Mircea Duțu: Saltul de la „cercetări juridice” la „cercetarea științifică a dreptului” reprezintă marea provocare a Școlii românești de drept


Ovidiu Predescu
Ovidiu Predescu
Mircea Duțu
Mircea Duțu

Ovidiu Predescu: Anul acesta, 2024, se împlinesc 70 de ani de la înființarea Institutului de Cercetări Juridice (ICJ sau Institutul) al Academiei Române și, totodată, în această lună mai se încheie mandatul (de aproape 13 ani) al celui mai longeviv director al său, prof. univ. dr. Mircea Duțu. Așadar, o ocazie potrivită pentru un bilanț al cercetării juridice instituționalizate, de evaluare a provocărilor prezentului și de previzionări în privința a ceea ce va urma pentru reflecția juridică românească. Evaluări cu atât mai necesare cu cât întreaga activitate de cercetare științifică se confruntă nu atât cu o criză de priorități ci, mai degrabă, cu una existențială. Cu asemenea premise am adresat directorului ICJ o serie de întrebări pe tema circumscrisă contextului evocat.

Ovidiu Predescu: Pentru început, cum apreciați, domnule profesor, momentul aniversării a șapte decenii de funcționare a ICJ?

Mircea Duțu: Cum se cuvine în atari împrejurări, în sensul că nu putem să nu evocăm mai întâi reperele trecutului și semnificațiile lor. La 1 ianuarie 1954 era creat, în subordinea Academiei Române, și un institut de cercetări juridice, ca o măsură legată de exigențele cadrului istoric dat și în vederea asigurării unui serviciu public mai ales legistic. Folosesc această din urmă sintagmă pentru a releva cât mai exact statutul funcțional al structurii astfel create: cel de (inedit) consiliu legislativ (consultativ) cu o pronunțată și afișată dimensiune de cercetare juridică, menită să asigure fundamentarea tehnică a anteproiectelor de acte normative și, totodată, să pună bazele teoretice ale „noului drept” al epocii istorice date. Așadar, tehnica și cercetarea juridică erau puse în serviciul elaborării proiectelor de acte normative. Totodată, sub imperiul timpului politic efortul doctrinar era chemat să construiască noul drept, denumit „socialist” și cu pretenția de a se afilia unui nou tip/model în materie, afirmat în spatele „cortinei de fier”. În 1971, odată cu (re)înființarea Consiliului Legislativ, ICJ a pierdut prima sa misiune, nu a reușit să se redefinească și să se impună în ipostaza de structură de cercetare științifică a dreptului, iar în 1989 s-a aneantizat și obiectivul doctrinar încredințat, rămânând astfel într-o zonă de incertitudini și permanente căutări. Ceea ce s-a păstrat ca o constantă dominantă a fost cercetarea juridică, cu limitele intrinseci indiferent de sensurile de valorificare ale rezultatelor sale – actul legistic și/sau demersul doctrinar – reflectând cu fidelitate și denumirea oficială a entității academice. Dacă între 1954–1989, prin centralizare și unicitate acesta îi justifica prezența în peisajul juridico-academic, avântul consultanței de înaltă calitate post-1990, inclusiv prin instituționalizări specifice cu precădere în zona privată, i-a pus în discuție, dacă nu în mod deschis și declarat, cel puțin implicit, dar în mod substanțial și decisiv justificarea și legitimitatea. Desigur, inerția, ca stare de existență și de manifestare a multora dintre realitățile instituționale și forme de exprimare actuale, masca criza și ignora impasul. Și acesta cu atât mai mult cu cât era vorba de o problemă de ruptură; abandonarea de concepție și restructurarea naturii obiectului de activitate, respectiv trecerea de la cercetarea juridică la activitatea de cercetare științifică în domeniul dreptului impuneau eforturi și capabilități extraordinare, care nu și-au găsit nici subiectul potrivit de desfășurare și nici cadrul adecvat. O provocare puțin înțeleasă în termenii săi conceptuali de chiar mulți dintre cei care se prezintă ca autorități ale „științei juridice”. Și care își reclamă înțelegerea și, pe cât posibil, răspunsul cuvenit.

Ovidiu Predescu: Cum v-ați raportat la o atare provocare existențială a Institutului?

Mircea Duțu: La venirea mea în calitate de director al ICJ, în iunie 2011, am afirmat că doresc să facem din institut, parafrazând o expresie istorică, „iarăși ce am fost și mai mult decât atât”. În privința primei părți a promisiunii, se putea înțelege că era vorba de a „resuscita” activitatea de cercetare juridică, spre a o aduce, mutatis mutandis, și pe cât posibil, la repere asemănătoare epocii în care au acționat personalități emblematice precum Traian Ionașcu, Mihail Eliescu, Yolanda Eminescu sau Vintilă Dongoroz. Referitor la a doua parte a sa, elementul eliptic ascundea ambiția unei transformări radicale, în sensul de a impune trecerea de la „cercetări juridice”, la cercetare științifică în domeniul dreptului și de a crea astfel, sub egida forului academic suprem al țării, prima structură instituțională din istoria noastră cu o asemenea misiune definitorie. Din păcate, ne-am dovedit prea mici pentru un proiect așa de mare. Dar cel puțin rămâne meritul de a-l fi gândit și propus, cu precădere în ultimii ani, însă din păcate am fost puțin înțeles, iar proiectul nu a stârnit interesul instituțional necesar. De aceea se impune a fi explicat și mai accentuat spre a fi în cele din urmă perceput ca atare, cu speranța împlinirii sale undeva, cândva. Oricum, cu mulțumirea de sine că adevărul a fost rostit.

Ovidiu Predescu: Atunci vă propun să procedăm la explicarea, argumentarea acestui proiect. Cu precizarea că în mai multe articole publicate, cu precădere în ultimii ani, ați abordat această problematică spinoasă a investigației științifice în materie.

Mircea Duțu: Trebuie să pornim de la faptul că dreptul, în sensul propriu al termenului, fiind constituit dintr-un ansamblu de texte și practici nu constituie, prin el însuși, o știință. Dimpotrivă, el poate face obiectul unei cunoașteri teoretice, despre care ne putem întreba însă dacă e de natură științifică ori nu. Această distincție între drept și cunoașterea dreptului se dovedește cu atât mai mult necesară cu cât primul se caracterizează în special prin producerea unui discurs normativ, iar cunoașterea sa se traduce prin elaborarea unui nou tip de discurs. Se impune deci să identificăm cum se cuvine cele două niveluri, respectiv discursul dreptului și discursul asupra dreptului, secundul fiind un discurs teoretic asupra unui discurs normativ, adică un metadiscurs. Problema inițială relativă la științificitatea dreptului trebuie atunci reformulată în modul următor: cunoașterea juridică poate constitui ea o știință? Această chestiune se pune cu atât mai multă acuitate cu cât în societatea de azi, marcată de raționalitatea științifică și de metodele științelor experimentale, pare că toată cunoașterea care nu se prezintă ca „științifică” stricto sensu e tratată cu o anumită suspiciune. Știința funcționează și acum ca un fel de etichetă de legitimare a autenticității savoire-ului. Chiar dacă proiectul pozitivist comtian a făcut o îndelungată carieră, fascinația pentru științe, și în special pentru cele zise „dure”, rămâne vie și conduce la percepția generală potrivit căreia cuvântul oamenilor de știință beneficiază de un credit maxim și că tot ceea ce e afirmat în numele științei apare extrem de fiabil spre a nu spune absolut cert, indiscutabil. Încercările mai ales ale universitarilor juriști (să ne amintim de calificarea oficială aferentă diferitelor instanțe de acreditare academico-instituțională în rândul specialităților: domeniul drept, specializarea: științe juridice!) de a ne convinge de faptul că disciplina lor aparține domeniului științei devine de înțeles și e pentru ei mijlocul de a autonomiza dreptul în raport cu științele sociale, de a asigura o dominație a câmpului juridic și de a pretinde neutralitatea axiologică a discursului lor. Nimic altceva și mai mult decât atât! Dar se ridică, totodată, întrebarea: cercetarea juridică aparține sau nu cercetării științifice?

Vreau să precizez de la început că punem degetul pe o rană deschisă, până acum însă ignorată ori mai puțin acută. Noi, juriștii, întreținem un raport contrastant cu cunoașterea noastră, al cărei statut epistemologic e marcat de o puternică incertitudine. În pofida unor lucrări serioase desfășurate și publicate în materie, în țări precum Franța, se impune a recunoaște că formarea universitară nu acordă practic loc unei reflecții asupra modului în care se constituie cunoașterea juridică. În mod paradoxal acest dezinteres comun coexistă cu voința anumitor universitari ai facultăților de drept de a se recunoaște cu orice preț caracterul științific al disciplinei lor. Desigur, într-o lume globalizată și în care aplicațiile inteligenței artificiale (IA) își fac tot mai insistent prezența, pretenția de științificitate a cercetării juridice se dovedește și mai puțin reliefată decât în trecut. Apărând ca un fel de evidență, care a sfârșit prin a se impune de la sine, ea trimite la o stare de spirit difuză în câmpul dreptului. Numai că ChatGPT și dezvoltările sale redeschid brusc și brutal problema, în condițiile în care robotul tinde să suplinească munca de cercetare juridică, redusă la interpretarea, corelarea și sistematizarea textelor și a concluziilor jurisprudențiale. În plus, menținerea preocupărilor reflexive la nivel de dogmatică și refuzul pasului spre o cercetare științifică asupra dreptului nu mai e de acceptat, cu atât mai mult cu cât ne revendicăm tot mai mult apartenența europeană.

Ovidiu Predescu: Într-adevăr, o dilemă care, într-un anumit fel, reprezintă cheia problemei fundamentale pe care o ridicați. În ce ar consta dezlegarea ei? După atâtea zbateri proprii și încercări de dezbateri teoretice la ce concluzii ați ajuns?

Mircea Duțu: Cunoașterea juridică a dreptului nu e o cunoaștere științifică. În limbajul curent al juriștilor, expresia „știință juridică” nu denotă nimic altceva decât însăși activitatea lor și spunând aceasta caută a acredita munca lor ca o autentică întreprindere științifică, care rămâne însă – trebuie să o prezumăm, în lumina concepției moderne a științei – pur descriptivă: nici evaluativă, nici prescriptivă. Așa înțelese lucrurile, ar trebui, printr-o evidentă ajungere la absurd, să conchidem că după cum orice jurist efectuează o cercetare juridică tot așa ajungem să avem la nivelul țării sute de mii de cercetători științifici, să suntem un popor de membri, fie ei și numai asociați (ocupațional), ai ICJ! Glumesc, desigur, dar… Continuând sub semnul analizei lucide, constatăm că această formă de cunoaștere descriptivă și sistematică a dreptului se vrea și se impune mai degrabă a fi desemnată sub termenul de doctrină ori de dogmatică. Într-o primă abordare, aceste apelații ar putea fi considerate ca echivalente: ambele trimit la studiul savant și rațional al dreptului pozitiv, prin intermediul unei activități de explicare, de interpretare și de sistematizare a normelor sale. Totuși, se cuvine precizat că doctrina se distinge de dogmatică din două puncte de vedere. În primul rând, ea nu se limitează la a descrie dreptul ca atare, așa cum e el (de lege lata) ci formulează, de asemenea, și propuneri privind ceea ce dreptul, potrivit ei, ar trebui să fie (de lege ferenda). În al doilea rând, dacă doctrina trimite la producția savantă a juriștilor, ea permite, de asemenea, prin metonimie, să desemneze comunitatea savantă a juriștilor, așa încât ea trimite, deopotrivă și în același timp, la un corpus teoretic și un corpus constituit de cercetători. Dar dincolo de aceste trăsături distinctive, obiectul studiului dogmaticii și cel al doctrinei e comun, respectiv ansamblul normelor juridice rezultate din sursele „materiale” (formale) ale dreptului pozitiv – constituție, legi, regulamente, jurisprudență ș.a. Tot așa, amândouă fac apel la același tip de metode și de raționamente spre a proceda la explicarea și la sistematizarea dreptului pozitiv.

Dacă e incontestabil că doctrina/dogmatica produce o cunoaștere rațională asupra dreptului, e vorba totuși de o cunoaștere științifică? Cu condiția – cum se dovedește a fi adesea cazul – de a nu reține fie și decât o concepție minimală a științei – înțeleasă ca un ansamblu de cunoștințe raționale asupra obiectului său, obținute prin intermediul metodelor specifice –, un răspuns afirmativ pare a se impune și ar putea tot așa să se impună față de orice tip de discurs articulat în mod rațional purtând asupra unui obiect determinat. Dar acesta s-a putut face până atunci când filosofia științelor a impus anumite criterii menite să diferențieze discursurile de tip științific, de cele care nu sunt de această natură. În ceea ce privește cunoașterea juridică se remarcă două caracteristici ce îi sunt inerente și care, în consecință, îi marchează întreaga singularitate epistemologică: finalitatea sa practică internă, pe de o parte, materialul exclusiv textual al interpretărilor sale, pe de alta.

Dintr-o atare perspectivă de abordare, cunoașterea juridică este și rămâne, înainte de toate, o cunoaștere în serviciul practicii, cercetările (investigațiile) desfășurate de juriștii „savanți” fiind în primul rând destinate să servească altor juriști, profesioniști ai dreptului (practicieni). De la această finalitate internă a câmpului juridic rezultă că demersul de cunoaștere al doctrinei se înscrie în orizontul de așteptare al actorilor aparținători ai acestui spațiu, ceea ce îi conferă o dimensiune eminamente utilitară și pragmatică. Astfel, în cadrul dreptului, interesul unei „teorii” ori al unei interpretări juridice se măsoară în mare parte prin aportul său practic, adică, altfel spus, capacitatea sa de a fi imediat folosit de practicienii dreptului. Doctrinarul trebuie, așadar, să integreze în cercetările sale nevoile exprimate de practicieni, în special preocuparea de securitate juridică și de previzibilitate a legii, forțându-se să aducă răspunsuri concrete ansamblului chestiunilor cu care se confruntă. Chiar și atunci când adoptă un ton prescriptiv, spre a propune anumite evoluții ale dreptului pozitiv, se tinde a se interveni direct asupra producției normative influențând astfel instanțele de edictare și/sau aplicare a dreptului. În concluzie, juristul transformă dreptul și în același timp îl pune în formă. Urmează apoi materialul exclusiv textual al cunoașterii juridice. Dogmatica reține o concepție absolut pozitivistă a dreptului, identificând normele în vigoare într-un sistem juridic dat. Or, acestea sunt formulate în mod necesar în texte redactate de autoritățile abilitate (legi, hotărâri judecătorești), și exclusiv prin prisma acestor texte se înțelege dreptul. Putem spune astfel că scopul fundamental al doctrinei juridice este acela de a face să vorbească textele, constituind în acest sens sediul interpretării dreptului, obiectivul tradițional al demersului fiind a înțelege semnificațiile reglementărilor juridice. Problema care se pune devine astfel cea de a ști dacă această activitate interpretativă specifică poate să fie considerată ca științifică sau nu. De-a lungul timpului s-au formulat diferite răspunsuri și s-au avansat teorii dintre cele mai sofisticate ținând mai ales de hermeneutică și filosofia limbajului. Nu e locul aici de a dezvolta demonstrația, dar concluzia care se prefigurează e clară, deși la noi e mai puțin cunoscută și cu atât mai puțin acceptată. În raport cu materia exclusiv textuală asupra căreia se fondează interpretările sale, precum și finalitățile practice interne câmpului dreptului pe care le urmărește, cunoașterea juridică nu pare a întreține decât un foarte îndepărtat raport cu demersul științific stricto sensu. Dar, în definitiv, ce importanță poate avea acest lucru? Dogmatica nu are nevoie neapărat să fie o știință pentru a exista și a se manifesta. Dimpotrivă, juriștii au totul de câștigat din a investiga din plin câmpul dreptului, ai cărui actori sunt și în care produc și transmit o cunoaștere teoretică indispensabilă cu destinația altor actori ai vieții juridice, profesioniștii dreptului – cunoașterea acestor jurisconsulți – care nu au încetat niciodată să fie explorată. Aceasta nu înseamnă însă că dreptul nu poate să reprezinte obiectul unei cunoașteri științifice. Numai că această cunoaștere științifică asupra dreptului nu poate fi o cunoaștere juridică. În consecință și un institut de „cercetări juridice”, demn cu adevărat de un statut academic, ar trebui să devină unul de cercetări științifice asupra dreptului.

Ovidiu Predescu: La ce ar trebui să ajungem în cele din urmă, în viziunea Dvs.?

Mircea Duțu: Dacă cunoașterea juridică a dreptului nu e științifică, nicio „știință a dreptului” care ar fi juridică nu ar fi posibilă. Cunoaștem, în acest sens, experiența lui H. Kelsen (1881–1973) care a riscat totuși să încerce să construiască o atare știință, și opera sa ne arată dificultățile și limitele inerente oricărui demers de cunoaștere a dreptului ce s-ar vrea științific, rămânând totodată strict juridic. În cele din urmă se impune să admitem că, dacă știința dreptului nu poate decât să descrie dreptul, dimpotrivă, științele sociale sunt în măsură să elaboreze teorii ce permit a-l înțelege. Căci înainte de a fi sistemul normativ închis asupra lui însuși, așa cum îl prezintă juriștii, dreptul e o construcție socială: Ubi societas ibi jus. Dreptul constituie, după expresia inspirată a unui autor, unul dintre „aceste artificii fasonate de ființele umane pentru a echipa viața lor împreună” (L. Thévenot), dintre care, în mod precis, reprezintă obiecte de studiu ale științelor sociale. O cunoaștere științifică a dreptului ar fi deci una care, fără a postula a priori o anumită concepție a dreptului – în special cea a juriștilor – și fără a reproduce discursurile și reprezentările interne din câmpul dreptului, ar îmbrățișa în toate dimensiunile sale experiența juridică umană – texte și practici – căutând a le înțelege. Așa, de exemplu, a studia acum dreptul „poate funcționa la producerea unei ordini emancipate de constrângeri de fapte și de natură, în numele unei raționalități imanente proprii” (G. de Lagasnerie). Repet concluzia concluziilor: condiția posibilității unei cunoașteri științifice asupra dreptului ar fi… de a nu fi juridică! E greu, desigur, numai de explicat și mai ales de înțeles de către un profesor (pozitivist) de drept ori unui avocat (pledant sau de consultanță) cum că punctele lor de vedere, oricât de „savante” (complete ori speculative) ar fi, nu sunt și nu reprezintă decât opinii și nu exprimă adevăruri (științifice), ori în cazul unui judecător cum că nici măcar hotărârile definitive (căzute în lucru judecat) nu sunt considerate în cazurile de speță decât că exprimă adevărul (res judicata pro veritate habetur), evident unul judiciar. Așadar, într-un alt registru dar tot concluziv, așa-zisa „știință a dreptului” nu-și poate depăși statutul de „retorică analitică”.

Se impune deci să acceptăm și să dezvoltăm și la noi perspectiva lui P. Amselek potrivit căreia nu putem vorbi propriu-zis de „știință” a dreptului, de „știința normelor juridice” ci numai de o știință a omului, una antropologică studiind un sector categorial al faptelor umane, cel constituit de experiența juridică a omului: faptele de elaborare, edictare, difuzare, recepție, utilizare, învățare, teoretizare etc. ale normelor juridice. Așadar, aceste fapte ale omului și nu direct instrumentele juridice sunt cele ce sunt susceptibile de a face obiectul unui tratament științific.

Ovidiu Predescu: Așadar, să ne despărțim, fără regrete, de șapte decenii de cercetare juridică și să ne îndreptăm hotărât spre o cercetare științifică a dreptului. Dincolo de perspectiva evolutivă absolut de dorit, ar fi vorba de o veritabilă „revoluție de abordare” cu mulți perdanți și puțini promotori. Suntem pregătiți pentru a accepta o atare abordare de ruptură?

Mircea Duțu: Departe de mine să pledez în acest mod pentru negarea specificității și cu atât mai mult a celei a importanței sociale a cercetării juridice. Interesul societal al acesteia nu poate fi contestat. Fără munca specialiștilor juriști dreptul nu ar fi decât o magmă de texte oficiale neinteligibile, lipsite de orice coerență de ansamblu. Căci raționalitatea sa nu este un dat imediat. Dimpotrivă, ea trebuie fără încetare să fie construită și reconstruită prin cercetări juridice. Și tocmai această raționalitate e cea care într-o societate democratică condiționează credința subiectelor de drept în legitimitatea regulilor dreptului. A susține cercetarea științifică fără a-i cere să justifice o etichetă de științificitate la care ea nu poate pretinde prin esența ei, ar trebuie să constituie atunci un obiectiv politic perfect consensual.

Problema nu mai poate fi ignorată nici la noi și adevărul trebuie pronunțat răspicat, indiferente de deranjul „intelectual” și mai ales profesional provocat multora. Și acesta cu atât mai mult cu cât le putem argumenta inclusiv cu propriile arme „de drept pozitiv”, respectiv jurisprudența istorică aferentă deciziei din 14 octombrie 2022 a Consiliului de Stat al Franței (instanța supremă de contencios administrativ) care a statuat clar că cercetarea juridică nu aparține cercetării științifice! Rămânând definitiv și devenind executoriu și pentru istorie, verdictul francez se cuvine acceptat și la noi, mai ales că întreaga noastră modernitate juridică o datorăm Franței!

Ovidiu Predescu: Din această perspectivă novatoare care ar fi, în concepția dvs., șansele unei cercetări științifice a dreptului în România?

Mircea Duțu: Cred că a venit momentul să se limpezească apele, respectiv să conștientizăm și mai ales să acceptăm faptul că formula de „institut de cercetări juridice” e depășită de timp, și-a consumat total disponibilitățile, e ineficientă și a devenit lipsită de sens. Adică ar desemna și reprezenta un grup de consultanță sub înaltă efigie academică, cu finanțare și de interes publice și nimic mai mult! Dacă se dorește cu adevărat o structură de cercetare științifică asupra dreptului și a fenomenului juridic în general, atunci totul trebuie regândit ca atare: program de cercetare, obiective, personal și competențe profesionale, organizare, plasarea în sistemul național de cercetare și de cooperare internațională etc. După 160 de ani de modernitate și 70 de cercetare juridică instituționalizată am putea ajunge, poate, cu adevărat, la o cercetare științifică în domeniu, depășind lungul marș în deșert ideatic, al explicațiilor și comentariilor de texte, de interpretare și sistematizare de acte normative. S-ar câștiga, prin urmare, îndrituirea la reflecție autentică în materie de drept și justiție, având astfel posibilitatea de a oferi perspective științifice proprii asupra dreptului și integrării unional-europene ori a participării la procesul de reașezare a ordinii internaționale, bazată pe reguli.

Ovidiu Predescu: La capătul acestor discuții să înțeleg că asistăm la spovedania unui învins?

Mircea Duțu: Deloc, mai degrabă cea a unui, acum, neînțeles și cu siguranță, în viitorul apropiat, la predicțiile unui învingător! Într-o lume a evoluțiilor rapide și majore, marcate de avansurile IA saltul de la cercetarea juridică spre cea științifică, asupra viitorului reglementării/normativității devine un imperativ categoric. Transjuridismul nu se poate gândi și înțelege în termenii scrutării textelor de legi, ci presupune cu totul altceva: înaltă cunoaștere, originalitate în abordare și creativitate în gândire. Iată marea provocare a noastră, a tuturor juriștilor!

Ovidiu Predescu: Domnule director Mircea Duțu, vă mulțumesc pentru acest interviu, pentru ideile nu numai interesante, dar și novatoare în ceea ce privește, pe de o parte, cercetarea juridică iar, pe de alta, cercetarea științifică în Drept și, nu în ultimul rând, pentru marea provocare lansată juriștilor, în sensul atingerii culmilor înaltei cunoașteri, a inovării și creativității în sfera gândirii juridice. În opinia mea sunteți un învingător al bătăliilor aprige pe câmpul, nu de puține ori minat, al reflecției juridice românești, și nu numai. Personal aștept cu mare interes următoarele dvs. demersuri pe linia cunoașterii științifice a dreptului pentru împlinirea – în sfârșit – a acestei semnificative provocări.