Un hexametrist

Într-o după-amiază destul de recentă, abrupt, pentru că nimic nu anunța intenția, am vrut să scot din bibliotecă Iliada și Odyssea. Mi-am amintit că au fost, cum se spune în limbajul nostru social, disponibilizate. Nu discut dacă am fost un reformator înțelept al bibliotecii mele, sau măcar unul inspirat. Nici măcar nu știu de ce mi-am închipuit că nu le voi reciti niciodată. Am cerut unei prietene să mi le împrumute și m-am trezit cu o ediție pretențioasă din 2022[1]. Erau traduse în hexa­metri, ceea ce pentru mine a fost de la bun început o veste proastă. Așa cum veți observa, acest fapt împarte textul meu în două părți.

Dar, mai întâi, de ce îmi trebuiau cărțile? Voiam să verific ceva în legătură cu Ulise. Își făcea apariția, destul de vag, o idee care mi se părea proaspătă. Am uitat că partea cea mai interesantă a poveștii lui Odiseu (Ulise) nu se află în Iliada. Iliada începe cu epidemia care i-a lovit pe cei care asediau Troia și se sfîrșește cu înmormântarea lui Hector, o mică perioadă dintr-un asediu neobișnuit de îndelungat.

Remarcabil că Penelopa nu pregătește pentru pretendenții la mîna sa un test de imaginație & inteligență. O interesează doar forța fizică, o forță comparabilă cu a soțului rătăcit la Troia. În Odyssea, spre final, Ulise dă dovadă de o viclenie mediocră. Probează în schimb o forță fizică legendară. Printre pretendenții la mîna Penelopei el face, în Itaca, figura lui Ahile, cel de la Troia. O combinație de furie și de forță irezistibilă.

Ceea ce m-a intrigat de la bun început a fost cvasi-absența lui Ulise, ca personaj, în Iliada lui Homer. El este distribuit în roluri episodice: omoară un războinic troian cu lancea sa de aramă, vrea să lupte cu viteazul Hector, însă o concurență serioasă îl împiedică. Este acuzat de lașitate în luptă, atunci când, de fapt, execută o retragere sănătoasă, demnă de el, „multhârșitul”, epitet cu care îl gratulează traducătorul. În fine, zace rănit pe o navă.

Este uimitor că primul război al lumii, radiografiat și nu doar relatat, este războiul unei alianțe de orașe-stat(cetăți) împotriva unui oraș stat-dominant de pe continentul vecin, în orice caz, unul mai bogat. Am spus radiografiat, pentru că, așa cum probabil vă reamintiți, Iliada lui Homer fixează doar 54 de zile din al zecelea an de război. Este uimitor și că zeii participă la acțiunile oamenilor și că uneori sunt determinanți în lupte, iar alteori nu.

Nu este însă uimitor că nemuritorii se plictisesc. Nu știm, desigur, ce este, de fapt, nemurirea, dar putem presupune plictiseala ca fiind o consecință a nemuririi, poate singura pe care am putea-o înțelege. Și, nu-i așa, dacă nemuritorii nu s-ar fi plictisit, asediul Troiei nu ar fi durat zece ani.

Partea cea mai importantă din războiul alianței aheilor apare de abia în Eneida lui Vergiliu. Pentru că povestea Troiei spusă de Eneas exilatul, un nepot al lui Priam și fiu al Afroditei, este mai largă decât acțiunea relatată de Homer. Războiul troian a fost ceea ce am numi în limba de lemn a epocii noastre un act de apărare colectivă sau, dacă doriți, un act de legitimă apărare colectivă. Iar evenimentul din casa lui Menelau era ceea ce mai tîrziu s-ar fi numit un point d’ honneur.

Cum însă ideea prăzii de război e recurentă în cele două epopei, putem privi alianța elenilor ca pe una ofensivă și nu defensivă, iar ofensa troienilor ca pe un bun pretext pentru cucerire și îmbogățire. Alianța a fost în acea epocă și a rămas și astăzi un concept politic delicat. În zorii organizării politice internaționale, cred că se născuse deja cu toate semnele dificultăților. Niciunul dintre personajele care se desfășoară în Iliada lui Homer, în afara de Ulise, nu ar fi putut să posede calitățile necesare încheierii și stabilizării unei alianțe. Menelau, Agamemnon, Ahile, Ajax și ceilalți regi eleni erau luptători impulsivi și temerari.

Alianțele politice nu sunt cluburi ale temerarilor, ci sunt cluburi ale celor preocupați de viitorul propriei puteri și de analiza puterii celorlalți. Alianța seamănă și se deosebește de o federație în puncte esențiale. Alianța este legată de un război determinat. Federația oferă o protecție politică mai durabilă, în principiu pe termen nelimitat. În federație domină o componentă instituțională, în alianțe domină comportamentele spontane și deciziile ad-hoc. Totuși, există ceva comun care mi se pare cel mai important element: o antinomie a relației.

Și alianța și federația îți permit să rămîi independent (independența este chiar scopul asocierii), dar viața alianțelor și mai ales viața federațiilor consumă din independența membrilor. Atîta timp cît jertfele de pe altarul unității de acțiune sunt tolerabile, nu se observă situația tragică. Pentru că o tragedie nu este hiperbola dramei sau a nenorocirii, cum se crede în mod curent. Tragedia este o ruptură a echilibrului dintre două valori puternice. Am discutat deja, pe urmele lui Albert Camus, despre Antigona-prototipul situației tragice. Abia recent am descoperit perspectiva politică tragică din Iliada.

Pentru succesul expediției pe celălalt continent era necesară o conducere unică sau măcar o coordonare fără fisuri. Era necesar ca cineva să decidă în ultimă instanță și să fie urmat de ceilalți, altfel, contestarea metodei de acțiune se transformă în abandon, adică în moartea alianței.

Nu știm cum au evoluat certurile dintre eroi sau conflictele dintre eroi și zei spre sfârșit, în partea pe care nu o regăsim la Homer, atunci când se întrezărea eșecul. Temperamentele eroilor, fricțiunile și resentimentele vizibile în Iliada lui Homer ar fi putut conduce nu doar la pulverizarea alianței grecești, ci chiar la un război fratricid.

Pentru alianță, Ulise a fost personajul providențial. Epitete cum sunt ”încercatul” sau ”hârșitul” indică o experiență politică pe care regele din Itaca, din țara ”pietroasă”, nu este plauzibil să o fi avut. Trebuie să credem însă în rutina sa, așa cum trebuie să credem în mitul calului troian pentru că în absența acestei credințe căderea cetății Troia ar fi de neînțeles. Eu am crezut și încă mai cred că doar forța inspirației putea să conducă acțiunea lui Ulise până la sfârșit, cînd zeii din tabăra grecilor i-au orbit pe troieni și i-au anihilat temporar cumva pe zeii care îi susținuseră pe aceștia din urmă. Așa cum se întîmplă să fim orbiți în viața noastră de antieroi și cei din preajmă să nu înțeleagă.

Aici rămîne, cred, în picioare o întrebare: A fost tehnica lui Ulise o viclenie de război admirabilă, o ruse de guerre acceptabilă fără rezerve? Sau a fost o deviere de la un cod al onoarei care, acceptat tacit de ambele părți, poseda, teoretic, o imensă forță obligatorie? Cât de legitime erau, în condițiile date, efectele războiului total promovat de Ulise, raportate la chestiunea de onoare care trebuia reparată?

Însă, ultima mea întrebare din partea politică este următoarea: de ce nu au tratat aheii problema întoarcerii lui Ulise în Itaca ocupată de pretendenții la regat ca pe o chestiune de interes comun? De ce nu au ultra-activat alianța după căderea Troiei? Am un singur răspuns: Ulise se întoarce singur din rațiuni epice. Situația politică tragică s-a epuizat, urmează seria episoadelor personale dramatice.

Ce a intenționat, de fapt, Dan Slușanschi? Greu de spus. Fiecare volum are câte o postfață de câteva pagini. Sînt postfețe cu dedicații. Cea de-a doua postfață, de la Iliada, din 1998, plagiază pe alocuri, lejer, cuvânt cu cuvânt, prima postfața de la Odyssea, din 1997. Este suficient să parcurgem postfața ”originală” din 1997. Dan Slușanschi își imaginează că problema cititorului său este să îi înțeleagă curajul legat de ”temerara” sa întreprindere. După câteva evocări și explicații, pline de dulcegăriile pe care le consideră adecvate, autorul traducerii își pune un diagnostic optimist: „Ne-am străduit deci să dăm un text care să curgă cât mai firesc, dar într-o dicțiune epică sugerând mereu înălțime și cuget mândru, pe cât posibil fără hopuri sau provincialisme”

Am ales, la întîmplare, felii de hexametru și hexametri tip Slușanschi: când zeița glas dete; o zei, dar zău; când le-i grăi; Idomeneu multviteazul, măritu-Agamemnon; umbra cea mult-întristată; arcul de-argint de pe un zumzet cumplit, ce menea a urgie; luat-a catârii la rând, iar apoi și ogarii; bunuri strângând după placu-mi, cât bine îmi șade a cere; de, îngroziți, ei din mânuri scăpară ascuțitele arme; astfel grăi pe Ahile-l cuprinse năduful și în sine/stete să cugete-n pieptu-i bărbat între două s-aleagă. Tot precum vin de la munte pâraiele, iarna când gata, /să se amestece-n vale-npiedicându-și avane șuvoaie/de prin izbucuri pornite, în fund de adâncă genune. Să închei cu o subtilă formulă a traducătorului: lăsatu-te-a cum te-a lăsat.

Ce se vede? O limbă contorsionată inutil (”iarna când gata”), forme verbale de o urîtenie consolidată (stete, dete), cuvinte care li s-ar fi părut provinciale și eroilor din Iliada (mânuri, menea a urgie, avane șuvoaie)

„Dicțiunea epică sugerând mereu înălțime și cuget mândru”, adică credo-ul lui Slușanschi, este pentru mine, pe scurt, un exemplu de tratamente inumane aplicate cititorului și tratamente degradante aplicate literaturii și poeziei, în special.

Oare Slușanschi nu a auzit „că poezia nu trebuie să se îndepărteze prea mult de limba de toate zilele pe care o vorbim și o auzim?”[2]. Ca să îl parafrazez pe același Eliot, „traducătorul fără valoare nu e de obicei conștient acolo unde ar trebui să fie și e conștient acolo unde nu ar trebui”, iar ambele erori îl fac „original”.

Citind această postfață, mi-am amintit că cineva mi-a relatat ce spunea un filozof român contemporan despre specialiștii noștri. El observa că atunci când a avut specialiști, România a avut, de regulă, numai unul. Am reflectat la această remarcă fără să reușesc să o contrazic. Există în volume cîte o notă biografică din care pare să rezulte că Dan Slușanschi este specialistul în istoria literaturii sanscrite, în vechea persană (istorie, civilizație, limbă), istoria limbii latine, sintaxă latină, sintaxă greacă, latină medievală și neolatină, critică de text și metrică antică. Lista universităților la care a fost invitat nu este impresionantă. Există însă o cireașă pe tortul biografic, un doctorat honoris causa obținut la Universitatea din Caen. Nu sună rău.

Când aud de ”greaca veche” și de „sanscrită”, oamenii, iar eu nu fac excepție, sunt intimidați. Unii cred că studiul limbilor moarte reprezintă cercetarea fundamentală din cultură și mai cred că niciodată nu ești suficient de prudent atunci când revendici păreri în această zonă. Aici, Dan Slușanschi este protejat de cîțiva zei, exact ca eroii lui Homer. Cine să conteste în mod serios competențele unicului specialist?

Traducerile în hexametri ale textelor grecești sau latine sînt aculturații ca oricare altele. Dacă au făcut-o englezii și germanii, trebuie să o facem și noi? Englezii și germanii au făcut-o de mult, când hexametri erau la modă sau atunci când încă nu au ieșit cu totul din modă și au făcut-o având spatele protejat de istoricii lor incomparabili. În lipsa operei lor, cred că ești condamnat la diletantism. Eventual, la unul superior.


[1] Homer, Odyssea, traducere de Dan Slușanschi, Humanitas, București, 2012, 2022 și Homer, Iliada, traducere de Dan Slușanschi, Humanitas, București, 2012, 2019
[2] V. TS Eliot, Muzica poeziei, în Eseuri, Univers, București, 1974, p. 35


Prof. Valentin Constantin

* Mulțumim Revistei Orizont, ediția aprilie 2024