Individualizarea tratamentului sancționator în cazul minorului sau încercarea de aplicare a analizei diferențiale în cadrul delincvenței juvenile


Raul Alexandru Nestor
Raul Alexandru Nestor

Abstract

In accordance with the provisions of art. 37 para. (1) lit. (b) of the Convention on the Rights of the Child, minors shall not be unlawfully or arbitrarily deprived of their liberty and, if in custody, they shall be separated from adults, except where it is considered the interest of the minor not to proceed otherwise. Minors under custodial measures shall be treated humanely and with respect and in a manner that takes into account their specific needs.

Starting from February 1, 2014, the national legislator gave up the possibility of applying some punishments to minor criminals, opting exclusively for the possibility of applying some educational measures.

The renunciation by the national legislator of the mixed system in the matter of sanctioning treatment represents the reception of the experience and the positive results obtained internationally in the fight against juvenile delinquency.

Most of the contemporary systems of sanctioning treatment intended for minors have in common the orientation that emphasizes the need for a special sanctioning regime for juvenile offenders, especially from the system intended for adults, as it is known that the personality of the juvenile offender is characterized by insufficient training and bio-psychic development, sometimes reflected by recourse to the prohibited act of conduct.

A custodial educational measure may be taken against a minor who has committed a crime in the following cases:

– if he committed another crime, for which an educational measure was applied to him that was executed or the execution of which began before the commission of the crime for which he is being judged;

when the punishment prescribed by law for the crime committed is imprisonment for 7 years or more times life imprisonment.

Even if sometimes we would like the individualization of the educational measure to operate through the lens of the analysis of the evaluation report drawn up by the appointed probation advisor, we must remember that the analysis carried out in the content of such a document is purely indicative, the court being obliged to take into account the individualization criteria provided in the criminal law.

Without bringing additional arguments in favor of the implementation of a legal model in which the national judge should be supported by a team of professionals in the individualization of the sanctioning treatment applicable to the minor, we believe that a brief reference to existing regulations in other European Union states is required.

For example, in Spain, the individual assessment of the minor is a complex process, under the competence of a technical team, this being one of the most important novelties of the system introduced by Law no. 4/1992

The resocialization of the minor defendant must be regulated as a fundamental principle in the matter of the execution of educational measures, life inside the educational center or the detention center being necessary to be organized in a similar way to that outside, trying to reduce the negative effects that the internment it can produce them on the minor or on his family, by promoting social and family contacts, the collaboration and participation of public and private institutions (in particular, the closest geographically and culturally) in the process of social integration of the minor.

To the extent that the national legislator would take over the regulatory model from the Spanish legislation, a real intervention of the case judge in the individualization of the regime for the execution of the educational measure would present a genuine progress in the process of re-education of the convicted minor.

Rezumat

În conformitate cu dispozițiile art. 37 alin. (1) lit. (b) din Convenția cu privire la drepturile copilului, minorii nu trebuie să fie privați de libertate în mod ilegal sau arbitrar, iar dacă se află în arest, ei trebuie să fie separați de adulți, cu excepția cazurilor în care se consideră că este în interesul minorului să nu se procedeze altfel. Minorii aflați sub puterea unor măsuri cu caracter custodial vor fi tratați uman și cu respect și într-un mod care să țină seama de nevoile lor specifice.

Începând cu data de 01 februarie 2014, legiuitorul național a renunțat la posibilitatea aplicării unor pedepse infractorilor minori, optând exclusiv pentru posibilitatea aplicării unor măsuri educative.

Renunțarea de către legiuitorul național la sistemul mixt în materia tratamentului sancționator reprezintă receptarea experienței și a rezultatelor pozitive obținute pe plan internațional în combaterea delincvenței juvenile.

Majoritatea sistemelor contemporane de tratament sancționator destinat minorilor au în comun orientarea care subliniază necesitatea unui regim sancționator special pentru infractorii minori, deosebit de sistemul destinat persoanelor majore, fiind cunoscut că personalitatea infractorului minor este caracterizată de insuficientă formare și dezvoltare bio – psihică, uneori reflectate prin recurgerea la actul de conduită interzis.

Față de minorul care a comis o infracțiune se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri:

– dacă a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat;

– atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.

Chiar dacă uneori am dori ca individualizarea măsurii educative să opereze prin prisma analizei referatului de evaluare întocmit de consilierul de probațiune desemnat, trebuie să reamintim că analiza efectuată în conținutul unui asemenea document are un caracter pur orientativ, instanța de judecată fiind obligată să aibă în vedere criteriile de individualizare prevăzute în legea penală.

Fără a mai aduce argumente suplimentare în favoarea implementării unui model legal în care judecătorul național ar trebui sprijinit de o echipă de profesioniști în individualizarea tratamentului sancționator aplicabil minorului, credem că se impune o succintă referire la reglementări existente în alte state ale Uniunii Europene.

Spre exemplu, în Spania, evaluarea individuală a minorului reprezintă un proces complex, aflat în competența unei echipe tehnice, aceasta fiind una dintre cele mai importante noutăți ale sistemului introdus prin Legea nr. 4/1992

Resocializarea inculpatului minor se impune a fi reglementată ca principiu fundamental în materia executării măsurilor educative, viața din interiorul centrului educativ sau a celui de deținere fiind necesar să fie organizată într-un mod similar celui din exterior, încercându-se reducerea efectelor negative pe care internarea le poate produce asupra minorului sau asupra familiei sale, prin promovarea unor contacte sociale și familiale, colaborarea și participarea instituțiilor publice și private (în special, cele mai apropiate geografic și cultural) în procesul integrării sociale a minorului.

În măsura în care legiuitorul național ar prelua modelul de reglementare din legislația spaniolă, o reală intervenție a judecătorului de caz în individualizarea regimului de executare a măsurii educative ar prezenta un veritabil progres în procesul de reeducare a minorului condamnat.

1. Reflectarea în documentele internaționale a principiilor aplicabile tratamentului sancționator prevăzut de lege pentru minorul infractor

Reglementarea celui mai adecvat model de sancțiuni aplicabile infractorului minor nu constituie nicidecum o preocupare nouă pentru legiuitor, modificările legislative intervenind atât ca și consecință a schimbării concepțiilor sociale, cât și ca urmare a înregistrării unor progrese în cadrul procesului de reeducare aplicat deja.

Dacă în concepția Școlii Pozitiviste[1], minorul nu era considerat altceva decât un infractor în miniatură, nefiind necesară reglementarea unui sistem sancționator distinct acestei categorii de condamnați, ulterior legislațiile penale moderne au abandonat această concepție, stabilind noi modele și metode de reeducare și de reinserție socială a minorilor care au comis infracțiuni, particularitățile unei personalități aflate în curs de edificare sau ale mediului din care minorul provine constituind centrul de greutate în analiza necesității de reglementare a unui sistem sancționator adecvat.

Cum era de așteptat, aceste preocupări pentru reglementarea unor forme de tratament sancționator care să corespundă atât nevoilor sociale în general, cât și necesităților specifice minorului, au fost reflectate la nivelul unor documente internaționale ratificate de marea majoritate a statelor.

Fără intenția unei enumerări limitative, considerăm că normele de drept internaționale esențiale, relative la sistemul sancționator al minorului infractor sunt cuprinse în Convenția asupra drepturilor copilului[2], intrată în vigoare la 2 septembrie 1990, fiind semnată de România în același an.

Prin această Convenție, ratificată de 191 de state, înaltele părți contractante s-au angajat să adopte măsurile necesare pentru a se asigura că minorii se bucură de toate drepturile recunoscute, țările semnatare având prioritară inclusiv obligația de a și adapta sistemul sancționator prevăzut de legea națională pentru minorul infractor.

Cu caracter de noutate absolută, Convenția impune statelor părți o abordare de ansamblu a drepturilor copilului (minorilor), toate drepturile fiind indivizibile. Ca și consecință a acestei concepții, drepturile minorilor trebuie luate în considerare în sistemul de justiție penală, începând cu dreptul la libertatea de exprimare a copilului până la dreptul la cel mai înalt standard posibil de sănătate.

Convenția  reprezintă un tratat global prin care sunt reglementate și garantate  drepturi care anterior fuseseră prevăzute în legi speciale, adoptate sub incidența tratatelor regionale privind drepturile omului, de exemplu, dreptul copilului de a fi audiat, fie direct, fie indirect, în orice procedură judiciară sau administrativă care îl afectează, precum și dreptul ca părerile sale să fie luate în considerare.

Totodată, sunt consacrate standarde obligatorii care, până la intrarea în vigoare a Convenției privind drepturile copilului, avuseseră natura juridică a unor recomandări cu caracter orientativ, cum ar fi măsurile de siguranță în procedurile de adopție și recunoașterea drepturilor copiilor cu handicap fizic sau psihic[3].

Prin Rezoluția nr. 40/33 din 29 noiembrie 1985, Adunarea Generală ONU a adoptat Regulile standard minimale ale Națiunilor Unite în administrarea justiției juvenile, cunoscute sub numele de Regulile de la Beijing, reprezentând cadrul general în care un sistem național de justiție juvenilă ar trebui să funcționeze și un model pentru toate țările în vederea asigurării unui răspuns just și uman problemelor legate de conflictul copilului (minorului) cu legea penală.

În conformitate cu Regulile de la Beijing, soluționarea cauzelor cu infractori minori impune cu prioritate aplicarea unor mijloace extrajudiciare, apelându-se, cât mai mult posibil, la serviciile comunitare ori la alte servicii competente, prin a căror activitate se pot evita efectele negative ale unei proceduri judiciare.

Deși Regulile de la Beijing nu sunt considerate un tratat internațional, având natura juridică a unei recomandări, unele dintre ele au devenit obligatorii, fiind încorporate în Convenția asupra drepturilor copilului. Astfel, vom regăsi în acest set de recomandări două obiective de importanță esențială pentru reglementarea unui sistem eficient de sancțiuni aplicabile minorului.

Primul obiectiv se referă la asigurarea unui sistem sancționator adecvat minorilor, care să țină seama nu numai de gravitatea faptei, ci și de circumstanțele personale, acestea urmând să intervină pentru proporționarea pedepsei (de exemplu, ținând seama de efortul delincventului pentru despăgubirea victimei sau de dorința sa de a reveni la o viață sănătoasă și utilă).

Sistemul sancționator se impune a fi regândit ca o reacție justă la toate cazurile de delincvență juvenilă, fiind necesară implementarea unui model de justiție eficientă, justă și umane pentru minori, astfel încât riscul de abuz să fie exclus, fiind necesar ca statele să asigure o protecție reală a drepturilor minorului aflat în conflict cu legea penală.

În conținutul acestor Reguli sunt enumerate în mod exemplificativ principiile importante ale unei proceduri de judecată echitabile, principii recunoscute la nivel internațional, cum ar fi prezumția de nevinovăție sau  principiul dreptului minorilor la o viață particulară și la o viață intimă.

Regulile de la Beijing se referă la certitudinea că tinerii sunt deosebit de sensibili în această privință, studiile de specialitate demonstrând efectele de durată ale unei sancțiuni aplicate pentru conduita infracțională, existând de foarte multe ori în rândul minorilor infractori percepția că sunt o dată pentru totdeauna stigmatizați ca delincvenți sau criminali.

Prin Rezoluția nr. 45/112 din 14 decembrie 1990, Adunarea Generală a ONU a adoptat Principiile Națiunilor Unite pentru prevenirea delincvenței juvenile, cunoscute și sub denumirea de Principiile ori directivele de la Riyadh, acestea oferind un loc central necesității prevenirii și protecției în fazele incipiente activității infracționale, legislațiile naționale având obligația de a acorda o atenție specială copiilor aflați în situații de risc social.

Principiile recomandă ca toate țările să acorde o atenție specială minorilor și familiilor afectate de schimbări economico-sociale rapide și neuniforme, deoarece astfel de schimbări pot să micșoreze capacitatea familiilor de a-și îngriji copiii, iar țărilor li se recomandă să realizeze modele de prevenire și să acorde prioritate minorilor care prezintă risc din cauza abandonului, neglijării, exploatării ori abuzului. Pentru ca prevenirea infracționalității juvenile să fie eficientă, se propune atragerea în această activitate a familiei, a școlii, a comunității etc., ajutând astfel la reintegrarea mai rapidă a minorilor și tinerilor în societate.

O mențiune specială se justifică și cu privire la Regulile Națiunilor Unite pentru protecția minorilor privați de libertate (adoptate de Adunarea Generală a ONU, fără vot, prin Rezoluția nr. 45/113 din decembrie 1990).

Aceste Reguli expun circumstanțele specifice în care minorii pot fi privați de libertate, subliniind că privarea de libertate este o măsură la care se recurge în ultimă instanță, fiind specificate și condițiile în care un minor poate fi reținut.

În conformitate cu dispozițiile art. 37 alin. (1) lit. (b) din Convenția cu privire la drepturile copilului, minorii nu trebuie să fie privați de libertate în mod ilegal sau arbitrar, iar dacă se află în arest, ei trebuie să fie separați de adulți, cu excepția cazurilor în care se consideră că este în interesul minorului să nu se procedeze altfel. Minorii aflați sub puterea unor măsuri cu caracter custodial vor fi tratați uman și cu respect și într-un mod care să țină seama de nevoile lor specifice.

Regulile de la Tokyo reprezintă cadrul normativ juridic internațional al reglementării sancțiunilor și măsurilor neprivative de libertate; al implementării și administrării măsurilor comunitare; al standardelor de pregătire a personalului abilitat să lucreze în acest domeniu; al politicilor de implementare a acestor sancțiuni; al cooperării internaționale în materia prevenirii infracționalității și a tratamentului infractorilor.

Regulile de la Tokyo reprezintă o afirmare în plan internațional a unor modificări majore de concepție cu privire la răspunsul pe care societatea este chemată să îl ofere fenomenului delincvenței juvenile, fiind pentru prima dată consacrate la nivel internațional principiile și valorile specifice justiției restaurative.

La nivel național, ca și consecință a adoptării Regulilor de la Tokyo, legiuitorul a reglementat măsurile și sancțiunile comunitare neprivative de libertate, fiind astfel promovată implicarea întregii comunități în răspunsul oferit delincvenței juvenile, cu precădere în ceea ce privește tratamentul infractorilor, precum și în a dezvolta la nivelul percepției minorilor care au comis infracțiuni un sentiment de răspundere față de societate.

II. Receptarea în legislația națională a celor mai adecvate strategii de răspuns oferit delincvenței juvenile

Dacă în Codul penal 1968, pentru minor era reglementat un sistem sancționator mixt, putând fi aplicate măsuri educative sau pedepse, începând cu data de 01 februarie 2014, legiuitorul național a renunțat la posibilitatea aplicării unor pedepse infractorilor minori, optând exclusiv pentru posibilitatea aplicării unor măsuri educative.

Renunțarea de către legiuitorul național la sistemul mixt în materia tratamentului sancționator reprezintă receptarea experienței și a rezultatelor pozitive obținute pe plan internațional în combaterea delincvenței juvenile.

Majoritatea sistemelor contemporane de tratament sancționator destinat minorilor au în comun orientarea care subliniază necesitatea unui regim sancționator special pentru infractorii minori, deosebit de sistemul destinat persoanelor majore, fiind cunoscut că personalitatea infractorului minor este caracterizată de insuficientă formare și dezvoltare bio – psihică, uneori reflectate prin recurgerea la actul de conduită interzis.

Cu referire concretă la tratamentul sancționator aplicabil minorului infractor, potrivit art. 114 alin. (1) din Codul penal, ”Față de minorul care, la data săvârșirii infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se poate lua o măsură educativă neprivativă de libertate”.

De asemenea, conform alin. (2) al aceluiași articol, față de minorul prevăzut în alin. (1) se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri:

– dacă a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat;

– atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.

Legea penală se referă expres și limitativ la condițiile în care se poate dispune față de un inculpat minor, o măsură educativă privativă de libertate:

a) minorul să fi săvârșit o nouă infracțiune după executarea infracțiunii anterioare sau după un început de executare a infracțiunii anterioare;

b) infracțiunea să fie prevăzută de lege cu o pedeapsă mai mare de 7 ani ori cu detențiunea pe viață.

În prima situație enumerată de legiuitor, pentru a putea fi aplicată o măsură educativă privativă de libertate, legea impune condiția ca inculpatul minor să mai fi săvârșit anterior o infracțiune pentru care să i se fi aplicat o măsură educativă care a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat.

Legea se referă la necesitatea ca noua infracțiune să fie comisă în timpul executării primei infracțiuni ori după executarea acesteia. Nu se prevăd în text ce fel de infracțiune sau ce grad de pericol social trebuie să aibă infracțiunea săvârșită anterior și nici infracțiunea care atrage măsura educativă privativă de libertate.

Pentru aplicarea măsurii educative privative de libertate prezintă importanță momentul săvârșirii infracțiunii care atrage aplicarea acestei măsuri, și nu momentul descoperirii faptei.

Pentru aplicarea unei măsuri educative privative de libertate în cazul săvârșirii unei infracțiuni de o anumită gravitate (lit. b) legea națională impune condiția ca pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită să fie închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață. Deși textul de lege nu prevede că în cazul acestei condiții referirea la pedeapsa de 7 ani se face prin trimitere la maximul special al pedepsei, în aprecierea luării măsurii educative a privării de libertate se va avea în vedere limita maximă a pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită.

După cum s-a statuat în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, ”în conformitate cu dispoziţiile art. 114 alin. (2) lit. b) C. pen., faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, se poate lua o măsură educativă privativă de libertate – internarea într-un centru educativ sau internarea într-un centru de detenţie – în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.

Potrivit art. 125 alin. (2) C. pen., internarea într-un centru de detenţie se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea sub 20 de ani şi pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani, în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.

În accepţiunea dispoziţiilor art. 187 C. pen., prin „pedeapsă prevăzută de lege” se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

În raport cu dispoziţiile art. 114 alin. (2) lit. b), ale art. 125 alin. (2) şi ale art. 187 C. pen., în cazul tentativei la infracţiunea de omor prevăzută în art. 32 raportat la art. 188 C. pen., săvârşită în timpul minorităţii, instanţa poate lua măsura educativă privativă de libertate a internării într-un centru de detenţie, pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani, întrucât tentativa constituie o cauză de reducere a pedepsei, care nu se ia în considerare la stabilirea „pedepsei prevăzute de lege”, în sensul dispoziţiilor art. 114 alin. (2) lit. b) şi art. 125 alin. (2) C. pen.”[4]

În cadrul procesului de individualizare a tratamentului sancționator, opțiunea instanțelor de judecată pentru o anumită măsură educativă, neprivativă sau privativă de libertate, va trebui să aibă  în vedere dispoziţiile art. 114  din Codul penal, iar în cadrul categoriei de măsuri alese, la aplicarea concretă a uneia sau alteia dintre ele, vor fi avute în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute în art. 74 din Codul penal.

III. Un examen jurisprudențial succint asupra modului de individualizare a măsurii educative  

Deși dispozițiile relative la posibilitatea instanței de a opta pentru o măsura educativă privativă de libertate sunt extrem de clare, practica instanțelor de judecată nu oferă în acest moment o imagine la fel de clară, existând situații în care se recurge la analiza unor criterii de individualizare neprevăzute de lege sau în care este ignorat gradul de pericol social al faptei tocmai pentru argumentarea în sensul dispunerii unei măsuri neprivative de libertate.

Chiar dacă uneori am dori ca individualizarea măsurii educative să opereze prin prisma analizei referatului de evaluare întocmit de consilierul de probațiune desemnat, trebuie să reamintim că analiza efectuată în conținutul unui asemenea document are un caracter pur orientativ, instanța de judecată fiind obligată să aibă în vedere criteriile de individualizare prevăzute în legea penală.

Desigur că și referatul de evaluare ar trebui să ofere o analiză aprofundată chiar a acestor criterii, însă este în egală măsură adevărat că structura și conținutul unui referat de evaluare sunt stabilite pe baza altor exigențe decât a celor prevăzute în legea penală substanțială, iar formarea profesională a consilierului de probațiune diferă de cele mai multe ori de formarea pe care legea o impune magistratului chemat să aplice o măsură educativă într-o speță relativă la un minor care a comis o infracțiune.

În aceste împrejurări, deși am dori ca recomandarea pe care o face consilierul de probațiune cu privire la o măsură educativă să fie cea regăsită și în hotărârea prin care este aplicată o măsură educativă, judecătorul are obligația de a efectua o analiză mult mai amplă, având posibilitatea de a opta pentru o altă măsură decât cea propusă de consilierul de probațiune, evident cu motivarea corespunzătoare a raționamentului care a justificat forma adecvată a tratamentului sancționator.

Cunoscând situația lipsei de personal cu care se confruntă în prezent cea mai mare parte a serviciilor de probațiune din România, opinăm totuși ca în situația în care, în cursul urmăririi penale este efectuat un referat de evaluare, iar instanța apreciază că este necesar și un al doilea referat în cursul judecății, al doilea referat solicitat să nu fie întocmit tot de primul consilier de probațiune desemnat ca responsabil de caz, o altă perspectivă obiectivă a unui alt consilier de probațiune fiind în măsură să acorde un sprijin consistent în procesul de individualizare a măsurii educative.

Chiar dacă efortul pe care l-ar presupune desemnarea unui al doilea consilier de probațiune este unul substanțial, totuși un asemenea demers ar fi pe deplin justificat în cadrul unui proces penal implicând un minor.

Desigur că nu există un cadru legal de natură a-l obliga pe judecător să motiveze necesitatea solicitării unui al doilea referat de evaluare a minorului în cursul cercetării judecătorești, însă justificarea unei asemenea solicitări poate fi inserată chiar în adresa înaintată către serviciul de probațiune competent teritorial.

O asemenea procedură de lucru ar fi în măsură a-i permite chiar judecătorului de caz să aducă la cunoștința consilierului de probațiune aspectele a căror lămurire este necesară pentru stabilirea și aplicarea celei mai adecvate măsuri educative față de minor, lipsa unor lămuriri care ar putea fi furnizate chiar de consilierul responsabil de caz putând conduce la punerea magistratului în poziția de a face interpretări de competența unor persoane având o altă specializare decât cea juridică.

Fără a mai aduce argumente suplimentare în favoarea implementării unui model legal în care judecătorul național ar trebui sprijinit de o echipă de profesioniști în individualizarea tratamentului sancționator aplicabil minorului, credem că se impune o succintă referire la reglementări existente în alte state ale Uniunii Europene.

Spre exemplu, în Spania, evaluarea individuală a minorului reprezintă un proces complex, aflat în competența unei echipe tehnice, aceasta fiind una dintre cele mai importante noutăți ale sistemului introdus prin Legea nr. 4/1992[5].

Echipa este compusă dintr-un psiholog, un pedagog și un lucrător social, cu obligația fundamentală de a informa procurorul și judecătorul asupra situației psihologice, pedagogice și familiale a minorului și despre mediul acestuia, evaluând elementele decisive cu scopul de a defini interesul superior al minorului și de a adopta orice decizie cu privire reabilitarea și resocializarea minorului.

În temeiul Legii nr. 5/2000[6] rolul echipei tehnice rămâne esențial: nu doar investighează și raportează situația minorului, dar explorează și oportunitatea împăcării și tranzacției (eventuala mediere între minor și victimă) și propune neurmărirea penală a cazului, în interesul minorului, dacă interesul social a fost suficient luat în considerare ori urmărirea este considerată inadecvată corespunzător timpului scurs de la săvârșirea faptei. Raportul acestei echipe tehnice este necesar pentru a adopta decizii fundamentale, mai ales acelea referitoare la măsurile provizorii și finale, ordinea lor de aplicare, înlocuire, revocare sau suspendare.

Decretul Regal nr. 1774/2004[7] dezvoltă reglementarea intervenției echipei tehnice. Art. 4.1 din acest act normativ în vigoare în Spania, stabilește că echipa tehnică va fi compusă din psihologi, educatori și lucrători sociali (eventual alți profesioniști se pot alătura echipei tehnice temporar sau permanent) recrutați pentru a-l asista pe procuror și pe judecător, conform specializării lor.

Revenind la modelul național de reglementare, în absența unui suport tehnic similar celui existent în alte legislații, riscul dispunerii unei măsuri educative neadecvate este unul substanțial ridicat, consecințele unei greșite individualizări putându-se repercuta atât la nivelul personalității în formare a inculpatului minor (în cazul unei măsuri mult prea aspre), cât și la nivelul societății în ansamblu care poate considera că anumite forme grave ale delincvenței juvenile sunt tolerate cu mare ușurință prin lipsa unui răspuns adecvat.

Practica instanțelor naționale relevă o aplecare spre măsuri educative privative de libertate în cazul unor infracțiuni îndreptate împotriva patrimoniului, în unele situații instanțele nemaiavând posibilitatea legală de a aplica o măsură educativă neprivativă de libertate.

În acest sens, prin sentința penală nr. 920/01 noiembrie 2021 pronunțată în dosarul 5203/200/2021[8], Judecătoria Buzău a dispus în primă instanță, următoarele măsuri:

În baza art. 124 CP raportat la art. 113 CP cu aplicarea art. 396 alin. 10 CPP, ia măsura educativă a internării într-un centru educativ pe o perioadă de 2 ani faţă de inculpatul minor T.F.D., (…) pentru comiterea infracţiunii de furt calificat în formă continuată (patru acte materiale), prev şi ped de art. art. 228 alin 1 – 229 alin. 1 lit. b) şi d) şi alin. 2 lit. d) CP cu aplicarea art. 35 alin. 1 CP şi art. 77 lit. a) CP, infracţiune comisă în data de 04/05.01.2021.

În baza art. 72 CP şi art. 404 alin. 4 lit. a) CPP deduce din măsura educativă privativă de libertate aplicată inculpatului T.F.D. perioada reţinerii şi arestului preventiv din 31.03.2021-18.06.2021 şi din nou perioada arestului preventiv din data de 10.09.2021-la zi.

În baza art. 124 alin 3 CP raportat la art. 113 CP şi art. 129 alin. 1 CP, cu aplicarea art. 396 alin. 10 CPP, înlocuieşte măsura educativă a internării într-un centru educativ pe o perioadă de 2 ani luată prin Sentinţa Penală nr. 273 din 08.04.2021 pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul 14025/200/2020, definitivă prin Decizia Penală a Curţii de Apel Ploieşti nr. 810 din 07.07.2021, faţă de inculpatul minor L. L., (…) cu măsura internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 2 ani şi 6 luni, pentru comiterea infracţiunii de furt calificat în formă continuată (patru acte materiale), prev şi ped de art. art. 228 alin 1 – 229 alin. 1 lit. b) şi d) şi alin. 2 lit. d) CP cu aplicarea art. 35 alin. 1 CP şi art. 77 lit. a) CP, infracţiune comisă în data de 04/05.01.2021,

În baza art. 72 CP şi art. 404 alin. 4 lit. a) CPP deduce din măsura educativă privativă de libertate aplicată inculpatului L. L. perioada reţinerii din 28.10.2020, perioada arestului la domiciliu din data de 19.01.2021 până în 07.07.2021 şi perioada executată în baza sentinţei penale nr. 273 din 08.04.2021 pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul 14025/200/2020, definitivă prin Decizia Penală a Curţii de Apel Ploieşti din 08.07.2021 – la zi.

Anulează formele de executare emise în baza sentinţei penale nr. 273 din 08.04.2021 pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul 14025/200/2020, definitivă prin Decizia Penală a Curţii de Apel Ploieşti nr. 810 din 07.07.2021, şi emite noi forme de executare în baza prezentei hotărâri.

În baza art. 120 CP raportat la art. 113 CP şi cu aplicarea art. 396 alin. 10 CPP, ia măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă de 6 luni faţă de inculpatul minor L. N. M., pentru comiterea infracţiunii de furt calificat în formă continuată (patru acte materiale), prev şi ped de art. art. 228 alin 1 – 229 alin. 1 lit. b) şi d) şi alin. 2 lit. d) CP cu aplicarea art. 35 alin. 1 CP şi art. 77 lit. a) CP, infracţiune comisă în data de 04/05.01.2021.

În baza art. 121 alin. 1 lit. a) şi e) CP, pe durata executării măsurii educative a asistării zilnicei, inculpatul L N M va respecta următoarele obligaţii:

Să urmeze un curs de pregătire şcolară sau de formare profesională;

Să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta;

În baza art. 123 CP atrage atenţia inculpatului minor L. N. M. asupra consecinţelor nerespectării obligaţiilor impuse şi a comiterii de noi infracţiuni în cursul executării măsurii educative.”

Pentru a pronunța această soluție, instanța de primă jurisdicție a reținut în esență că inculpaţii au declarat că recunosc în totalitate fapta reţinută în actul de sesizare a instanţei şi au solicitat ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Recunoaşterea acestora a fost dublată de acordul reprezentanţilor legali pentru fiecare dintre cei trei inculpaţi minori.

Materialul probator administrat în cursul urmăririi penale a demonstrat cu suficientă rezonabilitate că, în noaptea 04/05.01.2021, în intervalul orar 03:12 03:47, în baza unei înțelegeri prealabile, cei trei inculpați  s-au deplasat în zona Complexului Comercial Crâng, situat în Mun. Buzău, Piața Crâng, jud. Buzău, unde, inițial, V. N. M. a rămas de pază în apropierea Complexului Comercial, iar T.D.F și L. L. au forțat sistemul de asigurare al ușii de acces, cu o șurubelniță, după care cei doi au pătruns în interior, iar, apoi, folosind aceeași șurubelniță, au forțat lacătele ușilor de acces în incinta spațiilor comerciale ce aparțin persoanelor vătămate pe care au reușit să le deschidă, totodată, încercând să pătrundă și în incinta unui spațiu comercial ce aparține persoanei vătămate P.F.A. ”O. C.”, fără, însă, a reuși să deschidă lacătul ce asigura ușa de acces.

Astfel, T. D. F. a sustras din incinta S.C. ”M. C”. S.R.L. o pereche de pantofi sport, din imitație de piele, de culoare neagră, marca „Wagoon”, mărimea 41, iar din incinta IF. ”P. A. și P. V”., T. D.F. și L. L. au sustras un spray marca „Caractere” de 150 ml., o cutie cu produse cosmetice, marca „Power Of Seduction Antonio Banderas”, un recipient cu parfum, marca „Antonio Banderas”, de 50 ml., un recipient cu parfum, marca „Antonio Banderas”, de 100 ml.

La final, V.N.M a pătruns și el în incinta Complexului Comercial și a sustras o pereche de pantofi sport, din material textil, de culoare albastră, marca „Star Jaguar”, mărimea 42, din incinta S.C. ”M.C 97” S.R.L.

Prin sustragerea tuturor bunurilor menționate anterior, cei trei inculpați au cauzat un prejudiciu total în sumă de 566 lei, însă persoanele vătămate nu s-au constituit părți civile în cadrul procesului penal, ca urmare a recuperării, în totalitate, a bunurilor sustrase.

Instanţa de fond a reţinut că vinovăţia inculpaţilor a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, iar aceştia răspund penal, motiv pentru care ţinând cont de faptul că infracţiunea a fost comisă în minorat, faţă de aceştia se pot lua doar măsuri educative, nu pedepse.

La stabilirea şi dozarea măsurilor educative, instanţa a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 CP şi anume: împrejurările și modul de comitere a infracțiunii; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii; motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit; natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal; nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

Pentru inculpatul L. L., în baza art. 124 alin 3 CP raportat la art. 113 CP şi art. 129 alin. 1 CP, cu aplicarea art. 396 alin. 10 CPP, a fost înlocuită măsura educativă a internării într-un centru educativ pe o perioadă de 2 ani luată prin Sentinţa Penală nr. 273 din 08.04.2021 pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul 14025/200/2020, definitivă prin Decizia Penală a Curţii de Apel Ploieşti nr. 810 din 07.07.2021, cu măsura internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 2 ani şi 6 luni, pentru comiterea infracţiunii de furt calificat în formă continuată (patru acte materiale), prev şi ped de art. art. 228 alin 1 – 229 alin. 1 lit. b) şi d) şi alin. 2 lit. d) CP cu aplicarea art. 35 alin. 1 CP şi art. 77 lit. a) CP, infracţiune comisă în data de 04/05.01.2021,

La stabilirea şi dozarea măsurii educative, instanţa de primă jurisdicție a avut în vedere că faţă de inculpatul L. L. s-a lua măsura internării într-un centru educativ pe perioada de 2 ani prin Sentinţa Penală nr. 273 din 08.04.2021 pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul 14025/200/2020, definitivă prin Decizia Penală a Curţii de Apel Ploieşti nr. 810 din 07.07.2021.

Internarea în centru educativ s-a dispus pentru comiterea în concurs real a infracţiunilor de tâlhărie calificată şi lovire sau alte violenţe.

Prima instanţă, faţă de gravitatea infracţiunilor comise a stabilit durata internării la limita de 2 ani şi 6 luni, dar prin decizia pronunţată în apel limita a fost redusă la perioada de 2 ani deoarece în urma recunoaşterii, maximul special de 3 ani se reduce cu 1/3 şi perioada astfel redusă nu poate fi mai mare de 2 ani. Ambele instanţe au reţinut că faţă de inculpat nu este necesară internarea într-un centru de detenţie.

Infracţiunea dedusă judecăţii este concurentă cu infracţiunile pentru care faţă de inculpat s-a dispus internarea într-un centru educativ pe o perioadă de 2 ani.

Dispoziţiile art. 124 alin. 3 CP prevăd că dacă inculpatul este judecat ulterior pentru infracţiuni concurente, instanţa poate menţine măsura educativă şi poate prelungi durata până la maximul special sau poate înlocui cu măsura internării într-un centru de detenţie.

În cauză îşi păstrează aplicarea dispoziţiile art. 129 alin. 1 CP care prevăd că pentru toate infracţiunile concurente comise de minor se dispune o singură măsură educativă.

Faţă de gravitatea prezentei infracţiuni care este concurentă cu o infracţiune şi mai gravă, dar şi cu una mai puţin gravă, aşa cum au fost judecate prin Sentinţa Penală nr. 273 din 08.04.2021 pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul 14025/200/2020, definitivă prin Decizia Penală a Curţii de Apel Ploieşti nr. 810 din 07.07.2021, şi ţinând cont şi de trecutul inculpatul, care este şi el cunoscut cu antecedente penale, judecătorul primei instanțe a mai reţinut că cele trei infracţiuni concurente, prin gravitatea lor, modalitatea de comitere, şi circumstanţele personale ale minorului impun înlocuirea măsurii educative a internării într-un centru educativ pe o perioadă de 2 ani cu cea a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 2 ani şi 6 luni. Limita de 2 ani şi 6 luni a fost stabilită ca urmare a contopirii în cadrul concursului a celor 3 infracţiuni concurente, instanţa reţinând că faţă de adăugarea unei noi infracţiuni, limita nu poate rămâne tot 2 ani.

Împotriva soluției de condamnare dispuse în primă instanță de Judecătoria Buzău, în termen legal imperativ, inculpatul minor L. L. a exercitat calea de atac a apelului, criticând sentința apelată sub aspectul tratamentului sancționator pentru care prima instanță a optat.

În esență, inculpatul apelant a arătat că a adoptat în mod constant o poziție sinceră și cooperantă, recunoscând și regretând și comiterea faptelor, astfel încât măsura educativă aplicată de prima instanță este mult prea aspră. În opinia apelantului inculpat, măsura educativă a internării într-un centru de detenție este disproporționată prin raportare la gravitatea faptelor, existând și posibilitatea atenuării tratamentului sancționator în considerarea atitudinii sale procesuale, menținerea măsurii educative a internării într-un centru educativ fiind cea mai bună opțiune în considerarea situației sale școlare.

Prin Decizia penală nr. 150/03 februarie 2022[9], Curtea de Apel Ploiești a respins apelul formulat de inculpatul minor L.L., reținând că, în conformitate cu dispoziţiile art. 114 alin. (2) lit. b) C. pen., faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, se poate lua o măsură educativă privativă de libertate – internarea într-un centru educativ sau internarea într-un centru de detenţie – în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.

Potrivit art. 125 alin. (2) C. pen., internarea într-un centru de detenţie se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea sub 20 de ani şi pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani, în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.

În accepţiunea dispoziţiilor art. 187 C. pen., prin „pedeapsă prevăzută de lege” se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Măsura educativă a internării într-un centru educativ este reglementată de art. 124 alin. 1 in Codul Penal și constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor,   unde va urma un program de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum şi programe de reintegrare socială. Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între unu şi 3 ani. Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa poate menţine măsura internării într-un centru  educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăşi maximul prevăzut de lege, sau o poate înlocui cu măsura internării într-un centru de detenţie (art. 124 alin. 3 din Codul Penal).

Aceasta este și situația juridică a inculpatului apelant L. L., instanța sesizată cu judecarea faptelor reținute în sarcina acestuia având doar posibilitatea menținerii măsurii internării într-un centru educativ sau a înlocuirii acestei măsuri cu internarea într-un centru de detenție. Prelungirea măsurii internării într-un centru educativ nu mai este posibilă, motivul imposibilității dispunerii acestei măsuri fiind explicat pe larg în considerentele sentinței penale apelate. Astfel, în mod judicios prima instanță a arătat că, faţă de inculpatul L. L. s-a dispus anterior măsura internării într-un centru educativ pe perioada de 2 ani prin Sentinţa Penală nr. 273 din 08.04.2021 pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul 14025/200/2020, definitivă prin Decizia Penală a Curţii de Apel Ploieşti nr. 810 din 07.07.2021.Internarea în centru educativ s-a dispus pentru comiterea în concurs real a infracţiunilor de tâlhărie calificată şi lovire sau alte violenţe.

Prima instanţă, faţă de gravitatea infracţiunilor comise a stabilit durata internării la limita de 2 ani şi 6 luni, dar prin decizia pronunţată în apel limita a fost redusă la perioada de 2 ani deoarece în urma recunoaşterii, maximul special de 3 ani se reduce cu 1/3 şi perioada astfel redusă nu poate fi mai mare de 2 ani. Ambele instanţe au reţinut că faţă de inculpat nu este necesară internarea într-un centru de detenţie.

Infracţiunea dedusă judecăţii este concurentă cu infracţiunile pentru care faţă de inculpat s-a dispus anterior în mod definitiv internarea într-un centru educativ pe o perioadă de 2 ani, durata de 2 ani fiind maximul pentru care se putea dispune această măsură față de inculpatul minor care a recunoscut fapta. Recunoscând faptele pentru care a fost trimis în judecată în dosarul 14025/200/2020, limitele pedepsei aplicabile s-au redus cu o treime, astfel că limita maximă a măsurii educative aplicate a devenit 2 ani, nu trei ani, astfel încât instanța nu poate dispune în prezenta cauză prelungirea măsurii educative privative de libertate dispuse anterior, această măsură fiind deja dispusă pe perioada maxim posibilă.

Desigur că și în ipoteza în care măsura internării într-un centru educativ a fost dispusă anterior pe durata ei maximă, legea nu impune instanței obligația de a înlocui această măsură cu cea a internării într-un centru de detenție, putându-se dispune doar menținerea măsurii inițiale. O asemenea soluție ar putea fi dispusă însă în ipoteza comiterii unei infracțiuni din culpă, caracterizate de un pericol social extrem de redus.

Conform considerentelor instanței de control judiciar, ”comiterea unei infracțiuni de furt calificat în formă continuată, pe timp de noapte, prin violarea sediului profesional şi prin efracţie, inculpaţii deschizând prin efracţie uşile cu ajutorul unei şurubelniţe, fiind implicate în mod activ trei persoane, nu poate reprezenta o infracțiune cu pericol social redus, astfel încât instanța să mențină măsura educativă a internării într-un centru educativ pe o perioadă de doi ani. În acest fel, un segment important al activității infracționale pentru care este sancționat inculpatul minor ar rămâne fără niciun fel de consecință, inculpatul minor putând dobândi convingerea că activități infracționale cum ar fi cele deduse judecății în prezenta cauză, nu vor atrage niciun fel de consecințe.”

Prin urmare, așa cum în mod întemeiat a reținut și instanța de fond, instanța de apel a reținut că se impune sancționarea acestei conduite infracționale adoptate de inculpatul minor L. L., iar unica formă de sancționare activă permisă de lege este înlocuirea măsurii educative dispuse inițial cu o altă măsură educativă mai aspră, respectiv cu internarea într-un centru de detenție.

* * *

Dacă în cazul unei infracțiuni de furt calificat comise în mod premeditat, pe timp de noapte și prin efracție cu un prejudiciu modic și recuperat, instanțele au considerat că se justifică aplicarea unor măsuri educative privative de libertate, în alte situații în care infracțiunile comise au avut un caracter mult mai grav, se remarcă totuși o abordare multidisciplinară în motivarea tratamentului sancționator, tocmai în încercarea de a evita aplicarea unei măsuri educative privative de libertate.

În acest sens, precizăm că prin rechizitoriul emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, la data de 27 aprilie 2023, în dosarul nr.4383/P/2022, a fost trimis în judecată inculpatul minor X sub aspectul comiterii unei tentative la infracțiunea de omor prev.de art.32 alin.1 Cod penal rap.la art.188 alin.1 Cod penal cu aplic.art.113 alin.2 Cod penal, constând, în esenţă, în aceea că pe data de 20.08.2022, în jurul orei 04.00, în timp ce se afla pe stradă, în Bucureşti, pe fondul unui conflict, ar fi agresat fizic pe numitul Y lovindu-l pe acesta cu un cuţit, provocând astfel persoanei vătămate minore multiple plăgi prin înjunghiere la nivelul scalpului occipital, regiunii scalpo-humerale drepte şi antebraţului drept cu interesare musculară, leziuni care au fost evaluate la examinarea medico-legală, la 12-14 zile de îngrijiri medicale.

Conform probatoriului, judecătorul a reţinut că între martorul C.N. şi inculpatul minor X ar fi existat o situaţie tensionată generată de comportamentul pe care martorul îl avusese faţă de o prietenă a inculpatului X. În acest context, între cei doi au avut loc discuţii, iar, în data de 20.08.2022, în jurul orei 03.00 au stabilit să se întâlnească pentru a lămuri situaţia. Atât martorul C. N., cât şi inculpatul au mers la această întâlnire cu mai mulţi prieteni. Astfel, martorul C. N. a mers împreună cu martorii M.F.A. și I.A.D., dar şi cu persoana vătămată Y.

Persoana vătămată a discutat şi ea cu inculpatul X convocându-l pe acesta la o întâlnire.  Inculpatul a mers la respectiva întâlnire împreună cu mai multe persoane, întâlnirea dintre cele două grupuri având loc în data de 20.08.2022, în jurul orei 03.30.

Conform declaraţiilor persoanelor implicate, cu ocazia întâlnirii, a avut loc o altercaţie fizică şi verbală între persoanele prezente. În urma acestei altercaţii, la care au participat inculpatul, martorul A. M. C., pe de o parte şi persoana vătămată Y şi martorul C. N., de cealaltă parte, inculpatul şi cele două persoane care îl însoţeau au fugit din zona respectivă. Persoana vătămată Y şi martorul C. N. i-au urmărit pe cei trei, iar martorii M.F.A. și I.A.D. au alergat în aceeaşi direcţie, deşi nu participaseră efectiv la altercaţia din parc. Urmărirea a avut loc pe o arteră de circulație importantă şi a fost surprinsă de camerele de supraveghere amplasate în zona respectivă.

În urma vizionării imaginilor surprinse de camerele de supraveghere a reieşit că, în momentul în care au ajuns în dreptul numărului 223, inculpatul X şi martorul A. M. C. s-au oprit şi s-au întors către persoana vătămată şi către martorul C. N. care îi urmăreau. Cea de-a treia persoană care îi însoţea şi-a continuat deplasarea.

În momentul în care persoana vătămată şi martorul C. N. au ajuns la inculpat şi la martorul A.M.C., între persoana vătămată şi martorul A. M. C. a izbucnit o altercaţie fizică, cei doi căzând la pământ. Martorul C. N. nu a intervenit, însă inculpatul a lovit de mai multe ori în direcţia persoanei vătămate cu un obiect. Martorul C. N. a intervenit încercând să-l îndepărteze pe inculpatul X, însă imediat a căzut la pământ.

Pe imaginile surprinse de camerele de supraveghere amplasate în apropierea locului faptei a fost observată persoana vătămată care prezenta sânge în zona membrelor superioare. Persoana vătămată a apelat numărul unic 112 şi a solicitat sprijinul unui echipaj medical care a transportat-o la o unitate de spital.

În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize medico-legale, raportul medico-legal nr.A1/14309/2022 întocmit de medicii legişti din cadrul I.N.M.L. Mina Minovici – Bucureşti relevând că numitul Y a prezentat leziuni traumatice (la nivel occipital paramedian stânga şi antebraţ drept faţa anterioară şi laterală) care s-au produs prin lovire cu corp tăietor-înţepător, care pot data din data de 20.08.2022 şi care au necesitat 12-14 zile de îngrijiri medicale. Din acelaşi raport medico-legal a reieşit că leziunile traumatice prezentate nu au pus în primejdie viaţa persoanei vătămate, nu au constituit prejudiciu estetic grav şi permanent şi nici infirmitate şi nu au prezentat caracteristici certe de leziuni de apărare.

Fiind audiat cu privire la fapta reţinută în sarcina sa, inculpatul a declarat iniţial că nu a avut cuţit asupra sa şi că a găsit un briceag pe jos, pe care l-a folosit pentru a-l salva pe martorul A.M.C., care era agresat fizic de grupul din care făcea parte persoana vătămată.

Ulterior, inculpatul a menţionat că avea asupra sa cuţitul pe care l-a folosit pentru a o agresa pe persoana vătămată şi că achiziţionase acel cuţit cu o zi anterior comiterii faptei. Inculpatul a menţionat că avusese cuţitul asupra sa întreaga zi deoarece îi era teamă de martorul C. N. cu care avusese un conflict cu un an anterior comiterii faptei. Cu toate acestea, fiind întrebat, inculpatul a menţionat că nu fusese căutat în acest timp de martorul C. N. În continuare, inculpatul a arătat că a lovit de trei ori în direcţia persoanei vătămate cu cuţitul deoarece persoana vătămată îl agresa fizic pe martorul A.M.C. şi i-a fost teamă că îl va omorî.

Prin sentința penală nr.1536 din data de 12.12.2023, pronunțată în dosarul nr.13145/3/2023[10], Tribunalul București-Secţia I Penală a luat față de inculpatul minor X măsura educativă a internării într-un centru educativ pe o durată de 1 an pentru comiterea tentativei la infracțiunea de omor prev.de art.32 alin.1 Cod penal rap.la art.188 alin.1 Cod penal cu aplic. art. 113 alin. 2 Cod penal.

A atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art.124 alin. (3) Cod penal, privind posibilitatea înlocuirii măsurii internării într-un centru educativ cu cea a internării în centru de detenție, în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni.

În temeiul art.399 alin.1 Cod procedură penală a menţinut măsura controlului judiciar dispusă față de inculpatul X.

Referatul de evaluare a inculpatului minor întocmit de Serviciul de probaţiune Bucureşti a relevat faptul că acesta prezintă un risc mediu de săvârşire a unor infracţiuni, iar scăderea riscului de săvârşire de noi infracţiuni se poate realiza doar printr-o implicare activă şi consecventă a membrilor familiei în monitorizarea activităţilor şcolare şi activităţilor de petrecere a timpului liber şi, de asemenea, printr-o atentă coordonare şi îndrumare oferită de profesioniştii din comunitate.

În cauză, contrar opiniei finale exprimate de consilierul de probațiune responsabil de caz și de apărare, judecătorul instanței de primă jurisdicție a apreciat că lipsa de eficiență a unei măsuri educative neprivative de libertate este cu certitudine demonstrată.

Ca și factori favorizanți ai activității infracționale, instanța a identificat: debutul timpuriu în activitatea infracțională, temeritatea și consecvența în punerea în executare a unor hotărâri infracționale, asumarea de riscuri fără a conștientiza consecințele propriilor acțiuni, capacitate limitată de analiză a consecințelor propriilor acțiuni, apartenența la grupuri de persoane care pot comite cu ușurință fapte penale. Acceptarea unei întâlniri prestabilite pe timp de noapte, în vederea căreia inculpatul minor și-a procurat un cuțit pe care l-a folosit lovind în mod deosebit de violent și repetat victima, în zone puternic reflexogene, a demonstrat implicarea inculpatului într-o subcultură bazată pe risc. Lipsa unei supravegheri parentale adecvate a condus la implicarea inculpatului minor în comiterea unei fapte extrem de grave îndreptate împotriva vieții persoanei.

Așa fiind, instanța de fond a opinat că procesul educațional este necesar a fi continuat în cadrul unei instituții de reeducare în care inculpatul minor să aibă posibilitatea să învețe reguli de comportament prosocial, reguli de conduită și să finalizeze cel puțin ciclul liceal.

În concluzie, față de toate argumentele expuse, instanța de fond a concluzionat că singura măsură educativă aptă să-și atingă scopul, în condițiile date, este cea privativă de libertate, respectiv măsura internării în centru educativ pe durata minimă, respectiv 1 an.

Prima instanţă a considerat că, doar în acest mod, inculpatul poate fi îndepărtat de mediul antisocial pe care-l frecventează și există garanția că acesta va fi reintegrat în procesul educațional, în așa fel încât să finalizeze ciclul de 12 clase. A mai arătat prima instanţă că este imperativ necesară nu doar ruperea inculpatului de anturajul pe care-l frecventa dar, în același timp, plasarea sa într-un mediu care să-i asigure stabilitate precum și consilierea necesară în vederea formării valorilor de viață necesare și a îndrumării concrete în vederea atingerii obiectivelor pe care declarativ, cel puțin, inculpatul și le dorește: finalizarea unei instrucții școlare și obținerea unui loc de muncă.

Acest deziderat a determinat instanța de fond să se orienteze către aplicarea duratei minime a măsurii educative, reţinând că în raport cu vârsta inculpatului corijarea comportamentului  acestuia  poate avea loc, însă necesită timp și sprijin specializat. S-a apreciat totodată că o durată mai scurtă a măsurii se poate dovedi insuficientă pentru atingerea scopului acesteia, existând riscul ca, odată revenit în comunitate, dacă procesul de educare, de schimbare a comportamentului și de conștientizare a importanței pe care o are o conduită adaptată normelor nu este finalizat, inculpatul să reia inclusiv comportamentul infracțional.

Deși apărarea a susținut că inculpatul a recunoscut în mod constant fapta, fiind solicitată aplicarea procedurii de judecată întemeiate pe recunoașterea învinuirii, instanța de fond nu a reţinut incidența acestei proceduri care ar fi putut conduce la reducerea limitelor măsurii educative aplicabile. Astfel, cu toate că inculpatul a susținut că recunoaște comiterea faptei de lovire a persoanei vătămate minore, a arătat că nu a intenționat să pericliteze în vreun fel viața acesteia, negând orice condiție de tipicitate subiectivă incidentă în cazul tentativei la infracțiunea de omor. Inculpatul minor a negat comiterea tentativei la infracțiunea de omor, solicitând chiar schimbarea de încadrare juridică, în sensul reținerii unei infracțiuni de lovire.

Acceptând situația de fapt și încadrarea juridică reținute de instanța de primă jurisdicție, instanța de control judiciar a modificat sentința instanței de fond, stabilind însă că în cauză se impune aplicarea unei măsuri educative neprivative de libertate.

Potrivit art. 114 alin. 1 Cod penal, care enunţă regula în privinţa tragerii la  răspundere penală a minorului,  împotriva minorului care, la data comiterii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, se ia o măsură neprivativă de libertate.

Instanța de apel a observat că fapta pentru care este trimis în judecată inculpatul minor a fost comisă la data de 20.08.2022, la două zile după ce minorul împlinise vârsta de 15 ani.

Prin decizia penală nr. 254/A/05 martie 2024, pronunțată în dosarul nr. 13145/3/2023[11], Curtea de Apel București a reţinut excepţia de la regula amintită mai sus, excepţie instituită prin art. 114 alin. 2 Cod penal, şi care stabileşte că, faţă de minor, se poate lua o măsură educativă privativă de libertate doar dacă acesta a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă care să fi fost executată sau a cărei executare să fi început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat sau atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.

Instanța de control judiciar a reținut că ultima teză a art. 114 alin. 2 Cod penal permite ca, în cazul inculpatului minor trimis în judecată în prezenta cauză, să fie luată o măsură educativă privativă de libertate, fără ca aceste dispoziţii legale să instituie o obligaţie în acest sens.

Curtea de apel a constatat că regula cu privire la inculpaţii minori este aplicarea unei măsuri educative neprivative de libertate, excepţiile fiind circumscrise la existenţa unor motive temeinice care să pledeze pentru privarea de libertate a minorului, motive care să contrabalanseze interesul societăţii, în general, şi al minorului, în special, de a evita contagiunea criminală specifică locurilor de detenţie şi de a folosi, coroborat, toate resursele de care  statul, familia şi minorul însuşi dispun, pentru a readuce minorul pe un traseu al devenirii prosociale.

Prima instanţă a apreciat că lipsa de eficienţă a unei măsuri educative neprivative de libertate este cu certitudine demonstrată. Or, pentru a trage o atare concluzie, ar fi fost necesar, în prealabil, să se fi dispus o măsură educativă neprivativă de libertate, şi, în pofida acesteia, minorul să fi reiterat conduita infracţională, aspect care nu se verifică din actele dosarului, astfel încât aserţiunea pare speculativă. Prima instanţă a relevat existenţa unor factori favorizanţi ai activităţii infracţionale, aprecieri care sunt pe deplin valabile cu privire la infracţiunea de tentativă de omor pentru care inculpatul minor este judecat: totuşi prima instanţă nu a continuat demersul logico-analitic pentru a învedera că aceşti factori sunt cei care ar fi de natură să conducă la o ineficienţă a măsurii educative neprivative de libertate şi la reluarea unei conduite ilicite: dimpotrivă, toate aprecierile primei instanţe sunt cantonate în jurul faptei judecate, a modalităţii şi împrejurărilor în care a fost aceasta comisă.

Or, în opinia instanțe de control judiciar, aceste aspecte, legate de obiectul judecăţii sunt certe, dar nu sunt suficiente, prin ele însele, pentru a înlătura regula instituită de legiuitor, în sensul aplicării, cu prioritate, a unei măsuri educative neprivative de libertate. Dimpotrivă, pentru a deroga de la această regulă, se impune parcurgerea unei analize riguroase, care să transcendă formulele stereotipe prin care minorul este plasat într-o subcultură, apreciată ca fiind una de risc (fără ca judecătorul să precizeze care este tipul de subcultură la care se referă şi care este riscul la care este expusă sau pe care îl determină respectiva subcultură) şi să se concentreze pe evaluarea profilului social şi de personalitate al minorului, nu doar din perspectiva infracţiunii comise, ci şi aceea a posibilităţilor şi a resurselor sale de recuperare, pentru societate.

Conform considerentelor instanței de apel ”referatul întocmit de consilierul de probaţiune conţine informaţii deosebit de relevante cu privire la mediul ineluctabil al minorului, o familie corect integrată în societate, ai cărei membri nu au înregistrat contacte cu legea penală, familie care este aptă de a oferi suport în vederea corijării minorului, informaţii din care rezultă cauzele, cel puţin  favorizante, ale adoptării conduitei juvenile deviante, relative la divorţul părinţilor şi la lipsa de comunicare care a intervenit între aceştia, dar şi informaţii relative la traseul educaţional, activităţile de timp liber şi profilarea profesională a minorului, din care rezultă, de asemenea, date favorabile,  pozitive, privitor la inculpatul minor, care obţine o performanţă şcolară medie, fără corigenţe la vreuna dintre materii şi fără repetarea vreunui an şcolar, fără consum de droguri sau alte substanţe psihoactive şi cu practicarea unui sport.  Curtea constată că, obiectiv, nici una dintre aceste informaţii nu este defavorabilă minorului şi nu relevă o nărăvire infracţională a acestuia şi o imposibilitate de corijare.

Curtea învederează că privarea de libertate a minorului este ultima măsură la care justiţia penală trebuie să recurgă şi, în niciun caz, prima alegere. Curtea arată că o măsură educativă privativă de libertate împotriva minorului conduce la modificări în existenţa acestuia într-atât de grave şi cu consecinţe ireparabile, încât numai în măsura în care societatea şi familia au făcut toate diligenţele de îndreptare, de recuperare a minorului, iar acestea şi-au dovedit ineficienţa, se poate dispune. În mod cert, în prezenta cauză, nu sunt întrunite aceste condiţii.

Cu prioritate, faţă de aspectele reţinute de prima instanţă, Curtea învederează că scopul procesului penal nu este acela de a îl separa pe inculpat de anturaj şi nici de a îl obliga pe acesta să finalizeze liceul, aspecte care intră in marja de apreciere a fiecărei persoane, ci acela de a preveni reiterarea unei conduite infracţionale.

Prima instanţă a motivat alegerea măsurii privative de libertate pe necesitatea de a îl îndepărta pe inculpat de anturajul care a favorizat comiterea infracţiunii, apreciind că numai în această modalitate se poate realiza o atare separare, astfel încât minorul să poată fi reintegrat în procesul educaţional în vedere finalizării unei instrucţii şcolare şi a obţinerii unui loc de muncă. Curtea reţine ca real faptul că minorul X, în vârstă de 15 ani, pe fondul traumei acute generate de despărţirea părinţilor săi şi al sentimentului de abandon inerent şi subsecvent plecării tatălui, a aderat la anturaje nepotrivite din perspectiva ierarhiei valorilor sociale ocrotite de norma de drept penal. Deşi este firesc ca, fiind depăşită graniţa mediului oferit de familie în copilărie, individul să se integreze într-un grup, în care să se simtă acceptat, validat, promovat, nevoia de apartenenţă la grup fiind caracteristică şi derivând din latura socială a personalităţii umane, odată iniţiat contactul cu legea penală, o evaluare a climatului oferit de acest anturaj se impune. La acest moment, supus unui proces penal şi aflat sub imperiul unei măsuri preventive, minorul are şansa ca, ajutat de familie, să conştientizeze că anturajul la care a aderat nu este unul benefic dezvoltării sale, nu îl ajută să evolueze din punct de vedere al instrucţiei şcolare sau al sportului practicat, ci, dimpotrivă, îi oferă premisele adoptării unei conduite deviante şi contextul comiterii de fapte antisociale, în urma cărora are de suportat consecinţe extrem de grave. Societatea, prin intermediul organelor judiciare, este datoare să depună toate eforturile pentru sprijinirea procesului decizional pe care minorul îl are a întreprinde în vederea reeducării, întrucât fiecare individ care abandonează traseul prosocial în favoarea unuia infracţional constituie o pierdere majoră şi produce daune societăţii.

În acest context trebuie analizat dacă, la acest moment, se impune internarea minorului,  privită de prima instanţă ca unică circumstanţă în care minorul ar fi despărţit de anturaj şi ca unică şansă ca acesta să finalizeze cursurile liceale, aceste demersuri  urmând a fi decelate nu ca şi scopuri, ci doar ca mijloace de atingere a dezideratului urmărit prin desfăşurarea unui proces penal. Prin urmare, Curtea trebuie să analizeze atât eficienţa mijloacelor pentru atingerea scopului urmărit, cât şi raportul dintre potenţialul beneficiu şi riscurile asumate.

Curtea  constată că separarea unui minor, în vârstă de 16 ani, de părinţi şi de familie (aceştia constituind un mediu prosocial şi de susţinere) produce consecinţe extrem de puternice în plan psiho-afectiv şi reprezintă o traumă majoră pentru respectivul copil. Curtea reţine că, pe de o parte, impactul privării de libertate şi expunerea minorului scos din mediul afectiv la un mediu instituţionalizat vor accentua destabilizarea emoţională a minorului, astfel cum aceasta a rezultat ca urmare a separării părinţilor. Pe de altă parte, însă, studiile criminologice au relevat faptul că, după şocul iniţial, estimat temporal la un interval de 6 luni, minorul se adaptează la mediul carceral, aderă la un anturaj infracţional, specific mediului de detenţie şi beneficiază, urmare a fenomenului de contagiune criminală, de o specializare infracţională, mugurii credinţelor antisociale înflorind în conştiinţa minorului: astfel, minorul, care are percepţia că a fost abandonat de societate şi de familie,  aderă la un nou anturaj care să îl valideze, iar anturajul pe care prima instanţă îl apreciază ca indezirabil este automat înlocuit cu unul, de această dată dovedit, ca infracţional, rezultatele, sub aspectul procesului de reeducare a minorului, fiind unele, evident, nocive. Prin urmare, Curtea apreciază că mai lesne ar putea să aibă loc o reevaluare a felului în care inculpatul minor se va raporta la anturaj şi, mai ales, o reapreciere a calităţii anturajului, în condiţiile aplicării unei măsuri educative neprivative de libertate, în condiţiile supravegherii constante a minorului de către consilierul de probaţiune, a îndrumării minorului către o frecvenţă ridicată a cursurilor şcolare, a intensificării contactelor dintre minor şi membrii preferaţi ai familiei care, în mod cert, nu au preocupări ilicite, decât în condiţiile în care minorul, traumatizat de extragerea din mediul afectiv familial, ar fi plasat într-un mediu ineluctabil, format din alţi minori care au comis infracţiuni. Nu mai puţin, reţine Curtea şi concluziile referatului de evaluare, care are o valoare orientativă, şi prin care se recomandă aplicarea unei măsuri educative neprivative de libertate, respectiv aceea a asistării zilnice.

Se poate observa că instanța de control judiciar a analizat poziția procesuală a inculpatului minor, respingând de asemenea solicitarea de schimbare a încadrării juridice din tentativă la infracțiunea de omor în infracțiune de lovire sau alte violențe, considerând că ”regula cu privire la inculpaţii minori este aplicarea unei măsuri educative neprivative de libertate, excepţiile fiind circumscrise la existenţa unor motive temeinice care să pledeze pentru privarea de libertate a minorului, motive care să contrabalanseze interesul societăţii, în general, şi al minorului, în special, de a evita contagiunea criminală specifică locurilor de detenţie şi de a folosi, coroborat, toate resursele de care  statul, familia şi minorul însuşi dispun, pentru a readuce minorul pe un traseu al devenirii prosociale.”

Chiar acceptând că regula constă în aplicarea unei măsuri educative neprivative de libertate, legiuitorul național stabilește și excepția de la această regulă. Conform art. 114 alin. (2) C.pen., ”Față de minorul prevăzut în alin. (1) se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri:

– dacă a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat;

– atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.”

Fără a fi obligatorie dispunerea unei măsuri educative privative de libertate, în cazul săvârșirii unei infracțiuni pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 7 ani sau mai mare, legea nu impune ca și condiție de incidență existența unei măsuri educative aplicate anterior.

Desigur că separarea unui minor, în vârstă de 16 ani, de părinţi şi de familie  produce consecinţe extrem de puternice în plan psiho-afectiv şi reprezintă o traumă majoră pentru respectivul copil, fiind riguros reținut că impactul privării de libertate şi expunerea minorului scos din mediul afectiv la un mediu instituţionalizat vor accentua destabilizarea emoţională a minorului, astfel cum aceasta a rezultat ca urmare a separării părinţilor, însă avem serioase rezerve asupra unui astfel de argument ca și criteriu de individualizare a măsurii educative.

Reamintim că persoana vătămată în cazul tentativei la infracțiunea de omor este de asemenea minoră, iar din actele de la dosar nu rezultă că instanța de fond sau instanța de apel ar fi reușit aducerea acesteia în sala de ședință în vederea audierii, dreptul persoanei vătămate minore la apărare fiind asigurat doar prin intermediul unui apărător desemnat din oficiu.

Contrar considerentelor instanței de control judiciar, reținerea lipsei de eficienţă a unei măsuri educative neprivative de libertate nu impune aplicarea anterioară a unei măsuri educative neprivative de libertate, şi, în pofida acesteia, minorul să fi reiterat conduita infracţională, un asemenea raționament conducând la imposibilitatea obiectivă de aplicare ab initio a unei măsuri educative privative de libertate, indiferent de gravitatea faptei deduse judecății.

Lipsa de eficiență a unei măsuri educative privative de libertate se impune a fi analizată strict prin raportare la criteriile de individualizare prevăzute de art. 74 din Codul penal și anume: împrejurările și modul de comitere a infracțiunii; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii; motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit; natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal; nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

Este adevărat că prima instanţă nu a continuat demersul logico-analitic pentru a detalia factorii care ar fi de natură să conducă la o ineficienţă a măsurii educative neprivative de libertate şi la reluarea unei conduite ilicite, toate aprecierile primei instanţe fiind cantonate în jurul faptei judecate, a modalităţii şi împrejurărilor în care a fost aceasta comisă, însă o asemenea analiză la care se referă instanța de apel, excede raționamentului pe care legea îl impune judecătorului, fiind în esență vorba de examinarea acelor factori criminogeni ai personalității inculpatului.

Or, în condițiile în care există un referat de evaluare, nu credem că se poare reproșa judecătorului, cel puțin în acest stadiu al legislației, că nu s-a concentrat pe evaluarea profilului social şi de personalitate al minorului, nu doar din perspectiva infracţiunii comise, ci şi aceea a posibilităţilor şi a resurselor sale de recuperare, pentru societate.

În dezacord cu susținerea instanței de apel, credem că o asemenea analiză este de competența consilierului de probațiune sau a unei persoane cu o altă pregătire profesională decât magistratul chemat să procedeze la individualizarea măsurii educative. Orice analiză proprie a magistratului din acest punct de vedere, ar putea constitui o depășire a competenței profesionale recunoscute de lege.

Desigur că nu vom nega utilitatea unei asemenea analize a factorilor criminogeni pe care îi prezintă conduita minorului, însă o asemenea evaluare obiectivă impune asistarea judecătorului de către o echipă de profesioniști, așa cum am arătat în analiza modelului de reglementare întâlnit în legislațiile altor state.

Nu se poate nega că, în măsura aplicării unei măsuri educative privative de libertate, inculpatul minor ar putea ”beneficia” de o specializare infracţională, ”mugurii credinţelor antisociale înflorind în conştiinţa minorului” acesta putând dezvolta sentimentul că a fost abandonat de societate şi de familie,  însă o asemenea susținere folosită în procesul de individualizare a tratamentului sancționator, excede criteriilor de individualizare a căror analiză este impusă de lege judecătorului. O asemenea susținere ar conduce la neaplicarea măsurilor educative privative de libertate, indiferent de gravitatea faptei, pe motivul că minorul aderă la un nou anturaj infracţional, iar rezultatele  procesului de reeducare ar fi unele nocive.

Analizând riscul de contagiune criminală la care minorul ar fi supus în măsura aplicării măsurii educative a internării într-un centru educativ, instanța de apel a procedat la o analiză a regimului de executare a măsurii, considerând în absența oricărui suport probator, că scopul și funcțiile tratamentului sancționator nu ar putea fi atinse în mod corespunzător.

Deși probatoriul administrat atât în cursul etapei investigative cât și în cursul cercetării judecătorești a demonstrat că inculpatul minor a acceptat o întâlnire pe timp de noapte, în vederea căreia și-a procurat un cuțit pe care l-a și folosit, lovind în mod deosebit de violent și repetat victima, în zone puternic reflexogene, chiar în lipsa unei supravegheri parentale adecvate, mama acestuia fiind obligată să lucreze pe timp de noapte, părinții inculpatului fiind divorțați, instanța de apel a considerat că ”mai lesne ar putea să aibă loc o reevaluare a felului în care inculpatul minor se va raporta la anturaj şi, mai ales, o reapreciere a calităţii anturajului, în condiţiile aplicării unei măsuri educative neprivative de libertate”.

Cât timp procesul de supraveghere parentală a fost lipsit de eficiență, chiar acceptând o activitate de supraveghere din partea consilierului de probațiune și a intensificării contactelor dintre minor şi membrii preferaţi ai familiei, credem că nu există nicio garanție că procesul de supraveghere a conduitei minorului va contribui în mod decisiv la procesul de reeducare și reinserție a minorului.

Deși judecătorul instanței de prim grad de jurisdicție nu a precizat care este tipul de subcultură în care inculpatul minor este integrat şi care este riscul la care este expus sau pe care îl determină respectiva subcultură, credem că aceste aspecte rezultă cu puterea evidenței din modul în care fapta a fost comisă.

Inculpatul minor a procurat în ziua anterioară faptei un cuțit, a pregătit întâlnirea la care a fost prezentă și persoana vătămată, stabilind o oră la care posibilitatea prezenței altor persoane străine să fie extrem de redusă, lovind în mod intens și repetat victima într-o modalitate care presupune cel puțin existența intenției indirecte de a pune viața în primejdie, fiind demonstrată astfel apartenența inculpatului la o subcultură esențialmente criminogenă.  Toți participanții la întâlnirea stabilită puteau anticipa o altercație violentă, însă niciunul dintre participanții la întâlnire nu a încercat să îi determine pe ceilalți să renunțe la a se prezenta la locul și data stabilite. Riscul inculpatului minor de a menține legătura cu acest anturaj este unul dintre factorii favorizanți ai activității infracționale, chiar în condițiile exercitării unei supravegheri de către consilierul de probațiune responsabil de caz.

 IV. Concluzii și propuneri de lege ferenda

Preluând un adagiu extrem de întâlnit în statele de common law, Curtea Europeană de la Strasbourg afirmă: „Justice must not only be done, it must also be seen to be done” (nu e suficient ca justiția să fie făcută, ci trebuie ca acest lucru să se și vadă). Transparența actului de justiție este esențială atât pentru prestigiul puterii judecătorești cât și pentru încrederea pe care cetățenii unui stat trebuie să o aibă în sistemul de justiție.

Profesionalizarea judecătorilor în a soluționa cauze cu inculpați minori este o condiție inerentă pentru buna funcționare a justiției și pentru a asigura cele mai mari șanse de reeducare și reinserție socială acelor minori care au comis fapte prevăzute de legea penală. În același timp, credem că acest proces de specializare în judecarea cauzelor cu minori nu poate impune transformarea judecătorului în sociolog, în psiholog sau în asistent social, chiar dacă pentru analiza obiectivă a situației unui minor în dificultate, judecătorul este obligat să dețină cunoștințe și din aceste domenii.

Cunoștințele conexe pe care trebuie să le aibă judecătorul sunt însă cele necesare pentru verificarea lucrărilor efectuate în dosare de profesioniștii acelor domenii. Judecătorul poate solicita efectuarea în cauză a unei expertize psihologice sau a unei expertize contabile, dar pentru a înțelege asemenea lucrări nu trebuie să aibă și calificarea de psiholog sau de contabil.

Ceea ce este esențial pentru justa soluționare a unor cauze penale privind pe minori, este garantarea posibilității judecătorului de a apela la profesioniști ai domeniilor conexe. Or, din acest punct de vedere, în marea majoritate a dosarelor privind pe minori, singurul sprijin consistent este cel oferit de consilierul de probațiune, de regulă o singură dată, înainte de finalizarea urmăririi penale și emiterea rechizitoriului.

În spețele la care am făcut anterior referire, singurul sprijin consistent de care a beneficiat judecătorul a fost referatul de evaluare cu concluziile relative la individualizarea măsurii educative, restul analizelor efectuate cu privire la tratamentul sancționator fiind analize proprii ale judecătorului, analize care uneori nu se suprapun cu criteriile a căror analiză este impusă de lege judecătorilor.

Deși legiuitorul național a renunțat la aplicarea unor pedepse în cazul minorilor începând cu 01 februarie 2014, modul în care au fost reglementate măsurile educative aplicabile minorului infractor poate fi ameliorat atât prin înființarea unor echipe multidisciplinare care să vină în sprijinul magistratului, cât și prin regândirea principiilor de executare a măsurilor educative.

Resocializarea inculpatului minor se impune a fi reglementată ca principiu fundamental în materia executării măsurilor educative, viața din interiorul centrului educativ sau a celui de deținere fiind necesar să fie organizată într-un mod similar celui din exterior, încercându-se reducerea efectelor negative pe care internarea le poate produce asupra minorului sau asupra familiei sale, prin promovarea unor contacte sociale și familiale, colaborarea și participarea instituțiilor publice și private (în special, cele mai apropiate geografic și cultural) în procesul integrării sociale a minorului.

Conform legislației spaniole, măsurile de internare se vor executa în două etape:

– într-o primă fază vor fi executate în centrul corespondent,

– în a doua etapă se vor desfășura în regim de libertate supravegheată în funcție de perioada și modalitatea aleasă de judecător. Durata fiecărei etape va fi menționată de către judecător în sentință.

Minorii în regim deschis sau semi-deschis pot beneficia în mod obișnuit de permisii începând de la 30 de zile (regim deschis) până la 20 de zile (regim semi-deschis) în fiecare semestru (fiecare permisie neputând depăși 15 zile). Chiar și minorii din regimul închis vor putea beneficia de aceste permisii după ce au ispășit o treime din durata internării, conform evoluției personale și procesului social de reintegrare; în acest caz, fiecare permisie nu va depăși 4 zile, durata totală pe an fiind fixată la 12 zile, iar judecătorul pentru minori competent trebuie să își dea acordul (art. 25 din Decretul regal nr. 1774/2004).

În absența unor prevederi similare în legislația națională, judecătorul român este pus în situația de a opta între o măsură educativă neprivativă de libertate și o măsura privativă de libertate, existând uneori tendința de a minimaliza gravitatea unor fapte numai în scopul aplicării unei măsuri neprivative de libertate. Apreciem că în măsura în care legiuitorul național ar prelua modelul de reglementare din legislația spaniolă, o reală intervenție a judecătorului în individualizarea regimului de executare a măsurii educative ar prezenta un veritabil progres în procesul de reeducare a minorului condamnat.

Judecătorul care aplică măsura educativă privativă de libertate ar avea posibilitatea verificării directe a corectitudinii modului de individualizare a tratamentului sancționator și a modului în care se desfășoară procesul de reeducare și reinserție socială, putând aprecia în mod concret și pe baza unor probe directe dacă există un risc de contagiune criminală sau dacă legătura minorului cu familia este întreruptă și fără a fi nevoit să facă o evaluare in abstracto a riscului de aderare de către minor la un anturaj infracțional potențial existent în cadrul centrului de detenție.


[1] Școala pozitivistă italiană a fost un curent filozofic care cerceta realitatea numai din prisma faptelor pozitive, bazându-se pe experiența directă și nu pe abstractizări și generalizări. Reprezentatul de seama al acestei scoli este Cesare Lombroso, considerat și fondatorul antropologiei criminale – aceea ramură a antropologiei generale care studiază criminalitatea pornind de la premisa ca aceasta ar fi un fenomen de natura biologică.
[2] Convenția a fost ratificată de România prin adoptarea Legii nr. 18/1990 pentru ratificarea Convenției cu privire la drepturile copilului (publicată în Monitorul Oficial nr. 314 din 13 iunie 2001).
[3] Pentru o dezvoltare a problematicii tratamentului penal în izvoarele internaționale Verșavia Brutaru – ”Tratamentul penal al minorului”, Editura Hamangiu, București 2012.
[4] I.C.C.J, Secţia penală, Decizia nr. 55/RC din 10 februarie 2015, www.scj.ro.
[5] Ley Orgánica 4/1992, de 5 de junio, sobre reforma de la Ley reguladora de la Competencia y el Procedimiento de los Juzgados de Menores – Boletin Oficial del Estado núm.140, de 11 de junio de 1992.
[6] Ley Orgánica 5/2000, de 12 de enero, reguladora de la responsabilidad penal de los menores – Boletin Oficial del Estado núm.11, de 13/01/2000.
[7] Real Decreto 1774/2004, de 30 de julio, por el que se aprueba el Reglamento de la Ley Orgánica 5/2000, de 12 de enero, reguladora de la responsabilidad penal de los menores – – Boletin Oficial del Estado núm.209, de 30 de agosto de 2004.
[8] Accesabilă la adresa portaljust.ro.
[9] Idem.
[10] Idem.
[11] Idem.


Judecător Raul Alexandru Nestor, Tribunalul București