Uniunea Europeană, Carbonul și Noi

Importanța problemei și motivația lucrării

Scopul acestei lucrări constă în identificarea și prezentarea unor reglementări ale UE relevante din perspectiva emisiilor de CO2 și a unor taxe cu efect disuasiv menite a combate excesul de astfel de emisii. De asemenea, s-a urmărit identificarea efectelor acestor reglementări și taxe disuasive deopotrivă asupra profesioniștilor și asupra consumatorilor. Analiza, de altfel, plasează individul în contextul creat de ideologia schimbării climatice, demers necesar în vederea evaluării impactului financiar direct sau indirect asupra omului contemporan.

Introducere

În ultimele decenii, tendința liderilor globali a fost de a concentra dezbaterile și studiile științifice, reglementările, alocările de resurse și ideologia mainstream pe una dintre tematicile protecției mediului: lupta împotriva schimbărilor climatice.

Legislația europeană, de la dreptul mediului, la reglementările în domeniul sanitar, alimentar, energetic, financiar și chiar educațional – cultural, devine din ce în ce mai abundentă în normative care pun în centrul preocupărilor birocratice și administrative această luptă contra schimbărilor climatice, într-o încercare similară cu munca acelui om din poveștile lui Ion Creangă care încerca să introducă soarele cu ligheanul într-o casă fără uși și fără ferestre. Birocrația Uniunii Europene pretinde a opri schimbările climatice prin lege și prin taxe cu efect de descurajare a emisiilor de CO2.

Potrivit art. 4 alin. (2) lit. e) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE), mediul face parte din clasele de competență pe care Uniunea Europeană le partajează cu Statele membre. Așa cum rezultă din art. 2 alin. (2) din TFUE, Statele membre își exercită competența în măsura în care Uniunea nu și-a exercitat competența și își exercită din nou această competența în măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze să și-o mai exercite …

Acordul de la Paris privind schimbările climatice, semnat în anul 2015, a fost o convenție a liderilor mondiali (fără un suport popular și, în mod paradoxal, perfectat în mod netransparent) prin care s-au stabilit obiective ambițioase și utopice pentru lupta împotriva schimbărilor climatice.

Contrar principiilor Tratatului Uniunii Europene, conform cărora deciziile și acțiunea în cadrul Uniunii se iau în mod transparent și cât mai aproape de cetățeni, Acordul de la Paris a fost semnat și ratificat atât de Uniune, cât și de toate statele sale membre. Statele membre și UE au fost înscrise, astfel, pe o traiectorie către prima (și utopica) economie și societate neutră din punct de vedere climatic până în 2050[1].

Regulamentul (UE) 2021/1119 al Parlamentului European și al Consiliului face obiectivul neutralității climatice până în 2050 obligatoriu în Uniune și stabilește un angajament intern obligatoriu al Uniunii de reducere, până în 2030, cu cel puțin 55% a emisiilor nete de gaze cu efect de seră (emisii după deducerea absorbțiilor) înregistrate la nivelul anului 1990.

În baza acestor angajamente, UE a impus progresiv obligații și taxe de descurajare care privesc atât companiile, cât și, direct sau indirect, consumatorii lor finali.

În cele ce urmează vor fi enunțate și comentate din perspectiva motivației prezentului studiu câteva exemple de reglementări și taxe impuse de acest angajament.

1. Directiva UE 2022/2464 de raportare corporativă de sustenabilitate

Directiva enunțată impune obligația raportării măsurilor luate în vederea micșorării emisiilor de dioxid de carbon[2].

Cunoscută și sub acronimul CSRD, Directiva raportării CO2 a completat și înlocuit Directiva raportării nefinanciare (NFRD), ceea ce denotă intenția inițiatorului de a ridica problematica emisiilor de CO2 la nivel de obiectiv al întreprinderii, demers riscant pentru ființa juridică a entității care are poziția de titular al întreprinderii. Potrivi art. 187 Cciv., o persoană juridică trebuie să aibă un scop licit, moral și în acord cu interesul public. În caz contrar, poate fi în pericol de nulitate. În plus, domeniul de aplicare a fost larg extins, existând un număr mai mare de companii care intră sub incidența acestei directive din 2022.

Raportarea va reliefa impactul potențial și real asupra mediului și asupra societății, în ipostaza unei amprente de carbon, calculată potrivit unui standard internațional de calculare a emisiilor de gaze cu efect de seră, denumit Protocolul GES.

Ceea ce se urmărește prin Protocolul GES sunt: (i) emisiile directe și emisiile indirecte, precum și (ii) emisiile provenind din procese și activități ce țin de întregul lanț valoric al circuitului industrial și economic al produsului sau serviciului.

Obligațiile instituite de Directiva CSRD implică semnificative costuri în sarcina companiilor, fiind vorba despre necesitatea unei analize detaliate pe care doar persoane specializate ar putea să o întreprindă. Cu caracter de evidență, aceste costuri se vor răsfrânge asupra consumatorilor finali prin prețuri majorate ale produselor achiziționate de la întreprinderile raportoare. Obligația de raportare care incumbă companiilor se răsfrânge asupra consumatorului, adică, asupra simplului particular, întrucât determină majorarea prețurilor.

Directiva CSRD are și obiectivul de a determina companiile să fie sustenabile, astfel încât să se atingă scopurile stabilite de UE privind sustenabilitatea și emisia de CO2. Prin ceea ce impune, Directiva creează o presiune în sensul conformării cu obligația raportării și al micșorării emisiilor, această transparență introdusă în activitatea întreprinderilor putându-le afecta reputația și brandingul ori, după caz, putând atrage noi investiții. Astfel, modul în care activitatea întreprinderii transpare în urma acestui raport ar putea influența chiar activitatea ulterioară a acesteia în cadrul pieței.

Din perspectiva eficienței acestei măsuri de luptă contra schimbărilor climatice, a se observa, în special, faptul că este vorba de raportări, adică de hârtii birocratice, precum și de „specialiști în fum”, care trebuie plătiți. De aici și un risc ridicat de corupere a „specialiștilor în fum” în vederea emiterii unor raportări pozitive și amicale cu plătitorii serviciului.

Presiunea Directivei nu se răsfrânge doar asupra comerciantului, ci ajunge și la consumator, cu privire la care se observă o practică incipientă de name, shame and blame. Aceasta poate fi observată, de exemplu, în cadrul aplicațiilor pentru tichetele de masă. La cumpărarea unui produs folosind tichete de masă, aplicația arată cantitatea de CO2 pe care consumatorul final a „produs-o” prin simplul fapt că a cumpărat acel produs de pe raft. Așadar, vinovatul aparent este consumatorul, iar nu producătorul fumului emanat de fabricarea mărfii. O astfel de practică se observă inclusiv în ceea ce privește industria transportului aerian, unde anumite companii au început să indice pe biletul de zbor cantitatea de CO2 pe care individul o „produce” atunci când călătorește cu avionul și, cu această ocazie, contribuie la dezvoltarea turismului și a economiilor care se bazează pe turism. S-a încercat și introducerea opțiunii de compensare a emisiilor de CO2 (carbon offset), care are ca scop îndreptarea efectului negativ produs de activități poluante. De exemplu, s-a propus plantarea de copaci în cantități echivalente cu emisiile de CO2. În mod ilogic, azi plantarea copacilor în vederea reversării efectului de încălzire climatică determinată de excesul de CO2 este descurajată, fiind preferate raportări, speculații cu certificate de emisii și stocarea în pungi subterane de gaz, totul extrem de scump și costisitor.

Este evident că acest sistem nu va suscita interesul consumatorilor. Deși majoritatea simplilor particulari sunt clar preocupați de problemele de mediu, nimeni nu își dorește ca aceste probleme să își găsească rezolvarea în achitarea unor taxe sau impunerea unor costuri mai mari pentru consumatorii finali ai diverselor produse. Toate acestea pot conduce, în final, la abținerea de la consum, cu toatele consecințele negative în lanțul economic și fiscal care decurg din această abstinență și austeritate. Cel mai afectat din punct de vedere financiar va fi consumatorul și, în mod indirect, salariatul, care își va pierde locul de muncă în urmarea falimentului companiei angajatoare, în urmarea creșterii prețurilor și a reculului consumului. Statul, de asemenea, va suferi un recul al colectării de tva și de accize la buget, ca urmare a reducerii consumului. Este un efect cu totul imprevizibil și nedorit al acestei manipulări prin disuasiune, o cale sigură spre neutralizarea democrației consumului.

2. Regulamentul (UE) 2023/956 privind instituirea unui mecanism de ajustare a carbonului la frontieră (CBAM)

Regulamentul CBAM instituie o adevărată Taxă pe carbon care va acoperi, în primă fază, importurile bunurilor și precursorilor a căror producție necesită o mare cantitate de carbon (ciment, fier și oțel, aluminiu, îngrășăminte, electricitate și hidrogen), în faza ulterioară urmând a i se extinde domeniul de aplicare în așa fel încât să cuprindă mai mult de 50% din emisiile din sectoarele acoperite de Sistemul European de Tranzacționare a Emisiilor (ETS).

Acest Regulament CBAM impune companiilor o obligație suplimentară de raportare cu privire la consumul de energie, emisiile încorporate (emisiile directe, emisiile indirecte, emisii provenind din procese și activități ce țin de întregul lanț valoric), țara de origine a mărfurilor importate, identitatea și locația unităților în care au fost produse mărfurile și prețul carbonului care trebuie plătit în țara de origine pentru emisiile conținute de mărfurile importate.

După faza de tranziție[3], importatorii vor fi obligați să achiziționeze certificate CBAM.

Se poate face o paralelă cu sistemul deja existent, transformat chiar în piață similară bursei de valori, al certificatelor de emisii de CO2. Acest sistem se aplică producătorilor industriali interni. În afară de caracterul puternic speculativ pe care l-a căpătat, acest sistem de tranzacționare a emisiilor de carbon s-a dovedit deja nociv pentru economii slabe, conduse prin politici publice neîndemânatice, așa cum este România. Sistemul tranzacționării certificatelor de CO2 s-a dovedit și profund anticoncurențial, întrucât între întreprinderile normale și întreprinderile „prea mari pentru a fi lăsate să falimenteze” s-a înfiripat un iritant dublu standard, care face ca marile companii germane, franceze, olandeze, italiene sau spaniole să fie ignorate de la sancțiuni pentru poluare sau să fie „calificate” să își deruleze propriile metode de calcul al reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră, în timp ce întreprinderile normale, cum ar fi cele publice românești, sunt intenționat falimentate, chiar și pentru lipsa unei virgule. Este clar, oricum, că noul sistem al certificatelor de CO2 pentru importuri este un nou glonț tras de UE în propriul picior, care îi va vătăma și mai abitir economia slăbită și îi va sărăci și mai mult populația.

Mecanismul certificatelor CBAM își dorește să stabilească un echilibru între importatorii de produse pentru a căror obținere este necesară emiterea unei cantități considerabile de CO2 și producătorii din cadrul UE, cărora li se aplică schema UE de comercializare a certificatelor de emisii (EU ETS). Evident că, în acest sens, obiectivul Regulamentului este unul întemeiat, echilibrând raporturile dintre comercianți. Totuși, pentru ca acest echilibru să existe, consumatorul „trebuie” să fie dezavantajat, căci în sarcina sa va ajunge suportarea efectivă a acestor taxe.

Nerespectarea cerințelor de raportare CBAM sau inexactitățile raportului pot conduce la penalități pe care le va stabili fiecare stat membru. Cuantumul penalității este cuprins între 10 EUR și 50 EUR pe tonă de emisii neraportate/raportate cu inexactități.

Desigur că și aceste costuri vor fi incluse în prețul produselor și serviciilor, care va fi suportat de consumatorul final.

Consecința va fi accentuarea sărăciei.

Colateral, consecința va fi abținerea de la consum și austeritatea, adică, mai puțin bani colectați la bugetele publice, cu titlu de tva și accize, mai puțină producție și comerț, mai puține locuri de muncă, mai mult șomaj, mai prostești așteptările ca toată această nefericire în lanț să fie acoperită de digitalizare și de „inteligența” artificială.

3. Regulamentul UE (2023/2405) privind combustibilii de aviație durabili

Denumit și ”RefuelEU aviation initiative”, acest Regulament face parte din planul UE „Fit for 55 package” de a reduce emisiile de CO2 cu până la cel puțin 55% până în 2030, având ca referință nivelul emisiilor din 1990, și de a atinge neutralitatea climatică până în 2050.

Regulamentul stabilește că, în cadrul transporturilor aeriene, va trebui folosit un anumit procent de SAF (combustibili de aviație durabili). Furnizorii de combustibili pentru aviație vor fi obligați să asigure, începând cu 2025, un minim de 2% SAF, procent care va urma să crească la fiecare 5 ani: 6% în 2030, 20% în 2035, 34% în 2040, 42% în 2045 și 70% în 2050.

Având în vedere evoluția tehnologică din prezent, SAF reprezintă o variantă mai costisitoare de combustibil decât cea utilizată în prezent. Consecința imediată va fi creșterea prețurilor biletelor de avion, consumatorii finali fiind, iarăși, cei care vor trebui să suporte din buzunarul propriu aceste schimbări introduse prin reglementări la nivelul UE. Un potențial efect negativ se întrevede și din perspectiva companiilor aeriene, creșterea costurilor unei curse cu avionul ducând la reducerea traficului aerian, ceea ce în final ar determina falimentul. Or, acest domeniu a fost masiv finanțat de statele membre ale UE, cu ajutoare de stat, pentru a trece peste riscul de faliment cauzat pandemie. Aceste ajutoare, acordate din bani publici, culeși din taxele și impozitele contribuabililor, se vor fi pierdut pentru eternitate și pentru nimic.

Așa cum s-a arătat mai sus, fiecare dintre pasageri „beneficiază” și de un calcul automat al amprentei personale de carbon, care se regăsește la loc vizibil pe tichet, amprentă calculată ca un fel de rație de consum. Odată epuizată, intervine interdicția de a mai circula cu avionul, aplicabilă consumatorului până la finele perioadei pentru care se calculează rația.

4. Proiectul din martie 2023 de Regulament al industriei net – zero

Comisia Europeană a propus în data de 16 martie 2023 un proiect de Regulament privind industria net-zero – Net Zero Industry Act (NZIA). Pe 16 februarie 2024, Parlamentul și Comisia au ajuns la un acord politic provizoriu asupra proiectului.

Regulamentul, încă neintrat în vigoare, își propune să ofere un cadru de reglementare simplificat pentru capacitatea de producție a produselor care sunt esențiale pentru îndeplinirea obiectivelor în materie de neutralitate climatică, cum ar fi bateriile, turbinele eoliene, pompele de căldură, panourile solare, electrolizoarele și tehnologiile de captare și stocare a dioxidului de carbon[4], dar prezintă interes mai ales din perspectiva obligației de captare și stocare a CO2 (carbon capture and storage – CCS).

Este vorba, pur și simplu, de capt(ur)area, transportul și stocarea CO2 pentru a-l împiedica să ajungă în atmosferă. Adică vânarea de vânt și nori.

Teoretic, este posibilă și convertirea CO2 stocat și captat în alte produse ce ar putea fi folosite ulterior (captarea și utilizarea carbonului – CCU), dar nu acesta este obiectul proiectului de regulament.

Această irațională vânătoare de vânt și nori va determina abandonarea metodei naturale de inversare retroactivă a emisiilor de CO2. Plantarea copacilor în acest scop este, de altfel, dezavuată, ba chiar combătută prin cumpărarea de păduri pentru a sacrifica copaci și a împământa buștenii de pe sute de mii de hectare. Cam la fel sunt abandonate toate metodele naturale de primenire a Pământului, exact ca în „universurile artificiale” ale lui Oscar Wilde …

Chiar dacă scopul procedurii de vânare a vântului și a norilor este unul care pare bine intenționat (dar nu prea rațional), ne putem întreba dacă enormul și inutilul efort (financiar, dar nu numai) care trebuie depus în vederea aplicării acestei idei este proporțional cu rezultatele. Având în vedere că nu sunt expres reglementate ipotezele în care ar trebui să intervină captarea și stocarea emisiilor de CO2, ar fi rezonabil să presupunem că acest mecanism ar putea deveni un „get out of the jail free card”, adică un tichet gratis de ieșire din închisoare[5], companiile simțindu-se îndrituite să emane la fel de mult sau poate chiar mai mult CO2 doar în baza faptului că au banii și resursele necesare vânării de vânt și de nori.

Evident că în această ecuație trebuie luate în calcul și costurile ridicate ale unui astfel de proces tehnologic. Finanțarea publică nu va putea acoperi întreaga sumă necesară derulării și finalizării unui proiect de o asemenea anvergură, astfel că vor fi necesare finanțări private care bineînțeles că se vor răsfrânge în mod inevitabil asupra consumatorilor finali. Companiile care se vor lansa în mod obligatoriu în operațiunea de vânare și stocare a vântului și a fumului vor fi nevoite să își acopere aceste costuri, „investiția” în viitorul verde găsindu-și urmări financiare în prețurile impuse ulterior consumatorilor.

Proiectul mai implică o incertitudine. Care vor fi statele membre care vor trebui să implementeze această tehnologie și, deci, să îi suporte costurile? Este evident că nu toate statele au „potențial” de stocare a CO2, însă ceea ce este și mai evident este că România nu face parte dintre acestea. România nu deține astfel de premise și nu deține resursele financiare necesare construirii lor.

Obligația de stocare a CO2 vizează, în mod primordial, producătorii europeni de petrol și de gaze. Potrivit Regulamentului, provizoriu adoptat în 2024, fiecare entitate care deține o autorizație de explorare și/sau exploatare de hidrocarburi va trebui să aibă o contribuție individuală în vederea atingerii obiectivului stabilit la nivelul UE referitor la cantitatea de CO2 stocată, iar acest obiectiv consolidat la nivelul tuturor celor 27 de state membre este de cel puțin 50 de milioane de tone CO2 captat și stocat până în 2030. Aceste contribuții individuale vor fi calculate după o formulă de calcul care are în vedere producția din 1 ianuarie 2020 până pe 31 decembrie 2023. Este evident că nu toate statele au astfel de producători, deci nu toate economiile și nici toți cetățenii UE vor avea de suferit de pe urma acestei noi obligații impuse pentru a trăi în minunata lume nouă de după 2030.

România, fie că vrea sau nu vrea, este al doilea producător de petrol și gaze din Europa, având două mari companii în domeniu – OMV Petrom și Romgaz, astfel că, prin aplicarea formulei Comisiei, o mare parte din sarcina stabilită de UE prin Regulamentul ce urmează a fi adoptat formal în curând urmează să implice aceste două companii și, deci, România. Având în vedere poziția României în ecuație, a rezultat că producătorilor români ar urma să le revină aproximativ 20% din obligația instituită[6], ceea ce ar însemna aproximativ 9 milioane de tone de CO2. Practic, până la primul termen vizat, adică anul 2030, România va trebui să aibă deja depozitele care ar avea potențialul de a stoca acele milioane de tone CO2 care trebuie captate și stocate în subsol. Această acțiune necesită investiții foarte mari, stațiile de colectare și de injectare fiind ele însele costisitoare.

În cazul nerespectării acestor obligații, UE lasă statele membre să stabilească penalitățile aferente (ce mărinimie …).

Cu privire la perspectivele stakeholderilor din România asupra acestui mecanism și asupra implementării sale au fost elaborate un studii. Stakeholderii vizați au fost consultați, printre altele, cu privire la operațiunea de vânare de vânt – carbon capture and storage (CCS), precum și cu privire la operațiunea de procesare a vântului vânat – carbon capture and utilisation (CCU). Majoritar, este preferată această din urmă procedură. Nimeni nu își dorește ca România să devină un loc de stocare de CO2, deoarece acest lucru va duce la acumularea de „pungi de CO2” în subteran[7]. Evident că CCS ar putea constitui premisa CCU, astfel că aceste „pungi” nu ar fi automat stocate pentru totdeauna în subsol, ci doar până când ar interveni posibilitatea metamorfozării CO2 în alte produse, dar această discuție pare prematură.

Totuși, utilitatea acestui mecanism și aplicabilitatea efectivă a sa rămâne cel puțin pentru moment sub semnul întrebării. Sunt multe probleme care au fost abordate chiar de către petrolieri români care nu și-au găsit răspunsul sau consensul. În plus, nu este favorabilă nici împrejurarea lipsei de încredere acordată acestui mod de luptă împotriva schimbărilor climatice, nici impactul financiar puternic pe care îl impune chiar de la început un astfel de demers.

În altă ordine de idei, a se observa că Uniunea Europeană știa deja, încă din 2018, că:

(i) industriașii din domeniu ar putea produce mai mult CO2 plătind costurile acestei vânări de vânt, pseudo-științific denumită carbon capture and storage (CCS);

(ii) stocarea CO2 la mii de metri în pământ ar putea cauza cutremure, contaminarea pânzei freatice și… încălzire climatică[8].

Și, cu toate acestea, Uniunea Europeană a decis să continue vânarea de vânt și să o transforme în Regulament european…

Este același gen de cerbicie cu care s-au dezvoltat bio-tehnologiile și ingineria genetică în laboratoarele virusologice și extracția de gaze de șist prin fracturare hidraulică. De aceea, sunt perfect îndreptățite temerile că unele cutremure în zone fără risc seismic sunt, de fapt, cauzate de omul ne-înțelept și ne-precaut. Ce altceva este geoingineria (care include și mutarea norilor …) dacă nu un tip de “cercetare științifică” efectuată de iresponsabili și infantili?

Sleipner and Snøhvit, două proiecte CCS din Norvegia, au demonstrat că „pentru a asigura stocarea sigură pe termen lung a CO2, sunt imperative monitorizarea continuă și verificarea integrității sitului de stocare. Planurile de rezervă trebuie să fie întotdeauna disponibile în cazul în care formațiunile de stocare nu se comportă cum a fost anticipat. Companiile care investesc și operează acestea trebuie să aibă la dispoziție resurse financiare și tehnice în vederea remedierii deficiențelor, abaterilor și a situațiilor neprevăzute”. Ceea ce proiectele menționate nu au reușit să demonstreze, însă, este dacă aceste formațiuni de stocare subterane sunt viabile pe termen lung. Se vor defecta sau deforma astfel încât să permită gazului să iasă? Se va deplasa gazul în timp? Un singur lucru este cert – că niciun om de știință nu poate răspunde cu certitudine acestor întrebări[9].

Dar, chiar în absența acestor ipoteze nefaste, reprezintă vînarea de vânt (CCS) un mod eficient de reducere a emisiilor de CO2? Center for International Environmental Law (CIEL) afirmă că nu.

Conform CIEL, tehnologia CCS are o istorie de zeci de ani în ceea ce privește promisiunile deșarte, proiectele eșuând frecvent să îndeplinească obiectivele de reducere a emisiilor. În plus, CCS produce propriile sale emisii, care adesea nu sunt luate în considerare. Este vorba despre energie consumată în procesul de captare (denumită „energy penalty”), ce are ca efect reducerea semnificativă a impactului său.

Important de menționat ar fi și că în perioada 01.09.2016 – 31.08.2020, în Uniunea Europeană s-au desfășurat 5 proiecte pilot cu privire la captarea și stocarea CO2, unul dintre ele vizând și teritoriul României[10]. În baza acestora s-au elaborat anumite studii. Astfel, au fost analizate cel puțin 3 dintre riscurile proiectului[11]:

– pericolul nu este identificat sau complet detectat (extinderea proiectului pilot la scară industrială ar putea să nu fie eficient gestionată);

– migrarea CO2 spre zone sensibile (apă dulce, suprafață);

– pierderea stării de izolare.

Suntem oare pregătiți pentru a implementa un sistem de o atât de ridicată complexitate, care încă prezintă numeroase neajunsuri, inconsecvențe și ridică multe semne de întrebare? Mai degrabă pare a se practica ascunderea pe după degete, pentru a nu fi necesare răspunsuri oneste la întrebări vitale. În schimb, proiectul merge mai departe, făcându-se abstracție de riscurile inerente, riscuri cu un puternic impact vătămător. Nu este de mirare că CCS nu se bucură de susținere și de încredere din partea majorității stakeholderilor. Cu toate acestea, în ciuda rezistenței sau a neîncrederii exprimate, ne este clar că vom fi nevoiți să ne conformăm acestei mașini de tocat bani și să suportăm nu doar impactul puternic financiar, ci și riscurile de accidente catastrofice.

5. Proiectul de modificare a Directivei 2010/31/UE privind performanța energetică a clădirilor

O propunere de modificarea acestei directive a fost adoptată în prima lectură în data de 12 martie 2024, fiind exprimată și poziția afirmativă a Parlamentului[12].

Proiectul propune eliminarea treptată până în 2040 a cazanelor și a sistemelor de încălzire alimentate cu combustibili fosili[13], iar acest diktat ne privește pe toți.

Chiar dacă, aparent, sistemele de încălzire pe bază de combustibili fosili, nu vor fi interzise în cazul clădirilor în care există deja, din 2040 urmează a fi interzisă comercializarea lor[14].

Măsura în care aceste termene sunt fezabile pentru fiecare stat membru în parte rămâne de stabilit, același lucru putând fi afirmat și cu privire la modalitatea de finanțare a acestor renovări pe care le antamează legiuitorul european. Sancțiunea în caz de nerespectare ar urma să fie stabilită de fiecare stat, luându-se în considerare situația financiară și accesul proprietarilor de locuințe la sprijin financiar adecvat, în special în cazul gospodăriilor vulnerabile.

În orice caz, în funcție de modul în care va evolua reglementarea, aceasta ar putea, de asemenea, să pună în dificultate populația prin instituirea, fie în mod direct, fie chiar indirect, a unor obligații financiare suplimentare și nejustificate în sarcina sa. În plus, rămâne de văzut cu ce metode și instrumente se vor fi încălzit oamenii după interzicerea comercializării centralelor pe combustibililor fosili și a sobelor cu lemne.

6. Noile preocupări ale Curții Europene a Drepturilor Omului: încălzirea climatică este un atentat la viața persoanelor în vârstă. Cauza Verein Klimaseniorinnen Schweiz și alții contra Elveției

În data de 9 aprilie 2024, Elveția a fost condamnată la CtEDO întrucât nu a făcut suficiente eforturi pentru a combate încălzirea globală, mai exact pentru a micșora emisiile de CO2, punând astfel în pericol viața cetățenilor în vârstă ai Elveției.

Acțiunea admisă de CtEDO a fost formulată de o asociație non-profit (Verein KlimaSeniorinnen Schweiz) care reprezentat cca 2300 de femei din Elveția, cu o vârstă medie de 73 de ani. Potrivit reclamantei, valurile de căldură cauzate de încălzirea globală au determinat în trecut și vor genera și în viitor îmbolnăvirea și chiar decesul oamenilor în vârstă, mai ales femei[15]. În motivarea acțiunii, asociația senioarelor helvete a susținut că obiectivele climatice asumate de Elveția pentru 2030 și 2050 nu au fost luate în serios. Concluzia, ilogică pentru oamenii cu bun simț, dar evidentă pentru CtEDO, a fost că situația climatică actuală rezultă din lipsa legilor și a măsurilor de punere în aplicare a legilor. Inacțiunea Elveției a contribuit la vătămarea dreptului la viață al membrelor asociației. adusă acestora. De aceea, Curtea a decis că au fost încălcate art. 6 alin. (1) și art. 8 din CEDO, obligând Elveția la o despăgubire de 80.000 de euro și, atenție, la adoptarea și aplicarea de măsuri legale care să atenueze încălzirea globală. Mult mai preocupant este că, în înțelepciunea sa nemărginită, Curtea a statuat că art. 8 din Convenție implică obligația ca fiecare stat semnatar să ia măsuri în vederea reducerii substanțiale și progresive a emisiilor de CO2, în scopul atingerii neutralității climatice până la finalul următoarelor trei decenii. În acest context, pentru ca măsurile să aibă efectul scontat, autoritățile au îndatorirea de a acționa în timp util, într-o manieră consistentă[16].

După publicarea acestei decizii, Elveția a declarat, oficial, că ia în calcul ieșirea din Consiliul Europei. Practic, CtEDO și-a părăsit poziția de apărător și garant al drepturilor omului, luându-și merite de activist de mediu și competențe de legiuitor.

În fața absurdului acestei decizii, multe alte state ar putea să reconsidere poziția de semnatari ai CEDO, ceea ce ar fi grav.

De altfel, pe rolul Curții există mai multe cauze privind schimbările climatice și rolul statului în combaterea acestora[17], care au fost amânate, urmând ca examinarea acestora să fie reluată acum, odată cu pronunțarea deciziei din Cauza Verein Klimaseniorinnen Schweiz și alții contra Elveției. Având în vedere precedentul judiciar creat, este foarte probabil că soluțiile în aceste spețe să fie identice, lucru care ar determina valuri de procese contra statelor pe motivul non-combatului cu schimbările climatice.

Problema majoră care se pune este modul în care statele trebuie să se comporte ca să nu fie sancționate de CtEDO.

Cum se cuantifică eforturile necesare?

Cum se determină legătura dintre încălzirea climatică și decesul unei persoane care a ajuns la vârsta senectuții?

Ar putea alte persoane în vârstă să se plângă, invers, de înfrigurarea globală antrenată de eforturile de răcire a Planetei? În România, de exemplu, există foarte multe persoane în vârstă meteosensibile, care suferă când vremea se schimbă, odată cu anotimpurile sau în cadrul aceluiași sezon…

Din perspectivă logică, să presupunem că, la fel cum cetățenii și întreprinderile vor plăti costurile tehnologiilor necesare tranziției climatice și sancțiunile pentru ne-conformare, și statele vor plăti despăgubirile impuse de CtEDO pentru omisiunea de a lua măsuri de combatere a schimbării climatice „în mod util și consistent”.

Oare se va schimba schimbarea climatică?

Oare va fi suficient de frig pentru ca senioarele helvete să nu mai sufere de căldură excesivă?

Speța citată, deși este o știre globală, amplificată la maxim, nu aduce altceva decât o nouă metodă, jurisprudențială, de îngreunare financiară a individului, cel care va achita la final orice cost, amendă, penalitate, despăgubire etc. impusă întreprinderilor sau statului pentru omisiunea de a lupta cu încălzirea globală.

Considerente finale

Realitățile lumii în care trăim și preocupările acesteia în general, dar cu precădere cele legate de mediu, angrenează un val de legislație care încearcă să dea soluții la problemele care sunt considerate a fi actuale. Totuși, în această abundență legislativă pare că sunt date uitării anumite principii fundamentale ale dreptului și ale bunului simț comun, iar consumatorii sunt lăsați în derivă. Scopul în aparență benefic al salvgardării mediului înconjurător este urmărit cu acribie, dar fără a se avea în vedere riscul de împovărare a populației și, consecutiv, de respingere instinctuală a oricărei încercări de a asigura pentru generațiile viitoare o Planetă viabilă și curată. Pur și simplu, din redundanță și idiosincrazie, oamenii vor rejecta ideea.

Prin impactul – preponderent financiar, dar, în definitiv, și de natură psihologică – asupra masei populației, ar putea deveni mai mult decât plauzibilă ipoteza în care oamenii vor fi determinați să se abțină de la consum, ceea ce ar afecta activitatea întreprinderilor și ar conduce inevitabil la faliment. Astfel că, deși problemele de mediu prezintă importanță, modul în care li se caută rezolvarea ar trebui să asigure o ingerință cât mai mică în viața consumatorilor, în caz contrar putându-se ajunge la puternice dezechilibre, nu doar climatice.


[1] Disponibil aici
[2] Disponibil aici
[3] Regulamentul (UE) 2023/956 a intrat în vigoare, în faza sa de tranziție, de la 1 octombrie 2023, prima perioadă de raportare încheindu-se la 31 ianuarie 2024. Perioada 1 octombrie 2023 – 31 decembrie 2025 este definită ca perioadă de tranziție, în care importatorii vor avea obligații de raportare a emisiilor încorporate în produsele CBAM importate, fără obligația de plată a unei taxe.
[4] Disponibil aici
[5] În sens contrar: aici
[6] Cu privire la mecanismul introdus de Regulament și riscurile și oportunitățile pe care acesta le implică: aici.
[7] Disponibil aici
[8] A se analiza în această cheie acest extras dintr-un articol publicat în 2016 în revista oficială a cercetării științifice, Horizon Magazine: “One major concern with CCS ist that CO2 could leak out of these underground reservoirs into the surrounding air and contribute to climate change, or taint nearby water supplies. Another is the risk of human-made tremors caused by the build-up of pressure underground, known as induced seismicity”. Adică: una dintre marile îngrijorări ridicate de captarea și stocarea CO2 este aceea că gazul ar putea scăpa din aceste rezervoare subterane în atmosfera înconjurătoare și să contribuie la schimbarea climatică sau să contamineze rezerva de apă din apropiere. Un alt risc este cel de cutremur făcut de mâna omului, prin presiunea subterană, cunoscută sub numele de seismicitate indusă. Articolul, integrat aici
[9] Disponibil aici, p. 42
[10] Disponibil aici
[11] Disponibil aici, p. 267 și urm.
[12] Disponibil aici
[13] „Statele membre ar trebui (…) să elimine treptat utilizarea sistemelor de încălzire pe bază de combustibili fosili din toate clădirile până în 2035 și, dacă acest lucru nu este fezabil, astfel cum s-a demonstrat Comisiei, cel târziu până în 2040”.
[14] „Toate clădirile noi ar trebui să fie clădiri cu emisii zero până în 2030, iar clădirile existente ar trebui transformate în clădiri cu emisii zero până în 2050”.
[15] Cauza Verein Klimaseniorinnen Schweiz și alții contra Elveției – pct. 299
[16] Idem – pct. 548
[17] Disponibil aici


Prof. dr. av. Gheorghe Piperea, PIPEREA & ASOCIAȚII (coordonator)

Arina Vasilescu, Studentă – Facultatea de Drept a Universității din București
Internă – PIPEREA & ASOCIAȚII