Viitorul juridic al UE: subiect de reflecție, proiect de asumat!

Marcarea Zilei Europei – la 9 mai – are loc anul acesta în contextul zbuciumat al prezentului și mai ales al evoluțiilor previzibile legate de viitorul construcției europene și în atmosfera tensionată generată de apropierea alegerilor europarlamentare cu spectrul bulversării echilibrului politic de până acum. Teme precum extinderea Uniunii și aprofundarea integrării, repoziționarea sa strategică într-o nouă ordine mondială, riscurile și provocările creșterii unei identități unionale, dincolo și ca rezultantă a evoluției particularităților naționale, devenirea ordinilor juridice spre una comunitară, nuanțată și integrată ca pilon fundamental al unei uniuni, definită normativ și edificată prin instrumentele juridico-instituționale, au devenit acute și ocupă locul central al dezbaterilor politice și intelectuale ale scenei publice europene. Participarea și implicarea efectivă în desfășurarea lor reprezintă deopotrivă sensul prezenței reale și al participării efective. Absența reacției echivalează cu ignorarea și chiar excluderea de la masa deciziei și mai ales în privința consecințelor dezvoltării proiectului comun. Și aceasta cu atât mai mult cu cât dincolo de o aspirație la pace, de un soclu juridic și o piață economică liberală, se structurează tot mai mult și o europenitate de idei și de valori. Dileme și răspunsuri posibile la atari fenomene încercăm a le expune prin rândurile de mai jos.

1. Lumea politică aflată sub șocul ultimelor evoluții și cu teama posibilelor rezultate electorale din viitorul apropiat își exprimă propriile puncte de vedere și propuneri de reformare, mai mult sau mai puțin conjuncturale. Președinți, miniștri de externe, înalți funcționari de la Bruxelles, foști mai recenți sau mai de demult reprezentanți europeni prezintă analize și scrutează orizonturi probabile, majoritar pesimiste și generatoare de îngrijorări asupra viitorului construcției europene. Rapoarte sau analize și dezbateri privind piața interioară, competitivitatea sau pilonul european al drepturilor sociale, provocările extinderii sau necunoscutele aprofundării proiectului unional-european sunt printre subiectele predilecte. În acest context de preocupări se înscrie și apelul Viitorul Europei depinde de o știință și un învățământ solide, deschise și libere lansat la Bruxelles, la 6 mai a.c., de cele 27 de academii de științe ale țărilor membre, în favoarea unei cercetări științifice autentice, generatoare de progres și de valori comune. Toți constată puternice incertitudini, instabilitatea și conflictualitatea lumii, fiecare conchide că uniunea face puterea și oferă reziliența necesară și pârghiile salvatoare în fața amenințărilor istorice. Dacă Europa e divizată, se expune la epuizare, o sărăcie și în cele din urmă riscă pierderea de influență într-o lume ce pare tot mai incontrolabilă. Acest diagnostic împărtășit reprezintă ecoul unui sentiment de neputință, al temerilor de declasare, îngrijorărilor din rândul opiniei publice. Și el ajunge la apelul la o schimbare radicală, care trebuie să se decline în jurul a trei mize cheie: prosperitate și competitivitate (dimensiunea economică, industrială, tehnologică și socială), puterea și securitatea (perspectiva geopolitică) și identitatea (aspectul cultural). Fie că europenii găsesc soluții comune (față de transformările mondiale actuale și de viitor, politicile agresive ale Rusiei, constituirea de blocuri în jurul SUA și al Chinei, schimbarea climatică, dezvoltarea inteligenței artificiale etc.), fie rămân pasivi, dar inacțiunea lor poate costa ieșirea din istoria mare, care conferă dreptul de a participa la scrierea ei! Este dilema politico-civilizațională cu care se confruntă acum bătrânul continent, leagănul culturii occidentale, în toate colțurile sale geografice și în păturile sociale.

2. Plasată în centrul dezbaterilor intelectuale asupra viitorului Europei, revista Le Grand Continent, redactorii și colaboratorii săi au ales ca loc de desfășurare pentru prima lor întâlnire la vârf, ținută între 18 și 20 decembrie 2023, ca rezidență tocmai Grand Hôtel Billia din Saint-Vincent (Val d’Aosta), gazda unor tradiționale „conferințe preocupante, erudite și informate” între europeni, de astă dată în jurul tranzițiilor ecologice, geopolitice și digitale în curs. Un loc nu întâmplător ales, considerat unic și ca evocând atmosfera sanctuarului din Muntele vrăjit (1924) al lui Thomas Mann (1875–1955), roman sub formă de reflecție asupra unei elite culturale europene aflată la marginea prăpastiei, pe fondul căreia se precipita izbucnirea Primului Război Mondial. O atmosferă care evocă acum un climat „ce amintește de lumea de ieri înghițită de războaiele mondiale” cum remarca scriitorul elvețiano-italian Giuliano da Empoli, invitat permanent al revistei la reuniunile sale, iar astăzi „o formă de excepție europeană fondată pe dreptul, măsura și chiar o formă de apatie care e totodată o virtute politică, care se sfârșește”. Același care în cadrul dezbaterilor deplora înainte de toate că „Europa abandonează chestiunea identității, legendei și dimensiunii sale simbolice partidelor naționaliste”.

2.1. Creșterea în intensitate a mișcărilor de extremă dreaptă preocupă cel mai mult pe acești intelectuali europeni; referințele istorice sunt grele, vizează perioada interbelică, premergătoare celei de-a doua conflagrații mondiale, dar edificatoare pentru învățămintele istoriei. „Populismul e ridicat la rang de virtute, iar cosmopolitismul devine o insultă”, remarca un participant în acest context. Pentru ce complementaritatea declinului exercită o atare forță de atracție? Fără îndoială întrucât Europa s-a provincializat și nu mai ocupă un loc central în concertul națiunilor, vine imediat răspunsul. Și continuă până la a reitera teza că există, în afara frontierelor sale „jungla” și în interiorul lor „grădina”, cum declara Josep Borell, Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri străine și politica de securitate. Europa, afirma acesta cu ocazia inaugurării noii Academii Diplomatice Europene, la Bruges (13 octombrie 2022), e „cea mai bună combinare de libertate politică, prosperitate economică și de coeziune socială pe care umanitatea a putut să o construiască”. Înainte de a adăuga și preciza: „Cea mai mare parte a restului lumii e o junglă și jungla ar putea invada grădina”. Aprecieri pe care „ministrul de externe” unional-european ținea să le nuanțeze și contextualizeze în timpul unui interviu acordat Le Grand Continent la 31 octombrie 2022 „recuzând de la bun început o oarecare proximitate cu neoconservatorii”. Aceasta nu împiedică, replica universitara și cercetătoarea în politică internațională Aude Darnal, „deconstruirea mitului unei comunități occidentale unite și omogene fondată pe principii și valori partajate – «grădina», unde totul ar funcționa” așa cum o atestă avântul extremismului populist. Și a înceta a mai presupune că statele din Sud – „jungla” nu ar fi în măsură să coopereze. În rezumat, susține politoloaga, „Occidentul nu poate și nu trebuie să impună judecăți morale și valorile sale”.

Europa a fost, rămâne și va fi cea a Luminilor și a spiritului critic. „Dar nu și a gândirii unice”, au precizat alții.

Tot așa, să nu ignorăm faptul potrivit căruia construcția europeană s-a întărit adeseori în urma încercărilor prin care a trecut. „Criza a fost întotdeauna motorul integrării”, releva profesorul belgian Paul Magnette. Ea s-a edificat chiar printr-o serie de răspunsuri la deflagrații majore. În ediția a 5-a a lucrării sale Le régime politique de l’Union européenne (Presses de Science Po, 2023) el ne demonstrează că tratatele constitutive și aplicarea lor au generat un nou regim politic care, fără a aboli suveranitățile naționale, nu exercită mai puțin o putere supranațională; UE nu e depășirea națiunilor, ci mai degrabă cea a unei ordini internaționale care nu avea ordine decât în denumire. Marea operă europeană ar consta tocmai în crearea de interdependențe economice, plasarea statelor într-o încrengătură de constrângeri instituționale și de a scoate din izolare cetățeniile naționale pentru a închide ciclul „războiul civil european”. Dar spre a înțelege timpurile prezente, cel mai bine se cuvine, fără îndoială, să nu mitificăm trecutul cu legenda idilică a unui proiect european hrănit numai de o ambiție pașnică. Uniunea a fost inițiată în 1945 pentru a răspunde dezastrului războiului prin pacea schimburilor comerciale. „E o istorie frumoasă, numai că e una total falsă”, a ținut să rectifice T. Snyder, specialist în istoria Europei Centrale și cea a Shoah, aducând imediat și explicația sa: „Europenii nu au întors spatele războiului în 1945, întrucât au continuat să ducă războaie coloniale până le-au pierdut. Combinarea pierderii imperiilor coloniale și integrarea economică au adus pacea”. Uniunea Europeană „nu e numai elanul lui Jean Monnet (1888–1979) și al lui Konrad Adenauer (1876–1967), ci reprezintă și o tentativă reușită a perdanților istoriei pentru a regăsi o dinamică proprie” a revenit P. Magnette, dar fără a conștientiza aceasta, arăta în triplică T. Snyder „Europenii vestici nu pot să înțeleagă poziția istorică a Rusiei, întrucât aceasta e „un imperiu care nu a pierdut încă ultimul său război imperial”.

2.2. Îngrijorării ideologice i se adaugă amenințarea strategică. Prefigurând un „scenariu de coșmar” O. Schmitt, profesor de științe politice la Centrul de studii ale războiului la Universitatea Danemarcei de sud, îl fixează astfel în linii concrete: în lipsa unui ajutor militar acordat Ucrainei, Rusia ajunge să stabilească un control complet asupra Donbass-ului în 2024–2025 și impune o încetare a focului în condițiile sale. Operațiunile de propagandă ruse insistă asupra invulnerabilității Moscovei și a slăbiciunii europene. Donald Trump reales în noiembrie 2024 anunță că SUA nu-și vor îndeplini obligația lor de apărare în cadrul NATO dacă celelalte state membre nu vor cheltui minimum 3% din PIB cu probleme de apărare. Țările europene negociază dispersat acorduri bilaterale cu Washingtonul, angajându-se să cumpere echipamente americane în detrimentul apărării europene, care nu pot să beneficieze de propria lor piață interioară. În 2027–2028 China, sigură de superioritatea sa militară locală, datorită unui program de înarmare ajuns la maturitate, ar putea să invadeze Taiwanul, în timp ce armele americane nu sunt prevăzute să fie desfășurate decât în 2030–2031. „Războiul e extrem de violent” își imaginează O. Schmitt, cu atât mai mult cu cât nu a mai avut loc o înfruntare directă între superputeri după 1945”. În timp ce confruntarea evolua spre conflict de uzură, Rusia profită de ocazie și atacă Țările Baltice, preluând câteva sute de kilometri pătrați de teren. Fără leadershipul american, Franța și Germania refuză să-și onoreze angajamentele lor de apărare. Rezultatul: „E sfârșitul NATO și al Uniunii Europene”, conchide autorul citat. Concluzia: „Europenii sunt forțați să reflecteze la un nou model de apărare a continentului, unul care să nu mai fie dependent de capacitățile strategice americane”. Avansul ideologic al partidelor identitare și amenințarea strategică a țărilor autoritare mai lasă loc atunci unui levier pentru a lansa o politică unional-europeană în materie? Războiul din Ucraina pare a mobiliza un puternic sentiment european. Fostul director general al Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) din perioada 2005–2013, Pascal Lamy, evocă chiar un „șoc de apartenență” à propos de această „luptă existențială” pe care Europa o duce în raport cu „imperiul” rus. Și ne asigură că „miza esențială a construcției europene e mai puțin economică, cât antropologică”. Președintele emerit al Institutului Jacques Delors mărturisește: „Am servit cu fervoare uniunea europenilor timp de 15 ani la Bruxelles și Strasbourg, dar Părinții fondatori s-au înșelat gândind că integrarea economică va aduce de la sine și integrarea politică. Aceasta a însemnat ignorarea barierei speciilor între Homo economicus și Homo politicus, între consumator (ori lucrător) și cetățean, între casă și cetate”. Dacă Europa e blocată, continuă P. Lamy, dacă uniunea europenilor e încă limitată este prin imaginar. Totuși, acest imaginar se pare că există și vine de departe. Potrivit lui P. Magnette, care susține un curs săptămânal de istorie a gândirii politice la Universitatea Liberă din Bruxelles, el se exprimă în experiențele ligilor statelor elenistice gândite de Aristotel și cele ale cetăților toscane ale Italiei din timpul Renașterii teoretizate de Machiavelli. Desigur, dacă conflictualitatea exista în Antichitate, în special între Sparta și Atena, ori în Evul Mediu între Florența și Siena, sistemele ce prefigurează democrațiile și republicile noastre rămân un model inspirant. „Aici e Europa, declara el, nici suveranism, nici federalism, ci această asociere de state-națiuni care în mod liber renunță la o parte din suveranitatea lor pentru o mai multă libertate, de schimburi și solidaritate”, explică autorul lucrării „L’autre moitié du monde. Essai sur le sens et la valeur du travail” (Ed. Le Découverte, 2023).

2.3. Tulburările europene de identitate fac obiectul a noi și din ce în ce mai numeroase investigații filosofice. Deschizând în 2021 un ciclu consacrat Europei la Collège de France, istoricul olandez Luuk van Middelaar invita Uniunea Europeană la o „schimbare de etos, de mentalitate și de viziune a lumii” și chiar la a „ieși din gândirea universalistă și itemporală” în care și-a găsit refugiul după 1945”. Titular în cadrul aceluiași for academico-universitar al catedrei anuale „Invenția Europei prin limbile și culturile sale” filosoful german Peter Sloterdijk estimează în 2024, la rându-i, că „nu poate exista identitate politică comună pentru locuitorii Europei și ai Uniunii Europene pentru că ei sunt încă în mod majoritar socializați în identitățile lor naționale tradiționale”. Și că nu au intrat pe același plan în această „mare structură post imperială care și-a făcut apariția sa pe scena istoriei lumii”. Cel care își asumă misiunea de a regândi Europa trebuie să știe – conchidea filosoful german la 4 aprilie a.c. la Collège de France – că va fi vorba de a forma concepte pentru o noutate politică și culturală a cărei existență e plasată sub presiuni încă în mare măsură necunoscute: concepte pentru un continent… fără calități! Cu toate acestea, „toate marile provocări sunt transnaționale și nici un stat-națiune nu poate rezolva problemele în interiorul frontierelor sale” constată scriitorul austriac Robert Menasse, laureat al Premiului pentru Cartea europeană 2023. Iar cum rezuma scriitorul Romain Gary (1914–1980) în „Education européenne” (1945) „patriotismul este dragostea de ai tăi. Naționalismul e ura față de alții”.

3. În acest context general aducem în dezbatere din aceeași perspectivă culturală și o majoră problemă juridică menită să consolideze și nuanțeze semnificațiile identității europene. O cercetare interdisciplinară franco-belgiană de acum cinci ani (A. Bailleux, E. Bernard, Les récits judiciaires de l’Europe, 2017–2020) își propunea să analizeze și să releve cadrul conceptual și să identifice diferitele narative de gen ale Europei. Era vorba mai exact de dimensiunea narativă a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE sau Curtea) care se lasă desprinsă printre rândurile hotărârilor în interstițiile raționamentelor, apărând de fiecare dată când judecătorul, în jurul unei fraze ori al unui paragraf, exprimă ori permite să se filtreze reprezentările sale asupra chestiunilor de interes general care depășesc obiectul litigiului. Jurisprudența apare astfel precum creuzetul a numeroase enunțuri privind societatea, asupra valorilor sale și a locului pe care îl ocupă dreptul și judecătorul, narative mai mult sau mai puțin dezvoltate, coerente în așteptarea explicațiilor ori, mai exact, a reconstrucției. Respectiva dimensiune narativă conferă jurisprudenței, în viziunea cercetătorilor invocați, o indiscutabilă funcție de întemeiere. Reprezentările vehiculate de hotărârile judecătorești contribuie la formarea „imaginarului comun” al unei societăți, adică a modului în care aceasta se reprezintă, se povestește, se percepe. Jurisprudența contribuie astfel, atât prin ceea ce exprimă, cât și prin ceea ce presupune, la forjarea unei reprezentări în spiritul cititorilor săi și, în sens mai larg, a comunității căreia pretinde a-i spune dreptul. Desigur, actele jurisdicționale nu sunt singurele acte de limbaj care generează asemenea efecte. Puterea lor de instituire pare totuși cu atât mai puternică cu cât, pe de o parte, deciziile justiției sunt promovate de o autoritate particulară și când, pe de altă parte, sunt concepute în general în fel de „roman serial”, fiecare hotărâre venind să adauge ceva celor precedente, forțându-se să urmeze și consolideze traumele narative inițiate anterior. În acest sens jurisprudența nu are numai efect normativ direct ci, informând imaginarul comun, ea contribuie indirect la a face să se nască, să se orienteze comportamente, să creeze afilieri, altfel spus face civisprudență. Așadar, există și merită să fie explorat și un imaginar juridic comun european, cu atât mai mult cu cât Uniunea Europeană este și rămâne „o fiică a Dreptului”, se distinge emblematic de alte complexe politico-economice mondiale prin normativitate și instituționalizare.

Rezumându-ne aici și acum la o simplă evocare a existenței și a punerii în context a problematicii, care devine din ce în ce mai actuală, nu putem decât să enumerăm câteva enunțuri/narative aparținând imaginarului jurisprudențial european și care converg spre consolidarea tezei existenței și manifestării și a unei identități juridice a UE. Printre cele considerate ca fondatoare se menționează cel de Europă mercantilă (narativ puternic, central, care își găsește rădăcinile sale în chiar originile proiectului european), cel de Europă a valorilor (pe care jurisprudența o transpune în câmpul dreptului și le prezintă pe acestea drept esență a Uniunii, a identității sale intrinseci), Europă democratică (și ea inerentă construcției continentale, sub o dublă perspectivă: parlamentară și cea a democrației participative), Europă cetățenească (rezultată în urma unei lecturi generoase și constructive a dreptului derivat). Altele se pretează mai ales la calificativul de centrale și regăsim la acest capitol: Europa pluralistă (care însoțește construcția comunitară de la începuturi, dar a cărei afirmare a fost favorizată de tema identității constituționale), Europa, comunitate de drept ori Europa integraționistă. În fine, se citează, cu titlu de exemplu, Europa socială ori cea de Europă verde care nu sunt niciuna narative judiciare fondatoare, chiar dacă încă marginale în jurisprudența Curții sunt în evidentă creștere și deschid orizonturi noi comunității. Fără îndoială, lista enunțurilor/narativelor judiciare unional-europene nu e exhaustivă. În plus, existența însăși a unora dintre ele e problematică. La fel și concluziile ce se pot trage în această privință. În price caz, tema contribuie la explicarea „miracolului” prin care „elanul integraționist” e întreținut de judecătorul unional-european, chiar dacă zonele de umbre rămân numeroase în relevarea tuturor semnificațiilor posibile.

3.1. Chestiunile metodologice ocupă un loc consistent și crescând în dezbaterile contemporane în dreptul Uniunii Europene. Și există numeroase rațiuni pentru aceasta. Unele sunt proprii obiectului disciplinei. Multiplele crize pe care le cunoaște Uniunea îi determină pe europeniști să se îndoiască de maniera în care s-a conceput dreptul său: unul de integrare care trebuie, mai mult sau mai puțin, să conducă în mod natural la o ordine constituțională ori federală. Alții sunt preocupați de structurarea disciplinei. Dacă aspectele de ordin metodologic sunt deseori proprii anumitor contexte naționale, europeniștii au ocazia de a se întâlni și a dialoga în cadrul arenelor transnaționale, ceea ce poate antrena o îmbogățire a perspectivelor, dar poate tot așa să multiplice liniile de divizare și să contribuie la o anumită izolare pe scena națională. În afară de acestea, frontierele disciplinare ale dreptului UE nu sunt întotdeauna bine definite; ele variază potrivit contextelor naționale și se dizolvă uneori în studiile europene. Totuși, specialiștii domeniului se pun de acord, în mare măsură, asupra necesității opoziției între două perspective ce au dominat multă vreme câmpul cercetărilor în materie: pe de o parte, una pur strategică, care reduce dreptul la determinanți externi, pe de altă parte, o abordare pur doctrinală ce se limitează a căuta răspunsuri la probleme juridice particulare ori la a sistematiza starea dreptului. Lucrările de științe sociale au în vedere din ce în ce mai mult dimensiunile tehnice ale dreptului Uniunii, în timp ce specialiști în dreptul UE percep riscul epuizării unui model pur doctrinal și dezbat modul în care să-l facă să evolueze ori a-l substitui cu alte abordări. Nu rezultă de aici un acord unanim asupra modului optim de a studia dreptul unional-european ci, mai degrabă, o controversă asupra metodelor. Dacă aceasta există e întrucât se manifestă un acord asupra necesității de a dezbate, dar și conștiința a ceea ce e în joc, respectiv o reconfigurare a studiilor europene. În acest context se înscrie proiectul narativelor judiciare ale Europei evocat mai sus, mai degrabă ca un pretext spre a ilustra actualitatea și existența preocupărilor de acest gen și în privința construcției juridice europene și, ca de obicei, marea absență de implicare și tăcerea românească (condamnabilă) în această privință.

4. În fața dilemelor identitare, în ultimele decenii edificiul comunitar se construiește în jurul dreptului, respectiv al criteriilor de adeziune la UE definite la Copenhaga în 1993 aparținătoare mai puțin unei moșteniri colective, cât mai ales rezultate din dorința unui avânt solidar și din respectul anumitor norme legale. Așadar, Uniunea a preferat ca, dincolo de economie și de identitate, să se cristalizeze prin intermediul și în numele dreptului. Și, desigur, cu trimitere la anumite valori. Aceasta în condițiile în care „valorile împărtășite sunt în centrul proiectului european: cele liberale, democratice, de egalitate și un întreg panel de drepturi fundamentale a fost consacrat”, după cum notează sociologul O. Galland (coautor al volumului de referință în materie Valeurs et cultures en Europe, Ed. La Découverte, Paris, 2007). Edificiul juridic comunitar permite a le proteja, cu o prioritate (preeminentă) a dreptului comunitar asupra dreptului național, impusă printr-o jurisprudență din 1964 a CJUE. El e completat prin lucrarea Consiliului Europei (creat în 1949) și a sa Convenție europeană a drepturilor omului (1950) integrând un număr mai mare de state (46 astăzi). Totodată, convenția sus-menționată a inspirat Carta drepturilor fundamentale a UE, adoptată în 2000. Atari principii juridice sunt legate în parte de istoria europeană. Noțiunea de stat de drept își are sursa sa în Europa, în liberalismul politic și în filosofia Luminilor. Statul de drept e complementar democrației și drepturilor fundamentale. Acestea din urmă sunt în prezent amenințate, iar valorile fondatoare devin împărtășite în mod uniform, cum ne arată derivele iliberale din unele state membre. „Democracy Index” din 2021 al lui „The Economist” dă scoruri disparate țărilor continentului: 9,81 din 10 în Norvegia, 7,99 în Franța, 6,85 în Polonia, 6,56 în Ungaria și 3,31 în Federația Rusă. Acest indicator nu permite totuși a verifica dacă un atare ecart reflectă și opinia cetățenilor. Pentru o mai bună înțelegere putem avea în vedere și datele anchetelor comparatiste „European Values Studies” care măsoară, la fiecare 9 ani din 1981, evoluția valorilor pe teritoriul său. Analiștii subiectului remarcă, în acest sens, faptul că locuitorii țărilor mai puțin democratice au totuși aspirații democratice destul de ridicate! În același timp, valorile și dreptul rămân o abstracție; pentru a crea o voință de a trăi împreună și de a da substanță proiectului european sunt necesare acțiuni mai concrete. Acestea și alte perspective nu se pot prefigura însă decât în urma unor reflecții aprofundate și cu contribuția concluziilor lor creatoare, pe care numai o cercetare științifică autentică și susținută le poate oferi.

5. La două decenii de la marea extindere spre est, de la 1 mai 2004, care cuprindea 10 noi state membre, bilanțul economico-social este evident pozitiv, dar atitudinile față de construcția europeană și viitorul său se decantează diferit. În mod cert lărgirea a fost benefică în ambele sensuri: statele Europei Occidentale au profitat din plin de efectele pozitive ale unei piețe comune lărgite și de debușeele sale; la rândul său, PIB-ul țărilor integrate a crescut cu între 40% și 60%, mai mult decât ar fi făcut-o dacă nu ar fi adoptat o atare opțiune istorică de aderare. Și raportarea populației la Uniunea Europeană a evoluat profund de la un „euroentuziasm”, spre un anumit „eurorealism”. Și acum nu mai e vorba numai de problema avantajelor provenite, ci și de ce fel de Uniune se vrea din partea cetățenilor din diferitele state asociate la proiect, indiferent de durata existenței lor comunitare. În spatele exceselor narative populiste e vorba de chestiuni fundamentale, de apartenență, raportare identitară, amenajare și realizare a echilibrelor dintre comunitar și național, relații exterioare în afara solidarității unional-europene cuvenite, viitoare aderări preconizate și implicațiile lor. Și inclusiv, și mai ales, viitorul edificiului continental comun legat de provocările trecerii de la o mare piață la o putere geopolitică. Clasica dialectică a extinderii și aprofundării UE pare reînnoită fără încetare de atracția pe care o reprezintă aderarea și integrarea pentru vecinii săi. Opțiunea fermă a noi state de a se alătura proiectului unional-european e văzută și percepută precum un indiscutabil semn de vitalitate și de atractivitate a modelului european și, în același timp, o invitație de a consolida și mai mult acquis-ul integrator și construcția suveranității continentale. Iar pentru aceasta un cadru propice pentru discuție și dezbateri serene și profunde devine absolut necesar.

6. Marea provocare științifică de ordin juridic și subiect de dezbatere ale construcției europene le reprezintă astăzi, și e o prioritate pentru viitorul apropiat determinarea conținutului și impunerea definitivă a identității juridice a Uniunii, care poate constitui deopotrivă semnul maturității ori eșecul definitiv al unei „noi ordini juridice”, urmat de declanșarea unei resetări istorice în materie. Evoluțiile accelerate din ultimii cinci ani înregistrate sub impactul crizelor majore și multidimensionale, precum cea sanitară (aferentă pandemiei de Covid-19), ecologică (în frunte cu schimbarea climatică, conjugată cu erodarea biodiversității și generalizarea poluării) și tranziția energetică fundamentală au condus la recunoașterea unei posibile identități proprii Uniunii, ca ordine juridică comună și la imperativul studiului unui atare nou concept și deslușirii semnificațiilor și implicațiilor sale. Saltul normativ a fost deja recunoscut (oricum dorit!) oficial prin referința adunării plenare a CJUE din 16 februarie 2022 (cauza C-156/21 Ungaria c. Parlament și Consiliu) la „identitatea însăși a Uniunii Europene ca ordine juridică comună”, iar dezbaterile teoretice au fost provocate prin chiar teze de doctorat consacrate unei atari perspective, urmate de imediat articole aferente demersurilor judiciare pertinente (ca, de exemplu, P. Zinonos, Emergence, contenu et mise en œuvre de l’identité juridique de l’Union: signe de maturité du „nouvel ordre juridique”?,„Revue de l’Union européenne” no. 676, mars2024, p. 144 și urm.). Și toate acestea în mod semnificativ precedate, spre a nu spune pregătite în chiar paginile aceluiași oficios comunitar de studii, precum cel consacrat provocărilor identităților constituționale (B. Mathieu, Les identités constitutionnelles au défi de l’Union européenne, „Revue de l’Union européenne” no. 675, février 2024, p. 70 și urm.) în care se încearcă a se explica și susține că o concepție extensivă a conceptului de stat de drept a condus UE să intervină în competențele proprii statelor și să impună un sistem de valori care debordează câmpului celor care sunt împărtășite de statele membre. Pentru a se evita derivele care amenință atât Uniunea, cât și țările componente s-ar cuveni să reflectăm la o repartiție a competențelor mai lizibilă și la crearea de mecanisme de dialog între instituțiile europene și statele membre, care să se substituie unor aporturi pur ierarhice generatoare de rezistență. Noua provocare devine astfel suficient de conturată, de acută și imperativul soluționării sale impune rapid o reacție teoretico-justificativă și propuneri de depășire a tensiunilor astfel generate, adecvate și eficiente. Desigur, este vorba de o miză și un proiect care depășesc spre abordare efortul și țintele unei simple consultații juridice, fie ea și de înaltă tehnicitate, implicând o cercetare științifică veritabilă, cu instrumente adecvate și rezultate de conținut și marcate de durabilitate. Ea implică, ab initio, o dimensiune rezultantă la orizonturi comune unional-europene, pornind și depășind cadrele interne ale fiecărei stat membru. Suficiente elemente pentru prefigurarea premiselor, obiectivelor de asumat și concluziilor de așteptat aferente unui demers de cercetare reprezentativ.

În acest fel investigația și reflecția juridică ar putea să se afilieze până la integrare organică preocupărilor generale și frământărilor intense ale intelectualității europene față de construcția instituțional-normativă continentală, care reprezintă nu numai un subiect de reflecție și dezbatere, ci și un proiect de asumat!

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române