Procedura executării titlurilor executorii în jurisprudența CEDO și eficacitatea hotărârilor sale în statele membre ale Consiliului Europei


SUMAR
I. Procedura executării silite în jurisprudența CEDO. Sinteză
II. Autoritatea și eficacitatea hotărârilor CEDO în Statele membre ale Consiliului Europei, cu referire specială la România
A. Principiile generale afirmate de CEDO
B. Aplicarea principiilor în cauzele contra României. Sinteză
C. Concluzie asupra mecanismelor interne
D. Alte particularități din procedurile interne privind executarea hotărârilor CEDO
III. Controlul CEDO asupra executării hotărârilor sale
1. Cadrul normativ și jurisprudențial asupra controlului
2. Raportul – 2022 al Comitetului de Miniștri
3. CEDO în fața rezistenței statelor contractante

*

Rezumat

Dreptul de acces la un tribunal va fi iluzoriu, dacă ordinea juridică internă a unui Stat contractant permite ca o decizie judiciară, definitivă și obligatorie să rămână inoperantă, în detrimentul unei părți.

În consecință, trebuie să înțelegem că art. 6 (1) din Convenție nu poate descrie în detaliu garanțiile de procedură (echitate, publicitate și celeritate), acordate părților și că el protejează aplicarea deciziilor judiciare; dacă acest articol trebuie să se refere exclusiv la accesul la judecător și la procedura de judecată, va risca să creeze situații incompatibile cu principiul preeminenței dreptului pe care Statele contractante s-au angajat să-l respecte, ratificând Convenția.

Executarea unei hotărâri, indiferent de jurisdicția care a adoptat-o, trebuie, deci, să fie considerată ca făcând parte integrantă a procesului, în sensul art. 6 (1) al Convenției” (CEDO, 19.03.1997 – hotărârea Hornsby c. Grecia, soluție confirmată prin hotărârea Immobiliare Saffi xc. Italia-CEDO, 28.03.1999, dar și prin hotărârea contra României-Chiș-14.09.2010; Flaviu și Delia Șerban-14.09.2010; Ciocodeica-16.01.2018 și altele-vs. România).

Executarea hotărârilor definitive și a altor titluri executorii este o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 (1) din Convenție și de constituțiile Statelor contractante.

Executarea hotărârilor CEDO nu a reținut atenția doctrinei mult timp, considerându-se că executarea spontană și de bună credință trebuie să fie corolarul recunoașterii competenței CEDO.

Ținând cont de numărul important de hotărâri și de State părți, de necesitatea executării optime a hotărârilor, în interesul afirmării drepturilor omului și al reparării drepturilor victimei, neexecutarea devine intolerabilă.

Conform jurisprudenței CEDO, creanța constatată printr-o hotărâre definitivă este calificată ca ”BUN”, în sensul art. 1 din Protocolul 1, astfel că, neexecutarea sau executarea tardivă, constituie nu numai o violare a garanțiilor procesului echitabil, ci și o ingerință disproporționată în dreptul la respectarea bunurilor.

I. Procedura executării silite în jurisprudența CEDO. Sinteză

1. Din examinarea art. 46 al Convenției (”Forța obligatorie și executarea hotărârilor) rezultă, în esență, cele două trăsături de fond: forța obligatorie și executarea hotărârilor, precum și asigurarea eficacității lor, pe temeiul angajamentelor Statelor contractante de a se conforma hotărârilor Curții și prin instituirea controlului politic de către Comitetul de Miniștri, care a fost întărit prin Protocolul nr. 14 la Convenție[1].

”În afara normelor convenționale și a celor constituționale, obligativitatea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului în ordinea juridică internă a Statelor contractante se întemeiază și pe următoarele considerente:

a) prezervarea scopului Convenției – această inedită și spectaculoasă arhitectură normativă, de a trece de la ”drepturi teoretice și iluzorii”, la ”drepturi efective și concrete”, ca un postulat al jurisprudenței Curții;

b) asigurarea cerinței obiective de a interpreta și de a aplica unitar concepte autonome, prevăzute în Convenție ori, chiar, create pretorian; și

c) necesitatea armonizării legislațiilor naționale în raport cu exigențele Convenției și cu reglementările similare ale altor state părți, într-un proces dinamic, evolutiv, pus sub semnul perfectibilității, specific societăților democratice, în care drepturile și libertățile omului constituie centrul lor vital.”[2]

2. Parametrii și principiile relative la obligativitatea executării deciziilor judiciare definitive, de către autoritățile competente ale Statelor contractante au fost elaborate de CEDO, în hotărârea Hornsby c. Grecia din 19.03.1997, (până la care executarea unei hotărâri judiciare nu era privită decât sub aspectul aprecierii timpului rezonabil).

Ulterior, Curtea a reafirmat principiile instituite și la alte titluri executorii: restrângerea dreptului la executare numai la ”decizii definitive și obligatorii”, extinderea responsabilității organelor judiciare și a statului, în temeiul obligațiilor pozitive asumate prin Convenție și altele.

”Pentru Curte, imposibilitatea prelungită de executare a unei decizii judiciare definitivă prin refuzul concursului forței publice, rupe echilibrul dintre exigențele interesului general și protecția dreptului la un tribunal. Această imposibilitate ”prelungită este culpabilă și inacceptabilă în privința dreptului fiecăruia la executare de către Stat a deciziilor justiției.”[3]

În consecință, executarea hotărârilor constituie o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil (art. 6-1 din Convenție) și a dreptului la protecția bunurilor, garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție”.

3. Dreptul de acces la un tribunal va fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui Stat contractant va permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână inporeantă în detrimentul unei părți, creându-se riscul unor situații incompatibile cu preeminența dreptului, cât timp, conform art. 6 (1) din Convenție, executarea hotărârilor trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă a unui proces echitabil” (CEDO, 19.03.1997, c. Hornsby c. Grecia, Chis-14.09.2020, Saffi, 14.09.2010, Flaviu et Delia Serban – 2010 Ciocodeica – 16.01.2018 și altele c. României).

II. Autoritatea și eficacitatea hotărârilor CEDO în Statele membre ale Consiliului Europei, cu referire specială la România

A. Principiile generale afirmate de CEDO

1. Curtea a statuat că executarea unei hotărâri definitive pronunțată de orice instanță, trebuie considerată ca parte integrală din „proces” în sensul art. 6 din Convenție (a se vedea Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, pct. 40, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II). Statul are obligația pozitivă de a organiza un sistem pentru executarea hotărârilor judecătorești, care să fie eficient, atât în drept, cât și în practică, și să asigure executarea acestora fără întârzieri nejustificate (a se vedea Ruianu împotriva României, nr. 34647/97, pct. 66, 7 iunie 2005). Atunci când autoritățile sunt obligate să acționeze pentru executarea unei hotărâri și nu fac acest lucru, inacțiunea lor poate angaja răspunderea statului în raport cu art. 6 § 1 din Convenție (Scollo împotriva Italiei, 28 septembrie 1995, pct. 44, seria A nr. 315-C; și Bushati și alții împotriva Albaniei, nr. 6397/04, pct. 79, 8 decembrie 2009).

2. Totuși, dreptul de „acces la instanță” nu impune statului obligația de a executa fiecare hotărâre cu caracter civil fără a ține seama de circumstanțele particulare ale cauzei (Sanglier împotriva Franței, nr. 50342/99, pct. 39, 27 mai 2003). Responsabilitatea statului de a executa o hotărâre împotriva unei persoane fizice se limitează la implicarea organelor statului în procedura executării (a se vedea Fuklev împotriva Ucrainei, nr. 71186/01, pct. 67 și pct. 90-11, 7 iunie 2005). Sarcina Curții este doar aceea de a examina dacă măsurile luate de autorități au fost corespunzătoare și suficiente. În cauze în care debitorul este o persoană fizică, statul trebuie să acționeze cu sârguință pentru a asista un creditor la executarea unei hotărâri judecătorești (a se vedea Fociac împotriva României, nr. 2577/02, pct. 70, 3 februarie 2005).

3. De asemenea, în jurisprudența sa, Curtea a decis că imposibilitatea unui reclamant de a obține executarea unei hotărâri pronunțate în favoarea sa constituie o ingerință în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor sale, așa cum este prevăzut în prima teză din primul paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, printre altele, Burdov împotriva Rusiei, nr. 59498/00, pct. 40, CEDO 2002-III; și Jasiūnienė împotriva Lituaniei, nr. 41510/98, pct. 45, 6 martie 2003).

B. Aplicarea principiilor generale la cauzele contra României[4]. Sinteza.

1. În cauze similare

Curtea a examinat deja cereri similare formulate de reclamanți, care au susținut că statul român nu le-a acordat ajutor efectiv pentru a obține executarea hotărârilor judecătorești interne definitive, pronunțate, în favoarea lor, împotriva unor persoane fizice.

1.1. Într-un număr redus de cauze, Curtea a constatat o încălcare a art. 6 (1) din Convenție, considerând că autoritățile statului (în principal executorii judecătorești) nu au acționat cu sârguință și promptitudine pentru a asista reclamanții în executarea hotărârilor (a se vedea Ruianu, citată anterior; Ghibuși împotriva României, nr. 7893/02, 23 iunie 2005; Flaviu și Dalia Șerban împotriva României, nr. 36446/04, 14 septembrie 2010; și Parohia Greco-Catolică Bogdan Vodă împotriva României, nr. 26270/04, 19 noiembrie 2013). Hotărârile neexecutate în aceste cauze au avut ca obiect, în principal, plata sau respectarea diferitelor obligații contractuale, reîncadrare pe post și plata ulterioară de despăgubiri de către angajatorul privat și eliberarea unor bunuri imobile.

Într-o cauză, Curtea a constatat și o încălcare a art. 10 din Convenție, ca urmare a faptului că autoritățile naționale nu au luat măsuri eficiente și necesare pentru a-i ajuta pe reclamanți, jurnaliști, în executarea unei decizii definitive și executorii față de o persoană fizică (a se vedea Frăsilă și Ciocîrlan împotriva României, nr. 25329/03, pct. 71, 10 mai 2012).

1.2. Cu toate acestea, în alte cauze având ca obiect procedura executării în care debitorul era persoană fizică, Curtea a constatat, fie că obligațiile statului prevăzute de art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 au fost respectate, fie că reclamanții nu au dat dovadă de suficientă sârguință în menținerea capetelor de cerere [a se vedea Fociac, citată anterior; Topciov împotriva României (dec.), nr. 17369/02, 15 iunie 2006; Maghiran împotriva României (dec.), nr. 29402/07, 19 ianuarie 2010; Voda împotriva României (dec.), nr. 35812/02, 19 ianuarie 2010 și altele).

1.3. Curtea a constatat, de asemenea, în mai multe cauze îndreptate împotriva României, că neexecutarea unei hotărâri judecătorești nu era cauzată doar de inactivitatea executorului, ci și de lipsa de pregătire, de reacție și de sprijin din partea celorlalte autorități competente, cum ar fi poliția, jandarmeria, parchetul sau administrația financiară (a se vedea, de exemplu, Parohia Greco-Catolică Bogdan Vodă, pct. 47 și 50; Flaviu și Dalia Șerban, pct. 61; Constantin Oprea, pct. 40; și S.C. Prodcomexim SRL, pct. 43, toate citate anterior). În mod similar, Curtea a constatat anterior că autoritățile naționale nu au acordat asistență corespunzătoare creditorilor care întâmpină greutăți la îndeplinirea obligației de a plăti în avans taxele de executare, pentru a le asigura acces efectiv la procedura executării (a se vedea Elena Negulescu, citată anterior, pct. 44).

1.4. Totodată, Curtea a hotărât că posibilitatea de a introduce o acțiune în obligarea debitorului la plata unei amenzi civile sau a unor despăgubiri, în temeiul art. 580 indice 3 din vechiul C. proc. civ. nu constituie o cale de atac efectivă, fiind doar un mijloc indirect de executare a hotărârii definitive, nefiind de natură să repare direct încălcarea pretinsă (a se vedea, printre altele, Ghibuși, pct. 27-28; și Frăsilă și Ciocîrlan, pct. 70, ambele citate anterior).

1.5. În sfârșit, Curtea a hotărât că acțiunea disciplinară împotriva unui executor judecătoresc nu poate fi considerată o cale de atac direct accesibilă reclamanților și capabilă să asigure executarea unei hotărâri definitive. O astfel de acțiune putea fi introdusă numai de Consiliul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și putea avea ca efect doar suspendarea executorului judecătoresc din funcțiile sale sau altă sancțiune disciplinară. Această acțiune nu era de natură a contribui la asigurarea executării hotărârii (ibid., pct. 68; Constantin Oprea, citată anterior, pct. 41).

2. Cadrul general din România al mecanismului actual de executare a hotărârilor judecătorești, pronunțate împotriva debitorilor persoane fizice, constatat de CEDO[5].

2.1. Curtea a constatat că actualul mecanism de executare a hotărârilor judecătorești, pronunțate împotriva debitorilor persoane fizice, include o serie de garanții noi și importante, în special în ceea ce privește accesul creditorilor la procedura executării și modul în care autoritățile de executare desfășoară procedura în general.

2.2. Curtea a observat că, luând ca punct de plecare concluziile formulate în hotărârile sale împotriva României pe motiv că autoritățile statului nu au acordat o asistență corespunzătoare creditorilor unor persoane fizice, statul pârât a pus în aplicare o serie de modificări legislative importante, vizând, în principal, procedura executării reglementată de noul C. proc. civ., care a intrat în vigoare la 15 februarie 2013, sistemul de ajutor public judiciar – modificat în 2008 și cadrul juridic care reglementează activitatea executorilor judecătorești, inclusiv introducerea, în 2014, a fondului de despăgubire al executorilor judecătorești, toate acestea vizând îmbunătățirea mecanismului executării în general. Jurisprudența internă, precum și opiniile juridice exprimate de un număr consistent de instanțe naționale din întreaga țară cu privire la suficiența și eficiența mijloacelor puse la dispoziția creditorului unor persoane fizice în încercarea sa de a obține executarea unei hotărâri judecătorești neexecutate (a se vedea supra, pct. 49-58) sunt probe fiabile cu privire la îmbunătățirea mecanismului executării în general.

2.3. În acest sens, Curtea a reținut că noile dispoziții legislative prevăd în mod expres că statul sau alte autorități competente trebuie să sprijine executorii judecătorești prin acordarea informațiilor sau a asistenței necesare în procedura executării, atunci când este necesar. În caz contrar, acestea pot fi amendate sau obligate să plătească despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de executarea întârziată.

2.4. În același timp, procedura executării silite este mai ușor accesibilă creditorului ca urmare a îmbunătățirilor aduse sistemului de ajutor public judiciar în 2008. În această privință, Curtea observă că, sistemul intern permite o evaluare juridică amănunțită a situației financiare a creditorului pentru a se asigura că acesta are acces efectiv la procedură.

2.5. Curtea mai reține că, în conformitate cu legislația actuală, s-au stabilit termene mai stricte și mai scurte pentru desfășurarea procedurii executării silite și s-au majorat amenzile care pot fi aplicate de instanțe autorităților care nu se conformează. În același timp, legea oferă garanții împotriva abuzului sau relei-credințe din partea debitorului sau a executorului judecătoresc, care sunt descurajați să eludeze procedura existentă prin utilizarea excesivă a suspendării procedurii executării silite sau a contestațiilor la executare care sunt neîntemeiate.

2.6. Curtea consideră, de asemenea, că mecanismul disciplinar, chiar dacă nu este în mod direct la dispoziția creditorului, în măsura în care este aplicat în mod activ și prompt de către autoritățile competente, poate oferi o garanție suplimentară care să asigure respectarea, cu promptitudine și sârguință, de către executorii judecătorești a obligațiilor lor profesionale care le sunt impuse prin lege. În plus, includerea în statut a unor dispoziții privind fondul de asigurări de răspundere civilă pentru profesia de executor judecătoresc constituie o modalitate indispensabilă și eficientă de a acorda ajutor creditorului prejudiciat.

C. Concluzie privind România

Curtea a statuat că se poate considera că Guvernul și-a îndeplinit obligația de a revizui situația pe care Curtea a indicat-o ca fiind problematică în hotărârile sale în care a constatat o încălcare ca urmare a deficiențelor mecanismului de executare a hotărârilor judecătorești care au fost pronunțate împotriva unor persoane fizice și au rămas neexecutate. În plus, există suficiente probe în raport cu jurisprudența internă pentru a dovedi că au fost introduse căi de atac efective și/sau că acestea au devenit mai ușor accesibile creditorilor în încercarea lor de a obține executarea hotărârilor pronunțate în favoarea lor.

D. Alte particularități din procedurile interne privind executarea hotărârilor CEDO și a titlurilor executorii.

1. Inadmisibilitatea acțiunii judiciare contra autorităților naționale competente să execute hotărârile CEDO.

1.1. Conform Convenției, debitorul obligațiilor stabilite prin hotărârea CEDO este Guvernul, în numele Statului membru, ca Înaltă parte contractantă, iar aceasta hotărâre are forță probantă absolută într-o procedură judiciară internă pentru a se obține titlul executoriu veritabil și opozabil debitorului real, autentic, respectiv Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitatea de administrator legal al bugetului de stat.

1.2.Tentative de a se obține pe cale directă, investirea cu formulă executorie a hotărârilor CEDO, s-au înregistrat, dar instanțele au respins asemenea cereri ca inadmisibile.

1.3. ICCJ-Secția de contencios administrativ și fiscal a decis că este inadmisibilă acțiunea judiciară directă contra autorității interne competente să execute o hotărâre a CEDO, statuând, în esență, că: ”Instanțele judiciare naționale nu sunt competente în procedurile interne de executare a hotărârilor CEDO având ca obiect plata unor sume reprezentând c/valoarea prejudiciilor materiale și morale, întrucât această competență pentru supravegherea executării hotărârilor CEDO este atribuită exclusiv Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, conform art. 46 din Convenție” (Decizia nr. 617/13.02.2015 a ICCJ – Secția CAF – a se vedea pagina de internet a ICCJ).

2. Răspunderea statului debitor conform art. 41 și 46 din Convenție pentru refuzul sau inacțiunea autorităților naționale pentru neexecutarea hotărârilor definitive, intrate în puterea lucrului judecat ori executate cu mare întârziere, constituie:

2.1. o încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 (1) din Convenție și de art. 21 (2) din Constituția României;

2.2. lipsa fondurilor bugetare nu poate constitui un motiv justificat pentru neexecutarea ori executarea cu întârziere a hotărârilor judecătorești;

2.3. complexitatea procesului intern de executare sau a sistemului bugetar public nu este de natură să exonereze statul de la obligațiile asumate prin Convenție, întrucât

2.4.- Statele sunt obligate să-și organizeze sistemul juridic astfel încât autoritățile competente să execute la timp și pe deplin hotărârile judecătorești definitive.

III. Controlul CEDO asupra executării hotărârilor sale.

1. Cadrul normativ și jurisprudențial[6].

”Pilier esențial al eficacității sistemului Convenției, dreptul la recursul direct deschis indivizilor la Curte nu are, totuși, efectivitate decât dacă el se traduce prin executarea deciziilor judecătorului european, forța executorie fiind un atribut esențial al oricărei hotărâri, ca și caracterul obligatoriu, instituit de art. 46 din Convenție, care impune statelor o obligație de rezolvat.

2. Raportul Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, din decembrie 2022, asupra executării hotărârilor CEDO – extras.

”În urma excluderii din Consiliul Europei, la 16.03.2022, Federația Rusă a încetat să fie Înalta Parte Contractantă a Convenției, de la 16.09.2022. dar, Curtea rămâne competentă contra Federației Ruse referitoare la acțiunile și omisiunile susceptibile de a constitui o violare a Convenției, survenite până la 16.09.2022, iar Comitetul de Miniștri, va continua să supravegheze (?!) executarea hotărârilor și a reglementărilor amiabile adoptate de Curte.

Printre altele, 26 de rezoluții finale, au fost adoptate de Comitetul de Miniștri în 2023, pentru a supravegherea executarea hotărârilor Curții”.

3. CEDO în fața rezistenței Statelor membre

3.1. ”Curtea europeană este confruntată cu dificultăți create prin reaua credință a Statelor membre de a executa hotărârile[7], datele statistice prezentate de Comitetul de Miniștri, relevând o problemă sistematică în interiorul Statelor membre,stocul hotărârilor neexecutate în ultimii cinci ani, crescând inexorabil, ceea ce alterează grav credibilitatea Curții.

Statisticile arată că 9 țări, din cele 47 State membre, sunt la originea a 80% din hotărârile aflate sub supravegherea Comitetului de Miniștri și care necesită o acțiune urgentă și relevă dificultăți majore: Rusia, Ucraina, Turcia, Republica Moldova, Bulgaria, Italia, ROMÂNIA, Azerbaijan și Grecia”.

3.2. Tergiversarea multianuală echivalează cu neexecutarea.

Anumite hotărâri nu sunt deplin executate timp de 10 până la 20 de ani (ca și durata soluționării cererilor la Curte după 1998), după această ”terapie” judiciară, ajungându-se ca violarea continuă să devină permanentă timp de 40-50 de ani (?!).

Este evident că la baza aceste grave încălcări a principiilor statului de drept și a Convenției stă ”lipsa de voință politică, deși Statele aflate în culpă, nu recunosc oficial”[8].

3.3. O sfidare vădită față de CEDO se afirmă, de ceva ani, în mai multe State membre, facilitată și de unele disfuncții sistematice din interiorul (ne)funcțional al mecanismului Curții, precum și de anumite hotărâri care relevă extensia nelegitimă a jurisdicției Curții.

În Marea Britanie, Parlamentul s-a opus, în 2011, să ridice interdicția drepturilor la vot pentru deținuți și, deci, să execute Hotărârea ”Hirst” a CEDO, calificată, la acea dată, de Primul Ministru David Cameron ca fiind ”bolnavă”, iar, recent (04.04.2024), actualul prim ministru Rischi Sunak a afirmat că ”Marea Britanie nu acceptă concesii în privința imigrației ilegale”, sugerând că ar putea părăsi Convenția.

În urma Deciziei din 09.09.2024, a Marii Camere, prin care Elveția a fost condamnată pentru omisiunea de a lua măsuri contra schimbărilor climatice, cel mai mare partid elvețian, Uniunea Democratică a Centrului (UDC), a emis un comunicat prin care solicită ca Elveția să se retragă din Consiliul Europei, calificând această hotărâre definitivă, ca ”inacceptabilă și scandaloasă”, întrucât nu a luat în considerare faptul că ”Elveția este exemplară în materie de reducere a emisiunilor de gaze de seră”.

Această formațiune mai precizează că ”prin verdictul lor de astăzi, judecătorii de la Strasbourg se transformă în marionete ale activiștilor și și-au pierdut definitiv credibilitatea, ingerința în politica elvețiană, fiind inacceptabilă pentru o țară suverană”. ”CEDO devine o Curte expansivă. Ea se amestecă tot mai mult în afacerile naționale, care nu erau în competența sa, la data creării și nici la data aderării Elveției la Convenție, în 1963[9]”.


[1] Ratificat de România prin Legea nr. 39/2005/M/.Of., partea I nr. 238/22.03.2005
[2] Prof. Ion Deleanu ”Obligativitatea hotărârilor CEDO și ale CJUE”, în ”Prolegomene juridice”, Ed. U.J., 2009, p. 241.
[3] Serge Guinchard, Fr. Ferrand et autres: “Droit processuel. Droit commun et droit comparé du procés equitable”, DALLOZ, 4 e Edition, 2007, p. 921.
[4] A se vedea Hotărârea din 16.01.2018 în cauza Ciocodeică c. România – cererea nr. 4713/09.
[5] Hotărârea Ciocodeică, 16.01.2018.
[6] Laura Lagamiere Milano: ”Controlul CEDO al executării hotărârilor sale”, 27.09.2019, site CEDO: http/www.echr.coe.int
[7] Gilbert Reilhae, ”La Cour européenne face á la résistance des Ėtats”, 20.07.2018, REUTERES
[8] Christos Giakoumpoulos – Director General al Direcției Dreptului Omului în Consiliul Europei, XII/2023
[9] Agenția France-Press-Comunicat preluat de Cotidianul.ro din data de 09.07.2024.


Prof. univ. dr. Marin Voicu, Universitatea ”Ovidius” Constanța
Membru de onoare al AOS
Președintele Secției de drept internațional și drept comparat a ASJR
Fost judecător la CEDO și ÎCCJ

* Comunicare prezentată la Conferința internațională din 6-7 octombrie 2023, la Constanța, organizată de Uniunea Internațională a Executorilor Judecătorești și Universitatea ”Ovidius”, Facultatea de drept și științe administrative