23,194 citiri

Creanțe și creditori în procedura insolvenței (I)

Gheorghe Piperea

*A se vedea aici “Noul Cod al insolventei. Note. Corelatii. Explicatii”

1. Creante

1.1. Creante, obligatii si datorii

Notiunile de creanta si obligatie sunt interdependente, definindu-se una prin alta sau, dupa caz, una ca specie, cealalta ca gen. Creanta reprezinta facultatea sau posibilitatea unei persoane de a cere altei persoane sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva. Obligatia reprezinta indatorirea unei persoane de a da, a face sau a nu face ceva ce o alta persoana are facultatea sau posibilitatea sa ii ceara. Obligatia juridica impune o actiune sau o conduita la care titularul creantei are dreptul.

Notiunea etimologica de datorie depaseste sfera dreptului, avand semnificatie de indatorire morala, sens de comandament ori inteles de imperativ al comunitatii umane, nationale, locale, religioase, de grup etc., pe care individul trebuie sa le respecte. Dar datoria, in sens juridic, este actiunea sau conduita concreta a unei persoane pe care trebuie sa o infaptuiasca, sa o execute ori, dupa caz, sa o dedice in favoarea unei alte persoane fata de care este juridic obligat. Conform DEX, datoria este o obligatie legala, o indatorire, o suma de bani sau orice alt bun datorat cuiva[1].

Obligatia, conform DEX, este atat datoria (sarcina, indatorirea) unei persoane catre o alta persoana, cat si legatura juridica prin care o persoana poate fi constransa de o alta persoana sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva[2]. In prima acceptiune, unilaterala, obligatia este partea pasiva a raportului juridic, corelativa partii active a acestuia, adica creantei. Din acest punct de vedere, datoria este sinonima cu obligatia. In a doua acceptiune, bilaterala, obligatia este chiar raportul juridic, continand atat partea pasiva (datoria), cat si partea activa (creanta) a acestuia.

La o citire superficiala, Codul civil din 2011 pare a elimina aceasta ambiguitate etimologica. Definitia data obligatiei de art. 1164 C. civ. nu contine acceptiunea sa unilaterala, concentrandu-se pe acceptiunea bilaterala, mai precis, pe ideea de legatura de drept, de juris vinculum. Obligatia este, conform acestei definitii, „o legatura de drept in virtutea careia debitorul este tinut sa procure o prestatie creditorului, iar acesta are dreptul sa obtina prestatia datorata”. Vorbim, deci, de un juris vinculum, in sensul doctrinei clasice a dreptului roman. Vechii jurisconsulti romani spuneau obligatio est juris vinculum quo necessitate adstringimur alicujus solvende rei secundum nostrae civitatis jura (obligatia este legatura de drept in temeiul careia suntem, in mod necesar, constransi sa platim un lucru, dupa dreptul cetatii noastre)[3]. Asa cum am spus si cu o alta ocazie[4], formula „cu necesitate” (quo necesitate) semnifica diferenta specifica intre legatura de drept, care este o obligatie, in sens juridic, si indatorirea privita generic, care cuprinde atat specia obligatiei juridice, cat si speciile indatoririlor morale, religioase, sociale (de convietuire) sau politice. In caz de refuz al executarii unei obligatii juridice, creditorul poate apela la concursul fortei coercitive a statului („cetatea noastra” – nostrae civitate) pentru a obtine executarea, prin constrangerea debitorului[5], ceea ce nu este posibil in cazul obligatiilor etice, spre exemplu. In caz de imposibilitate sau de inutilitate a executarii in natura, poate fi antrenata raspunderea debitorului, sub forma de daune-interese, o raspundere care are caracter reparatoriu, fiind menita a acoperi o paguba.

Este interesant ca, in DEX, creanta este definita atat lato sensu, ca drept al creditorului de a pretinde debitorului sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva, cat si stricto sensu, ca drept al creditorului asupra unei sume de bani ce i se datoreaza[6].

Creanta reprezinta partea activa a raportului obligational, dreptul pe care o persoana il are de a pretinde de la debitor plata unei sume de bani, remiterea unui bun individual determinat, efectuarea unei prestatii concrete (constructia unei case, executia unui tablou) sau abtinerea de la o anumita actiune, activitate sau conduita (sa nu construiasca o casa, sa nu publice un articol defaimator, sa nu efectueze un comert daunator pentru concurenta sau pentru consumatori etc.).

Notiunea de creanta la care se refera Legea insolventei nu este definita si nici utilizata in intelesul sau larg, de drept al creditorului de a pretinde debitorului sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva, ci in intelesul sau restrans, acela de creanta baneasca.

A se observa, mai intai, ca scopul legii insolventei este instituirea unei proceduri pentru acoperirea pasivului (totalitatea datoriilor) debitorului. Obligatiile de a da un bun individual determinat, a face sau a nu face pot fi executate in natura, direct sau indirect, de buna voie sau pe cale silita. Incalcarea sau omisiunea de realizare a acestor creante, altele decat creantele banesti, se preschimba in despagubiri, iar acestea, evident, sunt creante banesti. De altfel, aceeasi concluzie rezulta si din art. 1417 alin. (2) C. civ. care, atunci cand defineste starea de insolvabilitate, enunta inferioritatea activului patrimonial ce poate fi executat silit fata de totalitatea datoriilor exigibile. O obligatie exigibila de a da, a face sau a nu face, se preschimba in despagubiri in exact momentul in care nu mai pot fi executate in natura, iar acest lucru se intampla cand debitorul devine insolvabil, bunurile sale care nu sunt grevate de garantii devenind tinta urmaririlor individuale ale creditorilor chirografari, inclusiv cei ale caror creante tocmai se vor fi preschimbat in despagubiri.

Atunci cand art. 75 alin. (1) din Legea insolventei nr. 85/2014 impune suspendarea si, respectiv, incetarea actiunilor pentru realizarea creantelor asupra averii debitorului, sunt avute in vedere creantele banesti, inclusiv cele de despagubiri pentru imposibilitatea executarii in natura a creantelor corelative unor obligatii de a da, a face sau a nu face. Mai mult chiar, o creanta curenta, care poate beneficia de privilegiul platii conform documentelor din care rezulta, poate da titularului sau dreptul de a cere trecerea debitorului la faliment pentru refuzul sau omisiunea de a plati creantele curente doar daca acestea au caracter cert, lichid si exigibil de minim 60 de zile (art. 75 alin. (4)). Or, obligatiile neexecutate, altele decat cea care consta intr-o suma de bani, nu sunt certe pana la emiterea unui titlu de despagubire, nici lichide pana la precizarea cuantumului lor (sau macar a criteriului de calcul) si nici exigibile pana la pronuntarea hotararii de despagubire de catre judecatorul-sindic.

In orice caz, in tabelul creantelor se trec numai sume reprezentand creante banesti contra debitorului anterioare deschiderii procedurii si valori ale garantiilor pentru creantele banesti beneficiare ale acelor garantii, anterioare deschiderii procedurii, nu si creante corespunzatoare obligatiei de a da, a face sau a nu face. Pentru creantele de acest gen, anterioare deschiderii procedurii, exista actiuni in revendicare (acestea nu sunt supuse efectului de suspendare sau, dupa caz, de incetare reglementat de art. 75 alin. (1) din Legea insolventei nr. 85/2014), precum si actiuni in daune-interese, care se pot formula in cadrul procedurii insolventei. Aceste daune – interese care se pot obtine in cadrul procedurii insolventei, ca urmare a unor actiuni intemeiate pe art. 75 alin. (3), sunt, evident, creante banesti[7].

1.2. Creante chirografare, creante care beneficiaza de o cauza de preferinta si creante subordonate

1.2.1. In regula generala, asa cum rezulta din art. 2324 alin. (1) C. civ., „cel care este obligat personal raspunde cu toate bunurile sale mobile si imobile, prezente sau viitoare; ele servesc drept garantie comuna a creditorilor sai”. Raspunderea debitorului asigura toti creditorii sai ca datoriile care ii incumba au caracter juridic, putand fi realizate inclusiv cu ajutorul fortei coercitive a statului. Doar ca, in timp ce unii creditori ar putea beneficia de unele drepturi de preferinta, instituite inclusiv sub forma grevarii unor bunuri sau valori ale debitorului cu garantii reale, toti ceilalti trebuie sa accepte ca „garantie comuna” totalitatea bunurilor debitorului. Beneficiarii acestei „garantii comune” sunt, de fapt, creditori chirografari, negarantati.

Garantia comuna[8] a creditorilor nu este o garantie in adevaratul sens al cuvantului. De fapt, ideea in sine de garantie comuna a tuturor creditorilor contrazice conceptul garantiei propriu-zise, care presupune un drept de preferinta fata de ceilalti creditori, drept pe care il detine doar titularul garantiei si, respectiv, un drept de urmarire a bunului grevat de garantie in mainile oricui s-ar afla la un moment dat. In realitate, cei care beneficiaza de aceasta „garantie comuna” sunt creditori chirografari, adica negarantati, singura ancora menita a le alimenta asteptarile relative la realizarea creantei lor fiind raspunderea nelimitata a debitorului, atat ca extensie spatiala (toate bunurile mobile si imobile servesc acestei „garantii”, in sensul ca pot fi urmarite sau executate silit pentru recuperarea creantei), cat si ca extensie temporala, care este o adevarata perpetuitate (toate bunurile, prezente si viitoare; datoria se extinde la mostenitorii care au acceptat mostenirea). Dar aceasta „garantie comuna” asupra masei de bunuri si valori prezente si viitoare ale debitorului este afectata de doua mari inconveniente: (i) un risc nelimitat de insolvabilitate a debitorului si (ii) un potential ridicat de concursul cu ceilalti creditori. Intr-adevar, raspunderea nelimitata a unui debitor insolvabil nu prezinta nicio oportunitate de satisfacere a creantei chirografare intr-un viitor previzibil, deci nu putem vorbi de o garantie, iar urmarirea silita a unui debitor solvabil poate „asigura” realizarea creantei acelui creditor care, avand informatia si mijloacele necesare, este mai rapid si mai eficient decat ceilalti creditori cu care ar putea intra in concurs. In plus, un creditor, oricat de diligent si eficient ar fi, de vremea ce nu este titularul unei cauze legale de preferinta, poate fi inlaturat de la urmarirea silita a unui anumit bun determinat din patrimoniul debitorului de un creditor care este titular al unei cauze legale de preferinta (garantie reala, privilegiu ca simpla cauza de preferinta, apartenenta la o diviziune patrimoniala a debitorului etc.). Pentru a putea spera la recuperarea macar a unei parti din creanta, creditorul chirografar trebuie sa identifice in patrimoniul debitorului bunuri negrevate de garantii reale sau de alte cauze legale de preferinta si sa il execute rapid, inainte ca alti creditori chirografari sa intervina in executarea silita deja inceputa sau sa finalizeze cu succes propriile executari silite.

Asadar, un creditor chirografar se poate bucura de un concurs egal cu ceilalti creditori chirografari si poate spera ca, fiind diligent si rapid, isi va realiza creanta contra debitorului doar daca debitorul este solvabil si, in plus, are bunuri care nu sunt grevate de garantii sau de alte cauze de preferinta si care nu sunt executate de alti creditori chirografari.

In dreptul comun, creantele chirografare sunt inlaturate din concurs de creantele care beneficiaza de cauze legale de preferinta si de creantele care apartin unor diviziuni patrimoniale ale debitorului. In plus, in prezenta unor insesizabilitati sau a unor inalienabilitati, creantele chirografare nu pot fi realizate, intrucat bunurile debitorului nu pot fi vandute sau executate silit.

Diviziunile patrimoniale, reglementate la art. 2324 alin. (3)-(4), impiedica (dupa caz, temporar sau definitiv) concursul intre creditorii aferenti fiecarei diviziunii patrimoniale. Practic, orice diviziune patrimoniala opereaza o segregare intre creditori, oprindu-i de la concursul intre clase si obligandu-i la concurs in interiorul clasei[9]. Chiar daca ambele clase de creditori ar fi formate din creditori chirografari, acestia nu ar intra in concurs. Spre exemplu, in cazul unei diviziuni patrimoniale rezultate din crearea unui patrimoniu de afectatiune profesionala, creditorii personali ai debitorului nu vor intra in concurs cu creditorii sai profesionali (art. 2324 alin. (4) C. civ.).

In linii mari, in procedura insolventei, tratamentul judiciar al creantelor chirografare in raport de creantele beneficiare de cauze legale de preferinta este cel din dreptul comun. Aceleasi drepturi de concurs egalitar, aceeasi „garantie comuna”, aceleasi inconveniente care greveaza creantele chirografare in dreptul comun se regasesc si in procedura insolventei.

In procedura insolventei, insa, toate creantele, adica, atat cele chirografare, cat si cele privilegiate, sunt afectate de caracterul sacrificial al procedurii: urmaririle silite nu se mai pot face individual, ci numai in cadrul procedurii insolventei; valoarea creantelor este inghetata la nivelul celei din data dechiderii procedurii; acoperirea creantelor se efectueaza in modalitatile prevazute de Legea insolventei, adica, prin intermediul programului de plati din planul de reorganizare sau prin intermediul planului de distributie in cadrul procedurii falimentului, ceea ce presupune nu numai amanari la plata, ci si reduceri sau chiar stergeri totale ale datoriilor.

In plus, in procedura insolventei, creantele chirografare capata si alte potentiale dezavantaje sau particularitati. Astfel:

– in caz de reorganizare, votul asupra planului se face pe categorii de creante si, daca intreaga categorie a chirografarilor nu depaseste 70% din totalul creantelor, votul acestora contra planului este inutil in conditiile in care celelalte categorii vor fi votat planul;

– de regula, creantele chirografare se sterg in totalitate;

– daca o creanta cu rang superior este defavorizata prin plan, creanta chirografara nu va putea fi achitata intr-o proportie mai mare decat ar rezulta din distributiile in caz de faliment (distributii care, in cazul creantelor chirografare, sunt, de regula, nule);

– in caz de faliment, categoria in sine de creante chirografare se scindeaza in 4 categorii cu rang succesiv de prioritate, categoria cu rang inferior fiind eliminata de la distributie de cea cu rang superior;

– in fine, din categoria creantelor chirografare se poate desprinde o categorie separata de votanti ai planului de reorganizare, denumiti creditori indispensabili; aceasta categorie se creeaza doar pentru a facilita votul asupra planului si are ca efect un tratament diferentiat, in sensul ca prin planul de reorganizare se prevede plata intr-o proportie diferita, mai mare, a acestor creante, intrucat se considera ca, fara continuarea (chiar si dupa deschiderea procedurii) relatiei de afaceri cu creditorii indispensabili, continuitatea afacerii debitorului, in sine, ar fi grav periclitata; creditorii indispensabili sunt, de regula, furnizorii de utilitati, dar categoria include si alti furnizori (de materii prime, de materiale sau de servicii) fara de care activitatea debitorului ar fi in pericol grav de a intra in colaps.

De asemenea, Legea insolventei stabileste, in cadrul ordinii de preferinta reglementata de art. 161, o diferenta de tratament intre mai multe tipuri de creante chirografare, in functie de calitatea titularului creantei. Toate celelalte creante chirografare sunt, practic, subordonate platii sau regularizarii creantelor rezultate din obligatii de intretinere, alocatii si alte sume periodice destinate asigurarii mijloacelor de subzistenta (inclusiv ale debitorului si ale familiei sale) si, respectiv, creantelor bancare, celor rezultate din chirii, din livrari de produse sau prestari de servicii si din emiterea de obligatiuni.

In plus, din categoria creantelor chirografare se poate desprinde o categorie separata, a creantelor subordonate (care vin la impartirea sumelor rezultate din lichidare doar dupa achitarea tuturor celorlalte creante). Data fiind calitatea speciala a creditorului fata de debitor, creantele de acest gen sufera, legal sau conventional, o degradare a rangului chiar si fata de creantele chirografare, intrucat ele vin la plata doar dupa ce toate creantele, inclusiv cele chirografare, vor fi fost achitate. Un exemplu de astfel de creante ne este oferit de dispozitiile art. 256 din Legea societatilor nr. 31/1990, conform carora lichidatorii nu pot plati asociatilor nicio suma din partea ce li s-ar cuveni acestora din lichidare, inaintea achitarii creditorilor societatii. Asociatii vor avea dreptul doar la o parte corespunzatoare participarii lor la capitalul social (sau la o fractie stabilita conform unor clauze speciale in contractul de societate) din surplusul ramas dupa efectuarea lichidarii. Aceeasi regula rezulta si din art. 176 din Legea insolventei. Intr-adevar, dupa inchiderea procedurii, daca creantele au fost integral acoperite, eventualul surplus se va fi distribuit asociatilor. Mai important este ca dispozitiile din Legea insolventei nr. 85/20014 relative la ordinea de preferinta la plata creantelor in caz de lichidare prin faliment fac referire expresa la acest gen de creante. Astfel, sunt considerate creante subordonate, conform art. 161 pct. 10, si vin la impartirea rezultatelor lichidarii dupa toate celelalte creante, atat acele creante care izvorasc din acte cu titlu gratuit, cat si acelea care s-ar cuveni dobanditorilor de rea-credinta a activelor transferate de debitor in perioada suspecta prin acte juridice anulate in procedura insolventei, precum si acelea care rezulta din credite acordate debitorului persoana juridica de membrul sau asociatul care detine cel putin 10% din drepturile de vot in adunarea generala a membrilor/asociatilor acelei persoane juridice. Aceste creante vin la plata doar dupa ce vor fi fost efectuate plati sau regularizari ale tuturor celorlalte creante pozitionate de lege la pct. 1-9 in ordinea de preferinta, inclusiv creantele chirografare.

1.2.2. In intelesul art. 5 pct. 15 din Legea insolventei nr. 85/2014, notiunea de creante care beneficiaza de o cauza de preferinta cuprinde acele creante “care sunt “insotite” de un privilegiu si/sau de un drept de ipoteca si/sau de drepturi asimilate ipotecii, potrivit art. 2347 din Codul civil, si/sau de un drept de gaj asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, indiferent daca acesta este debitor principal sau tert garant fata de persoanele beneficiare ale cauzelor de preferinta”.

Se observa ca in categoria cauzelor de preferinta sunt incluse cele doua garantii reale clasice, ipoteca si gajul, dar si privilegiul, precum si asa-numitele drepturi asimilate ipotecii.

Garantiile reale clasice, ipoteca si gajul, sunt diferite intre ele doar in functie de existenta sau inexistenta deposedarii debitorului de bunul grevat de garantie, ipoteca fiind o garantie fara deposedare, in timp ce gajul este o garantie cu deposedare. Ipoteca poate fi pusa atat pe un bun imobil, cat si pe un bun mobil, aceasta fiind una dintre diferentele majore ale reglementarii ipotecii in noul Cod civil, fata de cel vechi; in sistemul vechiului Cod civil, ipoteca era o garantie esentialmente imobiliara. In rest, nu exista diferente intre cele doua garantii reale clasice, intrucat ambele tipuri de ipoteci beneficiaza de cele doua drepturi reale accesorii: dreptul de preferinta si dreptul de urmarire.

Privilegiul este preferinta acordata de lege unui creditor in considerarea creantei sale, fiind opozabil tertilor fara sa fie necesara inscrierea sa in registrele de publicitate (art. 2334 C. civ.). Mai mult chiar, asa cum rezulta din art. 2335 C. civ., creditorul privilegiat este preferat altor creditori (inclusiv creditorilor beneficiari de garantii reale) chiar daca drepturile acestora din urma s-ar fi nascut sau ar fi fost inscrise “mai inainte”. Doua derogari de la aceasta regula sunt stabilite de art. 2342 alin. (2) C. civ.: ipoteca mobiliara perfecta si ipoteca imobiliara. In aceste cazuri, privilegiul poate inlatura din concurs ipotecile doar daca este el insusi este inscris anterior perfectarii ipotecii mobiliare sau inscrierii ipotecii imobiliare. Cele mai multe privilegii sunt simple cauze de preferinta, care nu beneficiaza si de dreptul de urmarire. In cazul in care bunul grevat de privilegiul – simpla cauza de preferinta iese din patrimoniul debitorului, privilegiul se stinge. Un exemplu de astfel de privilegiu era, in sistemul vechiului Cod comercial, privilegiul carausului, care putea fi exercitat de caraus contra expeditorului sau contra destinatarului doar cata vreme carausul era in posesia marfurilor transportate. In schimb, conform actualului art. 2340 C. civ., privilegiile speciale (cu exceptia privilegiului vanzatorului bunului mobil pentru neplata pretului, care urmeaza bunul la cel de-al doilea cumparator) se sting prin instrainarea, transformarea sau pierea bunului. In sistemul vechiului Cod civil, privilegiul putea fi, insa, el insusi o garantie reala, titularului fiindu-i recunoscute atat dreptul de preferinta, cat si cel de urmarire. Fostul Cod civil reglementa, la art. 1737, o serie de privilegii speciale imobiliare (cum ar fi privilegiul vanzatorului pentru pretul neplatit sau privilegiul constructorului) care contineau atat dreptul de preferinta, cat si dreptul de urmarire. Actualul art. 2386 C. civ. recalifica majoritatea privilegiilor din fostul Cod civil drept „ipoteci legale”, acestea fiind garantii reale propriu-zise care, desigur, contin atat dreptul de urmarire, cat si dreptul de preferinta.

Drepturile asimilate ipotecii sunt generate de operatiuni carora legea le confera efecte similare ipotecii, daca sunt inscrise ca si ipotecile. Acestea sunt, conform art. 2347 C. civ., clauza de rezerva a proprietatii, pactele de rascumparare si cesiunile de creanta. Asimilarea cu ipoteca a acestor drepturi generate de aceste operatiuni, contracte sau instrumente juridice este destul de bizara, mai ales din perspectiva procedurii insolventei, in cadrul careia regula continuitatii in afaceri (business as usual), aplicabila in perioada de observatie si in cea de reorganizare judiciara, precum si ordinea de preferinta la impartirea sumelor rezultate din lichidare, aplicabila in cadrul falimentului, fac inutila ratasarea unor efecte similare ipotecii la astfel de operatiuni. Spre exemplu, ce sens are ratasarea la o cesiune de creanta a unui drept de preferinta sau a unui drept de urmarire, cata vreme contractul care genereaza creanta debitorului inceteaza ca urmare a insolventei? Sau in ce masura va putea beneficia de aceste efecte un pact de rascumparare, cata vreme operatiunile neobisnuite ale debitorului[10] nu pot fi efectuate decat cu acordul comitetului creditorilor? Iar in privinta rezervei dreptului de proprietate, de ce titularul acestei clauze ar utiliza dreptul de preferinta la vanzarea bunului al carui proprietar inca este, in loc sa isi ceara (sa revendice) bunul de la debitorul posesor-neproprietar?

In alta ordine de idei, vom retine ca, pentru a exista un drept de preferinta, trebuie sa existe un bun sau o valoare care sa fie obiectul determinat al preferintei care il greveaza. Nu se poate pune o ipoteca eficienta pe un bun fungibil, cum ar fi sumele de bani fara o afectatiune speciala, stocul de marfa, facturile emise de debitor etc., sau pe un fond de comert (o universalitate de fapt sau un bun mobil fara corporalitate, evanescent, care da dreptul la protectia unei clientele libere oricand, fara interventii neloiale ale concurentilor sa-l “paraseasca” pe titular in favoarea altui comerciant). Ipoteca pe toate aceste valori sau bunuri incorporale este pur iluzorie in procedura insolventei, intrucat in insolventa nu exista dreptul de urmarire, iar dreptul de preferinta se exercita doar asupra sumei rezultate din vanzarea/lichidarea bunului sau a valorii grevate de garantie (art. 159 alin. (1), teza initiala). In raport de celelalte bunuri, negrevate de garantii, creditorul cu drept de preferinta pe astfel de valori sau bunuri incorporale este, asa cum rezulta din art. 159 alin. (2)-(3), in aceeasi pozitie cu creditorii de la art. 161 pct. 9.

Analiza definitiei creantei beneficiare a unei cauze de preferinta ne releva, in plus, trei aspecte problematice:

(i) desi Codul civil reglementeaza dreptul de retentie in cadrul Titlului XI, dedicat privilegiilor si garantiilor reale (mai precis, cap. VI al acestui titlu, recte, art. 24952499 C. civ.), de unde concluzia ca dreptul de retentie este si el un tip special de garantie sau de privilegiu, definitia din Legea insolventei omite dreptul de retentie; acesta va putea fi, totusi, invocat, in baza principiului dupa care Codul civil se aplica si procedurii insolventei, daca dispozitiile acesteia nu contravin Codului civil;

(ii) desi Codul civil acorda, in conditiile legilor speciale, o preferinta pentru creantele statului si ale unitatilor administrativ–teritoriale (cu conditia anterioritatii acestor creante fata de drepturile dobandite de terti), definitia din Legea insolventei a creantei beneficiare a unei cauze de preferinta omite si aceasta preferinta; cu toate acestea, legea, in cadrul ordinii de preferinta reglementata la art. 161, stabileste un rang preferential pentru creantele fiscale, care vin la impartirea fondurilor rezultate din lichidare inaintea creantelor chirografare, dar, dupa cheltuielile de procedura, creantele rezultate din raporturi de munca si creantele rezultate din continuarea procedurii in faza de observatie; in cadrul procedurii de confirmare a planului de rorganizare, creantele bugetare sunt organizate ca o categorie care voteaza separat planul; iar, in cadrul comitetului creditorilor, legea rezerva titularilor creantelor bugetare cel putin o pozitie de membru;

(iii) alte cauze de preferinta pot fi prevazute in legi speciale. Spre exemplu, legislatia muncii stabileste un rang superior creantelor salariale, iar acest tratament preferential se regaseste si in procedura insolventei. Ca si creantele bugetare, creantele salariale voteaza planul ca o categorie separata de creditori.

Dincolo de distinctiile si precizarile sau obiectiile de mai sus, este cert ca, asa cum rezulta din definitia legala citata, aceste cauze de preferinţă au înţelesul dat lor de Codul civil, dacă prin lege specială nu se prevede altfel. In consecinta, regimul juridic al creantelor beneficiare de cauze de preferinta este acelasi in cadrul procedurii insolventei, cu exceptia unor dispozitii derogatorii din legi speciale. In consecinta, existenta unei cauze legale de preferinta inlatura orice creditor chirografar din eventualul concurs cu creditorul beneficiar al cauzei de preferinta. In plus, acest gen de creante au unele drepturi speciale in procedura insolventei. Spre exemplu, creditorii garantati, si fiscul au dreptul la cate un membru in comitetul creditorilor si, in plus, in cazul votului asupra unui plan de reorganizare, creditorii garantati, salariatii si fiscul formeaza categorii separate de creditori, categorii fara votul carora un plan de reorganizare ar fi, practic, imposibil.

Este, de asemenea, cert, ca procedura insolventei supune efectelor sale sacrificiale nu numai creantele chirografare, ci si creantele beneficiare de cauze de preferinta, iar acesta este unul dintre exemplele in care regimul juridic de drept comun al cauzelor de preferinta sufera derogari.

Astfel, efectul de incetare a urmaririlor individuale si efectul de inghetare a valorii creantei banesti la nivelul celei din data deschiderii procedurii loveste si creantele beneficiare de cauze de preferinta. Ridicarea efectului de incetare a urmaririlor individuale este permisa creditorului titular al unei cauze de preferinta ce greveaza un bun numai daca acel bun nu este esential pentru reusita unui plan de reorganizare si numai daca valoarea sa este integral acoperita de valoarea creantei beneficiare a cauzei de preferinta (din vanzarea acelui bun nu ar mai ramane nimic care sa poata fi impartit creditorilor chirografari), iar dobanzi si penalitati pot fi calculate in favoarea aceluiasi creditor titular al cauzei de preferinta doar daca valoarea evaluata a bunului grevat este suficient de mult depasita de pretul de vanzare in asa fel incat sa poata fi calculate dobanzi si penalitati. In caz contrar, curgerea dobanzilor si a penalitatilor este oprita, ca si in celelalte cazuri.

Ca si celelalte creante, si creantele beneficiare de cauze de preferinta trebuie sa fie inscrise in tabelele de creante ca sa poata conferi titularului lor calitatea de creditor indreptatit sa participe la procedura.

Toti creditorii indreptatiti sa participe la procedura, adica toti titularii unor creante anterioare deschiderii procedurii, admise in cadrul procedurii si trecute in diversele tabele ale creantelor, trebuie sa suporte beneficiul creantelor curente care se achita conform documentelor din care rezulta, inainte oricarei creante inscrise in tabelele de creante.

Acoperirea creantelor beneficiare de cauze de preferinta se efectueaza, ca si in cazul celorlalte creante, in modalitatile reglementate de lege pentru procedura insolventei: conform programului de plati din planul de reorganizare sau conform planului de distributie din procedura falimentului. E vorba, deci, si in cazul creantelor preferentiale, de o plata amanata si, de regula, de o plata partiala.

In plus, creantele beneficiare ale cauzelor de preferinta pot fi declasate in cadrul procedurii insolventei in favoarea creditorilor care finanteaza activitatea debitorului in cursul perioadei de observatie sau al reorgnizarii si, in orice caz, ele vin la impartirea sumelor rezultate din vanzarea bunului grevat de o cauza de preferinta in urma platilor facute in contul cheltuielilor de procedura, de administrare si conservare a bunurilor si a eventualelor cheltuieli de executare, precum si a creantelor furnizorilor de utilitati. Acestea sunt asa-numitele “super-privilegii”, care beneficiaza de preferinta la plata chiar si in dezavantajul creditorilor titulari ai cauzelor de preferinta si care ar putea face ca creanta “garantata” sa devina, in cadrul procedurii, o creanta chirografara.

In fine, din definitia legala dedicata creantei beneficiare de cauze de preferinta rezulta ca, in cazul în care debitorul este terţ garant, creditorul titular al acelei cauze de preferinta va exercita drepturile corelative numai in ceea ce priveste bunul sau dreptul respectiv. Daca cel al carui bun este grevat de cauza de preferinta este un tert garant (si nu debitorul principal), creditorul titular al dreptului de preferinta se va putea inscrie la masa credala fata de acel tert garant care este in insolventa[11], dar numai in ceea ce priveste bunul sau dreptul respectiv, individual determinat si grevat de cauza de preferinta. Asadar, daca valoarea creantei excede valoarea bunului sau a dreptului grevat de cauza de preferinta, creditorul nu va putea sa pretinda acest rest neacoperibil din creanta de la tertul garant, ci numai de la debitorul principal.

1.3. Creante salariale

Notiunea juridica de “creanta salariala”, astfel cum este aceasta definita de art. 5 pct. 18 din Legea insolventei nr. 85/2016, include, in primul rand, veniturile rezultate din raporturile juridice de munca preexistente intre debitor (in calitate de angajator) si creditor (in calitate de angajat) si acopera salariile, sporurile, primele si ori alte venituri reglementate in favoarea angajatului prin contractul individual de munca. Aceste raporturi de munca nu rezulta, insa, exclusiv din contractual individual de munca. Legea si contractul colectiv de munca au efect de completare a raportului juridic de munca. Asadar, la totalul veniturilor rezultate din contractul individual de munca si care, nefiind achitate la data deschiderii procedurii insolventei angajatorului, sunt trecute automat in tabelul creantelor, trebuie adaugate si sumele, in valoare absoluta sau procentuala, ce rezulta direct din lege (salariul minim pe economie, indexarile cu rata inflatiei, primele, facilitatile familiale) si care trebuie achitate de angajator, precum si veniturile adaugate conform contractului colectiv de munca, inclusiv despagubirile pentru concedierea care a avut loc anterior deschiderii procedurii insolventei si indemnizatii de maternitate si de crestere a copiilor mici platibile de catre angajator.

In al doilea rand, definitia creantelor salariale cuprinde, pe langa creantele izvorate din raporturi de munca, si creantele rezultate din raporturi asimilate intre debitor si angajatii sai.

Pentru a fi in prezenta unor „raporturi asimilate [raporturilor de munca] intre debitor si angajatii sai” trebuie sa decelam raporturi juridice similare celor de munca, adica raporturi juridice de subordonare, in care angajatul trebuie sa presteze, sub controlul angajatorului, o activitate regulata, intr-un interval orar anume, intr-o anumita locatie si cu anumite resurse materiale si logistice puse la dispozitie de angajator, in schimbul unei remuneratii platibile regulat. In principiu, astfel de raporturi juridice pot fi modalitati de disimulare a unor contracte de munca, puse in practica din ratiuni de „optimizare fiscala”, dar ele pot fi si activitati cat se poate de legitime, care nu se pot efectua sub forma unor contracte de munca. Spre exemplu, munca in agricultura sau in turism se practica destul de frecvent pe baza unor contracte incheiate cu ziua sau pe sezon (persoanele in cauza sunt denumte „zilieri” sau muncitori sezonieri). La fel se intampla, destul de frecvent, in industria concertelor si a spectacolelor, in sportul profesionist, in activitatea de teatru, televiziune, cinematografie, in presa audio-vizuala etc. In aceste domenii se incheie fie contracte „civile” de prestari servicii, fie contracte de cesiune de drepturi de autor, fie contracte „comerciale” de prestari servicii intre angajator si microintreprinderea angajatului. Toate aceste acte juridice sunt (pot fi) asimilate raporturilor juridice de munca, intrucat repeta majoritatea caracteristicilor raporturilor juridice de munca.

O situatie speciala o prezinta unele tipuri de activitate reglementate in legi speciale. Spre exemplu, sunt considerate venituri asimilate salariilor toate remuneratiile directorilor societatilor comerciale pe actiuni[12]. Desi acesti directori nu pot incheia contracte de munca cu societatea pe care o administreaza (a se vedea art. V din O.U.G. nr. 5/2007 de modificare a Legii societatilor comerciale nr. 31/1990) si, deci, nu pot avea salarii, totusi, remuneratiile pe care le incaseaza sunt asimilate veniturilor salariale. Desi aceasta „asimilare” are ratiuni fiscale si de protectie sociala (directorii respectivi devin beneficiari ai sistemului de asigurari sociale si de asigurari publice de sanatate doar daca ei sau angajatorul vireaza contributiile la bugetele specifice, iar o astfel de operatiune este permisa angajatorului doar daca este in prezenta unui venit salarial sau asimilat salariului), totusi, se poate considera ca si raportul juridic de mandat in care se afla directorul cu societatea pe care o administreaza este asimilat raportului de munca, dar numai din perspectiva Legii insolventei.

In alta ordine de idei, mai ales in cazurile in care se poate proba o disimulare a contractului de munca (practica frecventa in anii 2009-2014 in domeniul veniturilor din cesiunea de drepturi de autor), legislatia fiscala reglementeaza asa-numita ”activitate dependenta” ca indicativ al unei astfel de disimulari. Asa cum rezulta din art. 7 alin. (1) pct. 2 din Codul fiscal, activitatea dependenta reprezinta „orice activitate desfasurata de o persoana fizica intr-o relatie de angajare”. Asadar, in conceptia Codului fiscal, activitatea dependenta se defineste ca o relatie de angajare. In baza competentelor atribuite inspectiei fiscale de legislatia in domeniu, aceste raporturi juridice pot fi recalificate drept raporturi de munca (sau asimilate), cu consecinta aplicarii impozitelor si contributiilor sociale aferente veniturilor salariale[13]. In contrapozitie cu aceasta „activitate dependenta”, Codul fiscal „defineste” activitatea independentă, la art. 7 alin. (2) pct. 4, drept „orice activitate desfasurata cu regularitate de catre o persoana fizica, alta decat o activitate dependentă” (???!!). Un alt text din Codul fiscal, dedicat definitiei persoanei impozabile cu taxa pe valoare adaugata, face referire la activitatea independenta. Este vorba de art. 127 din Codul fiscal, un text care, la randul sau, lasa sa persiste confuzia, intrucat enunta cerinta ca persoana in cauza sa fi derulat activitati economice „de o maniera independenta”, fara a defini aceasta „maniera” si in plus, fara a oferi caracteristicile abstracte esentiale ale activitatii economice, limitandu-se la a da exemple de activitate economica (industrie, comert, prestari servicii, agricultura, profesii „libere” etc.). Normele metodologice de aplicare a acestui text indica drept criteriu al identificarii activitatii independente faptul negativ al neexercitarii activitatii ca angajat… Suntem in plin cerc vicios, intr-o definitie circulara din care nu se poate intelege nimic. De fapt, ceea ce este esential din perspectiva existentei calitatii de persoana impozabila cu taxa pe valoare adaugata (ceea ce exclude o calificare ca activitate dependenta, adica, relatie de angajare) este independenta economica dintre cei doi parteneri contractuali si egalitatea juridica a acestora, ceea ce exclude raportul de subordonare, adica de angajare. Cert este ca raporturile juridice care nu releva independenta economica a partilor nu numai ca nu implica taxa pe valoarea adaugata, dar, pentru scopurile procedurii insolventei, astfel de raporturi juridice, recalificate sau nu drept raporturi de munca, pot fi considerate „asimilate” raporturilor de munca si, deci, pot da dreptul titularului creantelor contra debitorului rezultate din asemenea contracte, de a fi inscris in tabelul creantelor ca creditor cu creante salariale.

Oricum, in definitia creantei salariale, cand se vorbeste de raporturi juridice asimilate raporturilor de munca, se face referire la angajati ai debitorului, formula care sugereaza un raport juridic de subordonare, de dependenta intre debitor (angajator) si creditor (angajat), adica un raport juridic de munca lato sensu.

O problema de coordonare intre textele Legii insolventei si de interpretare rezulta din comparatia definitiei creantei salariale cu pozitia 3 in ordinea de preferinta la impartirea rezultatelor lichidarii, reglementata de art. 161 din Legea insolventei. Daca definitia creantei salariale contine doua tipuri de creante, cele rezultate din raporturi de munca si cele asimilate, art. 161 pct. 3 face referire doar la creantele izvorate din raporturi de munca. Diferenta este data de cea de-a doua categorie de creante salariale, adica, cele rezultate din raporturi juridice asimilate raporturilor de munca. S-ar parea ca aceste creante, desi sunt considerate „salariale”, nu beneficiaza de acelasi tratament juridic in cadrul ordinii de preferinta la impartirea sumelor rezultate din lichidare. In timp ce creantele salariale rezultate din raporturi de munca sunt prevazute a fi platite imediat dupa cheltuielile de procedura (presupunand ca nu au existat finantari ale debitorului in perioada de observatie), creantele rezultate din raporturile asimilate raporturilor de munca ar urma sa fie achitate dupa toate celelalte creante chirografare, intrucat nu s-ar mai incadra decat la art. 161 pct. 9. O asemenea discriminare ar fi total nepermisa, ea neavand nicio justificare. Este evident ca suntem in prezenta unei regretabile inadvertente a legii, care poate fi inlaturata de interpret aplicand principiul echitatii si apeland la spiritul legii. In sprijinul unei astfel de interpretari vine nu numai definitia larga a creantei salariale (raporturi de munca si raporturi asimilate intre debitor si angajatii sai), ci si un argument indirect de text. Asa cum rezulta din art. 138 alin. (3) din Legea insolventei, categoria creantelor salariale voteaza separat planul. In configurarea acestei categorii nu se mai face distinctie intre creante rezultate in raporturi juridice de munca si raporturi asimilate intre debitor si angajatii acestuia, ambele specii de creanta avand caracter salarial. De aici concluzia ca formula art. 161 pct. 3 nu este in spiritul reglementarii, ci este, mai degraba, o inadvertenta regretabila a legii.

In alta ordine de idei, se impune a face o distinctie neta intre creantele salariale anterioare si cele ulterioare deschiderii procedurii. Creante salariale anterioare deschiderii procedurii insolventei fata de angajator se trec in tabelul creantelor din oficiu de catre administratorul judiciar sau de lichidator, pentru existenta calitatii de creditor indreptatit sa participe la procedura in persoana salariatului nefiind necesara formularea unei declaratii de creanta. In schimb, creantele salariale curente se platesc conform documentelor din care rezulta[14].



[1] A se vedea aici.
[2] A se vedea aici.
[3] Definitia este preluata din lucrarea prof. Constantin Stoicescu, Curs elementar de drept roman, reeditare, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009, p. 219.
[4] A se vedea Gh. Piperea, Parakletos, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2015, p. 35.
[5] Exista si obligatii naturale (denumite si obligatii „civile imperfecte”), care nu pot fi aduse la indeplinire prin executare silita, intrucat nu au vigoarea unei obligatii „perfecte”. Aceste obligatii naturale sunt subclasificate de unii autori in obligatii avortate (nascute fortat sau neviabile, fiind generate de contracte nevalabile, ineficiente) si obligatii degenerate (prescrise). A se vedea, pentru aceasta subclasificare ingenua, Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile. Vol II Contractul, Ed. Universul juridic, 2009, p. 81. Executarea silita in natura a unei obligatii juridice, imposibila in cazul celorlalte specii de indatoriri, poate fi vazuta si ca o sanctiune (ceea ce evoca ideea de pedepsire a debitorului, cu toate ca raspunderea civila nu are caracter aflictiv, ci reparatoriu), iar executarea obligatiei prin echivalent poate fi vazuta si ca un remediu sau ca o metoda de preventie a situatiilor de neexecutare a obligatiilor juridice. Intr-adevar, raspunderea debitorului are si menirea de a „trata” consecintele economice si juridice negative pentru creditor si pentru circuitul civil ale faptului ilicit al debitorului de a nu plati, dar si finalitatea de a-i atentiona, prin forta exemplului, pe ceilalti debitori, sa nu repete faptul ilicit al debitorului facut responsabil. Uneori, notiunea de remediu se analizeaza, prin analogie cu medicina, ca un tratament aplicat unui contract „bolnav” generator al uneia sau mai multor obligatii esuate sau, mai degraba, ca o solutie pentru o problema derivata dintr-o situatie patologica. In loc de sanctiuni si raspunderi, prof. Liviu Pop de la Cluj, alaturi de Ionut Popa si de S. I. Vidu, propun identificarea consecintelor neplatii obligatiilor cu remediile si „tratamentele”, pe baza ideii ca o obligatie „bolnava” nu poate fi tratata doar cu sanctiuni. A se vedea: L. Pop, I.-Fl. Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligatiile, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2012, p. 254.
[6] A se vedea aici.
[7] Cu titlu exceptional, unele astfel de creante anterioare pot fi executate in natura – este cazul contractului sau al antecontractului de vanzare-cumparare de imobile construit de un dezvoltator imobiliar aflat in insolventa sau al contractelor avand ca obiect obligatii de a da sau de a face, care se continua dupa deschiderea procedurii. Obligatiile de nu face, odata incalcate, se preschimba invariabil in daune-interese. Daca astfel de creante corespunzatoare unor obligatii de a da bunuri generice sau individual determinate, de a face sau de a nu face sunt ulterioare deschiderii procedurii si rezulta din activitatea curenta, ele se executa in natura dupa regula continuitatii in afaceri. In caz de neexecutare, ele devin creante banesti, ulterioare deschiderii procedurii, de vreme ce rezulta din activitatea curenta.
[8] Garantia comuna a creditorilor nu are sensul de solidaritate activa intre acestia, ci de masa de bunuri concursuale dedicate unor eventuale urmariri silite demarate de creditori pentru realizarea creantelor lor contra debitorului.
[9] Pentru amanunte in legatura cu diviziunile patrimoniale si cu modul in care se opereaza segregarea creditorilor si, implicit, limitarea raspunderii debitorului, a se vedea: Gh. Piperea, Fractionarea patrimoniului si segregarea creditorilor, pe juridice.ro, aici.
[10] In mod evident, rascumpararea unui bun de catre vanzator, bun care este deja in proprietatea debitorului, este in afara conceptului de operatiune curenta a debitorului.
[11]Un creditor beneficiar al unui drept de preferinta nu va putea cere deschiderea procedurii insolventei fata de tertul garant, intrucat dreptul sau de preferinta este un drept real, si nu un drept de creanta, motiv pentru care, in raport de tertul garant, beneficiarul cauzei de preferinta nu va putea avea calitatea de creditor indreptatit sa ceara deschiderea procedurii (calitate care necesita o creanta certa, lichida, exigibila de mai mult de 60 de zile si neplatita).
[12] Notiunea de „director” al unei societati pe actiuni nu se confunda cu cea din limbajul comun. Directorul societatilor pe actiuni, in sistemul Legii societatilor comerciale nr. 31/1990, nu este un angajat al societatii, ci un administrator executiv (un membru al consiliului de administratie caruia i s-au delegat o parte din atributiile executive ale acestuia), un administrator delegat (un tert de consiliul de administratie, caruia i s-au delegat o parte dintre atributiile executive ale acestuia) sau un membru al directoratului (in sistemul dualist de administrare a societatilor pe actiuni, administratorii sunt organizati pe doua paliere: un consiliu de supraveghere, fara atributii executive, dar cu atributii de supraveghere si control, si un directorat, cu atributii executive, dar aflat sub controlul si supravegherea consiliului de supraveghere). Pentru amanunte, a se vedea: St. D. Carpenaru, Gh. Piperea, S. David, Legea societatilor. Comentariu pe articole, editia a 5-a, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2014, pp. 463-465 si pp. 523-525.
[13] In ideea unei potentiale recalificari ca activitate dependenta a unei operatiuni juridice care releva o activitate, Codul fiscal stabileste si o prezumtie de relatie de angajare, precizand, la acelasi art. 7 alin. (1) pct. 2, ca: „orice activitate poate fi reconsiderata ca activitate dependenta daca indeplineste cel putin unul dintre urmatoarele criterii: (i) beneficiarul de venit se afla intr-o relatie de subordonare fata de platitorul de venit, respectiv organele de conducere ale platitorului de venit, si respecta conditiile de munca impuse de acesta, cum ar fi: atributiile ce ii revin si modul de indeplinire a acestora, locul desfasurarii activitatii, programul de lucru; (ii) in prestarea activitatii, beneficiarul de venit foloseste exclusiv baza materiala a platitorului de venit, respectiv spatii cu inzestrare corespunzătoare, echipament special de lucru sau de protectie, unelte de munca sau altele asemenea si contribuie cu prestatia fizica sau cu capacitatea intelectuala, nu si cu capitalul propriu; (iii) platitorul de venit suporta in interesul desfasurarii activitatii cheltuielile de deplasare ale beneficiarului de venit, cum ar fi indemnizatia de delegare-detasare in tara si in strainătate, precum si alte cheltuieli de aceasta natura; (iv) platitorul de venit suporta indemnizatia de concediu de odihna si indemnizatia pentru incapacitate temporara de munca, in contul beneficiarului de venit”.
[14] Daca despagubirile pentru concediere in cadrul procedurii insolventei sunt creante curente sau, dimpotriva, anterioare deschiderii procedurii, este o chestiune complicata. Daca se considera ca despagubirile se nasc direct din actul de concediere, este evident ca acestea au caracter de creante ulterioare deschiderii procedurii. Dar este greu de admis ca astfel de creante sunt creante rezultate din activitatea curenta, pentru a fi considerate creante curente. O concediere este orice altceva, cu exceptia unei activitati obisnuite. Din ratiuni de protectie sociala, insa, aceste despagubiri, desi pot fi inscrise pe tabel, in asteptarea unor plati conform planului de reorganizare sau conform unui plan de distribuite in faliment, pot fi achitate total, dintr-odata sau in mod esalonat, in perioada de observatie, ca si cand ar fi creante curente.


Avocat prof. dr. Gheorghe Piperea
PIPEREA & ASOCIATII

*Materialul face parte din comentariul la Legea insolventei care se va publica in jurul lunii iunie 2017.