei obligații cu obligația din titlul inițial, nu se confundă cu renunțarea la compensație prevăzută de art. 1617 alin. (3) C.civ. Prima se referă la acceptarea compensației, iar cea din urmă la abandonarea/ignorarea compensației. În primul caz, debitorul îndrituit la restituirea prestațiilor acceptă ca, în concret, cele două creanțe (i.e, cea la restituire și cea din titlul inițial) să se compenseze (deși legea îi permite să obțină executarea efectivă a restituirii prestațiilor), pe când în al doilea caz, renunțarea ar putea privi (în ipoteza în care însuși debitorului îndrituit la restituire prestații i s-ar pretinde executarea datoriei sale din titlul inițial) doar o compensație legală anterior intervenită, ceea ce este exclus în cazul întoarcerii executării.
De altfel, mijlocul renunțării la compensație este uneori eronat înțeles și interpretat în doctrina și practica judiciare, ignorându-se valența de apărare a acestui mijloc de stingere a obligației în raporturile dintre doi creditori care sunt concomitent și debitori reciproci.
Astfel, de pildă, fiind acționat de către creditorul X pentru plata datoriei, creditorul Y, în calitate de debitor se apără și invocă stingerea stingerea obligației sale prin compensarea cu obligația pe care creditorul X, în calitate de debitor al său, o are față de acesta. Renunțarea la compensație, în plan judiciar, este apanajul debitorului acționat căruia i se cere plata, astfel încât, prin renunțare, acesta optează să nu invoce/valorifice compensația ca mijloc de stingere a datoriei sale și, astfel, să fie expus condamnării/obligării la plată către creditorul reclamant. Este vădit eronat a se susține că, optând să acționeze împotriva creditorului Y, creditorul X a renunțat la compensația legală care, prin ipoteză, a intervenit anterior și că, astfel, creditorul Y ar fi lipsit de posibilitatea de a invoca în apărare compensația.
Tot astfel, este greșit a se susține că, optând pentru întoarcerea executării silite, debitorul (D) supus unei executări silite anulate a renunțat la compensația dintre creanța privind restituirea prestațiilor și creanța din titlul inițial al creditorului (C), întrucât renunțarea poate privi doar compensația pe care o putea invoca acesta (D) pe cale de apărare dacă i s-ar cere o plată. Mai mult, în ipoteza întoarcerii, așa cum arătat supra, nu intervine compensația legală dintre creanța privind restituirea și creanța din titlul inițial, astfel încât nu se pune problema renunțării la o compensație care nu a intervenit anterior.
A fost evocată în doctrină, ideea, frumos exprimată, că „departe de a fi o necesitate comandată de tehnica juridică, compensația este o simplă favoare pe care legea o acordă debitorului chemat să plătească”– G. Forrest, Essai sur la notion d’obligation en droit privé, Dalloz, Paris, 2012, §647, p. 467 apud A. Buciuman, op. cit.
Totodată, relativ recent, în doctrină, a fost explicat extrem de riguros mecanismul renunțării la compensație – M. Avram, C.D. Samoilă, Natura juridică și efectele renunțării la compensația legală, disponibil pe juridice.ro, 13.11.2018. Autorii arată pertinent, logic și clar că: „Renunțarea la compensație făcută doar de una dintre părți nu poate avea ca efect ștergerea efectului de plin drept al compensației, pentru că renunțarea la compensație are ca obiect doar renunțarea la mijlocul de apărare al compensației pe care renunțătorul l-ar fi putut invoca în contra creditorului său. Dar debitorul renunțătorului are, la rândul lui, dreptul de a invoca sau de a renunța la compensație, iar acest drept nu se poate stinge prin actul renunțării făcut de cealaltă parte, pentru că fiecare parte nu poate să renunțe decât la dreptul său, iar nu și la dreptul celuilalt (sic!)”. Împărtășind pe deplin argumentele și explicațiile autorilor cu privire la mecanismul renunțării la compensație (argumente pe care le considerăm utile pentru a se evita în practică și în doctrină opiniile riscant-eronate în sensul că renunțarea ar putea proveni de la creditorul care acționează împotriva unui debitor-creditor de-ai săi), avem, totuși, serioase rețineri (pentru argumentele expuse pe larg în materialul nostru de față) în a valida ideea că un creditor (banca) obligat la întoarcerea executării silite – prin restituirea prestațiilor executate silit constând în sumele reprezentând valoarea clauzelor constatate ca fiind abuzive – ar putea opune în apărare față de debitorul consumator (creditor al restituirii) compensația acestora sume supuse restituirii cu alte sume datorate de debitorul-consumator în temeiul aceluiași contract de credit rămas valabil după „curățarea” lui de clauzele abuzive.
[11] Dincolo de faptul necontestat că, de regulă (cu anumite excepții, precum ipoteza creanțelor care privesc bunuri proprietate publică sau drepturi de care părțile nu pot dispune), prin acordul lor de voințe părțile pot compensa și creanțele prevăzute de art. 1618 C.civ. se ridică întrebarea dacă, totuși, ar fi suficient pentru compensare doar acordul creditorului acestor creanțe? Dacă se consideră că este de ajuns voința acestui creditor pentru a se da valență compensației, art. 1618 C.civ. ar trebui interpretat în sensul că, în realitate, acesta permite compensația legală, însă doar cu acordul creditorului; dimpotrivă, dacă se consideră că este necesar acordul ambelor părți pentru compensarea creanțelor prevăzute de art. 1618 C.civ. aceasta ar semnifica faptul că textul exclude compensația legală și o permite doar pe cea convențională care, prin ea însăși, implică acordul ambelor părți (convenția acestora). Tot astfel, privitor la momentul în care intervine compensația, simpla voință a creditorului acestor creanțe ar determina compensația legală care s-a produs de îndată ce ambele creanțe au fost certe, lichide și exigibile [art. 1617 alin. (1) C.civ.], pe când, dacă este nevoie de acordul ambelor părți, compensația convențională a creanțelor s-ar produce doar de la momentul realizării acordului expres sau tacit al părților asupra compensației.
Însă, raportat la rațiunea art. 1618 C.civ.. – aceea de a asigura creditorului unei anumite creanțe executarea efectivă a prestației fără a i se putea opune compensația, având în vedere obiectul creanței sau sursa acesteia – este dificil de respins ideea că titularul uneia dintre creanțele protejate de art. 1618 C.civ. nu ar putea opune, prin voința sa singulară, în compensație însăși această creanță. De pildă, ar părea excesiv ca persoana prejudiciată printr-un ilicit intenționat, dacă ar fi acționată de către făptuitor pentru plata unei datorii (străine de raportul delictual) să nu poată invoca în apărare compensarea acestei datorii de-ale sale cu datoria făptuitorului privind repararea prejudiciului. S-ar ajunge ca făptuitorul (reclamant) să invoce în favoarea sa caracterul necompensabil al creanței victimei (pârâtă), în temeiul art. 1618 lit. a) C.civ., text care a fost edictat tocmai pentru protecția creanței victimei împotriva făptuitorului. Mai mult, s-ar ajunge ca titularilor creanțelor prevăzute în art. 1618 C.civ. să li se creze o situație defavorabilă nu doar în raport cu titularii altor creanțe (care pot plăti datorii cu propriile creanțe), ci chiar în raport cu situația în care s-ar fi aflat ei înșiși în lipsa art. 1618 C.civ., în sensul că și-ar fi putut compensa/stinge legal datorii cu creanțele prevăzute de acest text legal. Dimpotrivă, în ipoteza în care însuși creditorul unei creanțe dintre cele prevăzute de art. 1618 C.civ. ar acționa împotriva debitorului, acesta din urmă nu ar putea opune, prin voința lui unilaterală, în compensație o altă creanță pe care ar deține-o, la rândul său, împotriva primului creditor.
În schimb, textul art. 1347-2 C.civ. francez (astfel cum acest text fost introdus/modificat prin Ordonanța nr. 131/2016) – excelând în rigoare (textuală și de exprimare a rațiunii sale) în raport cu textele art. 1618 C.civ. rom. și art. 1676 C.civ. Quebec – prevede că aceste creanțe sunt compensabile numai dacă creditorul își dă acordul, ceea ce ar părea că legea permite compensația legală doar dacă respectivul creditor este de acord, fără a fi necesar consimțământul debitorului creanței. S-ar putea concluziona, astfel, că acest text nu exclude compensația legală, ci doar o condiționează de acordul creditorului (compensație legală potențată convențional prin voința exclusivă a creditorului), concluzie care asigură creditorului titularului unei astfel de creanțe protecția reală, fără a-l pune într-o situație defavorabilă în raport cu cea în care s-ar fi aflat în lipsa prevederii respective.


Judecător Vasile Bozeșan, formator INM