Eroii amenității și eroii furiei

Acest text ar putea fi continuarea eseului precedent, intitulat Despre război. Cu eroii am coborît în casa amintirilor din copilărie, copilăria din Micalaca (fostă Itelaka), un cartier interesant al Aradului. Era despărțit de oraș de o colină, traversată de o cale ferată înaltă, care mergea spre Timișoara. Frontiera de sudvest o reprezenta Mureșul. Între calea ferată și Mureș exista o micro-deltă, destul de spectaculoasă, plină de trestie și pipirig. Copiii își încropeau mici bugete din vânzarea lipitorilor. Digurile care flancau spațiul acvatic făceau parte dintr-un sistem de protecție împotriva inundațiilor, conceput de austrieci. Pe celălalt mal al Mureșului era misterioasa cetate în stil Vauban, impenetrabilă pentru noi, copiii, pentru că adăpostea o garnizoană.

Spre nord, dincolo de cealaltă cale ferată, care mergea spre București, era o pășune permanent pregătită pentru fotbal de păsările eliberate din curți. Rațele, gîștele și găinile făceau ca iarba comună să pară un gazon sofisticat. Cartierul meu mai era traversat în centrul său de linia tramvaiului electric care făcea legătura cu podgoriile aflate la circa douăzeci de kilometri de oraș. Tramvaiul se legăna lasciv spre destinație, iar cu un mic efort puteai urca din mers. De aici numele de „săgeata verde”.

În Micalaca, cel puțin noi, copiii, nu trăiam într-un peisaj, trăiam într-un decor, pe rând urban și rural, cu ritmuri și măsuri lirice și epice, montat și demontat continuu, la dispoziția oricărei zile și a fiecărui anotimp.

Însă pentru mine punctul de atracție din Micalaca îl reprezenta un cimitir ciudat, plasat chiar în centrul cartierului. Avea în jur de două mii de metri pătrați și era înconjurat de un zid intact din cărămidă roșie care constituia o protecție efectivă. Noi îi spuneam „cimitirul eroilor”. Îmi amintesc lumina de toamnă a zilelor în care deschideam acolo sezonul nucilor verzi. Zona nucilor avea porțiuni însorite, acoperite de o iarbă amestecată cu flori de cîmp, relativ îngrijită, deși nu am văzut niciodată vreun suflet de om în cimitir. Spărgeam nucile verzi aruncându-le în zid, metodic și fără grabă.

Nu știam nimic despre eroii îngropați acolo. Astăzi îmi imaginez că e posibil să fi fost eroi de dinainte de Primul Război Mondial. Sau eroi din prima parte a Marelui Război, recuperați din cutele Imperiului și depuși în pământul de acasă. Îmi amintesc un vultur imens din piatră care a dispărut odată cu cimitirul. Acesta din urmă a trebuit să facă loc unui cartier de blocuri. A fost spulberat de elanul demiurgic al edificării unui confort de mâna a doua.

Astăzi sînt sigur că eroii Imperiului multicultural vegheau în spațiul prietenos și ne cercetau cu blândețea cu care sunt priviți delfinii dintr-un bazin. Ne simțeam respectați și protejați de eroi, iar acum cred că vocile cucilor, mierlelor, pițigoilor, ciocîrliilor, privighetorilor, și ale altor păsări, nemaivăzute de mine și nemaiauzite, erau chiar vocile lor. Nu îmi amintesc prima toamnă în care am renunțat la culesul nucilor din cimitir. Probabil că și-au pierdut interesul prietenii mei. Poate pentru că frecventam deja liceele din oraș și descopeream lucruri noi? Nu știu când s-a demolat cimitirul. Pentru mine, a dispărut pur și simplu. Cu tot cu eroi? Fără eroi? Să fi fost salvați eroii de vulturul de piatră? Nu e imposibil. Viața e un izvor de miracole, relatate sau nu.

Mai târziu am înțeles ce era cu eroii din cimitirul nucilor. Erau fructe ale „morții patriotice”. În principiu, statele garantează cetățenilor lor integritatea fizică și dreptul la viață. Însă atunci cînd circumstanțele externe o pretind, cetățenii își vor risca viețile pentru integritatea corpului lor politic. Funcționează credința că statutul de erou îi conferă soldatului „o cotă-parte de supraviețuire în memoria celor vii.”[1]

Mai circula ideea că moartea pe câmpul de luptă, moartea politică, moartea în plenitudinea forței vitale, este preferabilă contemplării declinului propriei forțe, îmbătrânirii incrementale și impresiei apăsătoare că, oricum, moartea este imprescriptibilă și inoportună.

Nu știu dacă pentru eroii din acest cimitir moartea în război reprezenta maniera de a muri cea mai umană și dacă ei erau inițiați în „amorul patriotic” sau dacă, dimpotrivă, aparțineau tabloului sumbru a lui Thomas Hobbes, care credea că în cazul necesități mobilizării unei armate de masă, pro patria mori nu poate fi obținut decât prin coerciție[2].

Cît mai contează azi pentru oameni „moartea patriotică” cînd, ca să îl parafrazez pe Foucault „sănătatea este mai importantă decât mântuirea și viața nudă mai importantă decât viața calificată a eroului care cade glorios pentru patrie”?

Pot spune ceva cu certitudine: copilăria mea a fost dominată de o cu totul altă categorie de eroi, diferită de eroii înmormântați în Micalaca. Eroii de război cunoscuți și necunoscuți erau mai degrabă concepte abstracte decât figuri pe care le-ai fi putut imagina. Abstracte erau și popoarele Imperiului pentru care își dăduseră viața.

Eroii cunoscuți ai copilăriei mele erau eroii din cărți. Am avut șansa unei educații literal liberale, pentru că, așa cum știți, termenul liberal, vine de la carte, liber. Eroii erau aristocrați, dar și oameni mai simpli, însă erau, cu câteva excepții, furioși și erau aroganți. Așa cum sublinia Peter Sloterdijk, primul cuvânt din versurile introductive ale Iliadei este „furie”. Zeița era somată să cânte furia lui Ahile, fiul lui Peleu. Cine îi dădea un asemenea ordin Zeiței, să cânte „forța funestă a furiei eroice”? Nimic nu e sigur aici dar, cum spunea ironic Sloterdijk „asocierea Dumnezeu-erou-rapsod a constituit prima alianță mediatică cunoscută”[3]. Pentru Sloterdijk, furia nu este doar energia funestă care îl conduce pe Ahile la moarte sub zidurile Troiei. Este în primul rând o energie care „îi eliberează pe oameni din toropeala vegetativă, care îl face pe erou să se simtă brațul care înfăptuiește acte memorabile. Nici eroii, nici rapsozii nu au neglijat vreodată demnitatea furiei[4]. Furiei i se pot asocia foarte multe teme. Este o pasiune rece, care trăiește, am spune astăzi, printr-un proiect. Probabil că furia lui Nietzsche, furia lui Robespierre, furia lui John Rambo, furia eroinei din Kill Bill sau furia romanticilor, toate merită propriul lor eseu. Însă aici mă voi opri la exemplul pe care Peter Sloterdijk îl consideră preeminent, contele de Monte-Cristo. Nu cred ca a existat în istorie, după Homer, un autor mai invidiat decât Alexandre Dumas. Cred că și cei mai complicați autori din secolulul trecut ar fi dorit să fi fost în pielea lui.

Sloterdijk subliniază că cineva atins de furie știe ce înseamnă un proiect și că nici un proiect nu se poate compara cu răzbunarea, iar Contele de Monte-Cristo, cartea mea preferată din copilărie și cartea preferată a lui Fidel Castro, este Illiada furiei lui Edmond Dantès. Furia lui Edmond Dantès este succesoarea furiei abatelui Faria, cel care îi va furniza lui Edmond Dantès combustibilul care face proiectul răzbunării irezistibil.

Din august 1844 până în ianuarie 1846, publicul francez a fost confruntat cu apariția în foileton, în Journal des débats, a romanului despre care vorbesc. Publicul fermecat nu se mai sătura de lectura „celei mai frumoase povești despre răzbunare scrise vreodată”.[5]

Copilăria mea livrescă era asaltată de eroism, de fructul său brut sau prelucrat, asalt care venea din direcții imaginabile și mai puțin imaginabile. O mare parte din cărțile citite atunci nu făceau altceva decăt să ilustreze modele și idealuri cavalerești. Dacă este adevărat că idealul cavaleresc era, în esența sa, un ideal estetic ieșit „din emoțiile eroice”, era în schimb înșelătoare aparența sa de ideal etic[6]. Sâmburele idealului estetic, esența esenței sale, era, ne spune Huizinga, orgoliul. Iar Huizinga se sprijină pe autoritatea lui Jacob Burckhardt, cel care considera dorința gloriei personale ca fiind caracteristica Renașterii.

Orgoliul nemăsurat, orgoliul fără limite, pasiunea pentru imaginea din posteritate sunt forme ale furiei lui Ahile. Onoarea este singurul loc de odihnă al furiei și onoarea este biletul pentru intrarea în posteritate. Onoarea, celebrul point d’ honneur, trebuia apărată cu viața sau, dacă vreți, curățată în dueluri de sângele ofensatorilor.

Duelurile, turnirurile, ordinele cavalerești sau ascetismul care însoțea cvasi-permanent spiritul de sacrificiu, făceau parte din firul roșu al lecturilor mele de tinerețe. Insațiabilitatea cititorilor era egalată doar de entuziasmul povestitorilor. Devoram cărțile cu o esoterică furie.

Și pentru că intențiile se estompează primele în memorie, vreau să spun că nu distincția dintre eroi mi-a condus gândurile, ci o legătură dintre ei, mai puternică decît orice deosebire. Eroii necunoscuți, eroii blînzi, sînt instrumentele prin care se actualizează furia eroilor care rămân în posteritate. Acești eroi speciali au, de regulă, două morminte. Un mormânt secundar, în biserici, mausolee și monumente dedicate. Au însă și un mormânt principal, situat urbi et orbi.


[1] V. pentru ansamblul chestiunii, Eric Desmons, Sur la morte patriotique, Droits, 46/2007, p. 60 et passim
[2] V. ibid, p. 64
[3] V. Peter Sloterdjik, Colère et Temps, Hachette, Paris. 2007 pp. 11-14. Cartea este un splendid eseu care debordează de cele mai surprinzătoare sugestii.
[4] V. ibid, p. 13
[5] Ibid., p. 245 et seq.
[6] V. J. Huizinga, Le Déclin du Moyen-Âge, Payot, Paris, 1967, p. 70 et seq.


Prof. Valentin Constantin

* Mulțumim Revistei Orizont, ediția martie 2024