Cronică succintă privind cumulul exercitării profesiei de avocat cu statutul de parlamentar în România

I. Avocatul parlamentar/ministru la ”BARA” înfăptuirii justiției

1. De la Parlament la ”bara justiției”[1].

1.1. ”Încă din anul 1900, regretatul Maiorescu propusese un proiect de lege, pentru a împiedeca, anumit timp ca foştii miniştri de justiţie să pledeze la bară, după ce părăseau guvernul. În Parlamentul de la 1930, un deputat, cu concursul numărului legal de reprezentanţi ai naţiunei, a depus în Cameră proiectul de lege prin care se interzice ac­cesul la bară avocaţilor, foşti miniştri de justiţie, cinci ani de când au ieşit din această înaltă demnitate.

1.2. Scandalul care va rămâne de tristă memorie, provocat în Franţa de afacerea Stawisky, pare a fi datorit în cea mai mare măsură ames­tecului oamenilor politici în mersul aparatului judiciar. In această pri­vinţă, toată lumea este de acord.

Hebdomadarul „Gringoire“, cu data de 20 Ianuarie 1934, publică în acelaşi număr, următoarele două note:

Prima, intitulată ”Pescuitorii în apă turbure”:

„Advocaţii parlamentari au cea mai mare parte din răspunderea recentelor scandaluri. Imprudenţa (nu cumva impudenţa?) lor este adeseori la „înălţimea talentului” lor. Aceasta este atât de adevărată, încât mereu pe „aceiaşi avocaţi îi găsim în afacerile cele mai felurite ca şi în cele mai suspecte”.

Nu a fost totdeauna astfel. D-l Louis Barthou a părăsit roba lui de advocat, în ziua când a intrat Ia Cameră. Dl. Poincaré a rămas, dar nu primea orice afacere. El ştia să aleagă.

Sunt în Parlament un oarecare număr de advocaţi care și ei aleg „afacerile, dar pe celelalte….”.

1.3. Cam aceleași lucruri le-am spus și noi în articolul citat din ”Curierul judiciar”, arătând nu numai influența reală a foștilor miniștri de justiție asupra magistraților, numiți sau înaintați de dânșii, dar chiar la cancanurile de culise pe care le provoacă apariția lor la bară și care duc la scoborârea prestigiului, de care instanțele judecătorești nu pot fi lipsite în ochii justițiabililor. Nu trebuie să se uite, scriam atunci, că justiția are nevoie de cea mai curată aureolă în opinia publică, și că este necesar să se înlăture toate cauzele care-i compromit reputația, chiar atunci când ele sunt de domeniul fanteziei.

1.4. În ziua de 3 februarie 1934, Consiliul de miniștri, întrunit sub președinția d-lui Albert Lebrun, președintele Republicii, aprobă într-altele și proiectul de lege, prezentat de către ministrul de justiție, Penancier, prin care ”se interzice avocaților membrii ai Parlamentului de a exercita sub orice titlu profesiunea lor in fata jurisdicțiilor sau tribunalelor, relativ la afacerile interesând creditul sau economia publica si de a pleda in contra Statului, contra județelor sau în contra comunelor, pe care ei le reprezintă”.

1.5. În concluzie, amestecul oamenilor politici avocați în funcționarea aparatului judiciar, s-a dovedit a fi fatală bunului său mers, chiar în țara aceia în care justiția este în afara de orice bănuială.

Drumul de la Parlament la bara justiției, trebuie să fie închis pentru anumite afaceri, iar când parlamentarul era însăși ministrul justiției, o regulă elementară de morală îi impune să se abțină de a pleda măcar un număr de ani, înaintea judecătorilor numiți, înaintați sau refuzați de dânsul”.

*

”Nu vedem nici un inconvenient, ca asemenea reguli de înaltă moralitate să fie concretizate și la noi în textele unei legi. Dimpotrivă, cu cât mai curând, cu atât mai bine”.

*

2. Care sunt interdicțiile și incompatibilitățile actuale în raport cu ceea ce a spus, în 1934, prestigiosul condeier – Consilierul de casație, Eugen Petit?!

2.1. Statutul exercitării profesiei de avocat stabilește, riguros, incompatibilitățile și interdicțiile, precizând expres că: ”Exercitarea profesiei de avocat este compatibilă cu calitatea de deputat și senator, consilier în consiliile locale și județene”.

Nici Legea nr. 51/1995, nici Statutul parlamentarilor (Legea nr. 96/2006) nu instituie limitări sau interdicții prin care să fie prohibită avocatului parlamentar, exercitarea profesiei pe durata mandatului cu restrângerea acesteia la anumite cauze ori o anumită durată de timp, după încetarea calității de deputat/senator.

2.2. Prima tentativă de modificare a Legii nr. 51/07.06.1995 a fost propunerea legislativă a unui senator, dezbătută și respinsă de Senat în ședința din 18.04.2002[2], având ca obiect restrângerea exercițiului profesiei avocatului parlamentar prin instituirea interdicției de a participa în cauzele privind corupția sau în cele contra autorităților statului.

Interesantă este intervenția prestigiosului Senator FRUNDA György:

”Din punct de vedere al dreptului constituţional,

Constituţia prevede în mod limitativ incompatibilităţile pe care parlamentarii le au. Din punct de vedere constituţional, nu putem aplica o interdicţie pentru unii membri ai Parlamentului în timpul exercitării mandatului.

Acestea sunt, dacă vreţi, excepţiile formale cu care pot apărea această cauză, subliniind că eu însumi sunt avocat.

Vreau să intru, însă, mai în fond, mai în detaliu asupra acestei probleme. Pentru că este o problemă foarte importantă, cu repercusiuni foarte importante asupra vieţii sociale, asupra unui raport sănătos între puterea legislativă şi puterea judecătorească. Dacă vreţi, aş spune că avocaţii sunt liantul, punctul de legătură, puntea, podul, numiţi-o cum vreţi, dintre juridic şi legislativ.

Ducem experienţa legislativă în Curţi, în instanţe, unde simţim cum se aşază legile pe care le adoptăm, şi venim, volens nolens, cu experienţa acumulată în Curţi şi vom folosi această experienţă pentru modificarea legilor (?!).

Dacă mă întrebaţi, ca avocat, vă spun că experienţele mele sunt foarte contradictorii la diferitele niveluri de instanţă. Au fost cazuri – e adevărat, foarte puţine – când judecătorii simt, mai ales cei tineri, simt un respect deosebit şi ai, într-adevăr, un avantaj psihologic, dacă vrei. Dimpotrivă! În cele mai multe cazuri ai un dezavantaj. Judecătorul simte nevoia să îşi dovedească faptul că acolo, în Curtea lui, terenul lui, el este cel care impune regulile jocului şi de obicei te pune la punct.

Nu sunt de acord nici cu conduita unor avocaţi, senatori sau deputaţi, când se întâmplă că în argumentele lor îşi folosesc calitatea de parlamentar. Este categoria acelora care încearcă să fie oameni politici în Curţi şi încearcă să fie avocaţi în Parlament. Eu cred că depinde de noi înşine şi aparţine propriei noastre decizii, să decidem să fim parlamentari în Parlament şi avocaţi în Curţi”.

2.3. A urmat, însă, în perioada de negociere a celor 34 de capitole pentru aderarea României la UE, adoptarea OUG nr. 77/2003 pentru completarea Legii nr. 51/1995, aprobată prin Legea nr. 280/2004, care au introdus în Legea nr. 161/2003, art. 82¹ al. 2 lit. a). cu următorul cuprins:

(2) Deputatul sau senatorul aflat în situaţia prevăzută la alin. (1) nu poate acorda asistenţă juridică suspecţilor ori inculpaţilor şi nici nu îi poate asista sau reprezenta în instanţe în cauzele penale privind:01/02/2014 – alineatul a fost modificat prin Lege 187/2012.

a) infracţiunile de corupţie, infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie, precum şi infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, prevăzute în Legea 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare;

(1) Deputatul sau senatorul care, pe durata exercitării mandatului de parlamentar, doreşte să exercite şi profesia de avocat nu poate să pledeze în cauzele ce se judecă de către judecătorii sau tribunale şi nici nu poate acorda asistenţă juridică la parchetele de pe lângă aceste instanţe”.

2.4. Asupra constituționalității acestui text s-a pronunțat CCR prin decizia nr. 876/28.06.2011 (M.Of. nr. 632/5.09.2011), prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate ridicată de avocatul parlamentar Sergiu Andon – președintele Comisiei juridice de disciplină și imunități.

2.4.1. Critica de neconstituționalitate formulată de autorul excepției (extras):

”- contravin dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, întrucât suspiciunea privind influenţarea actului de justiţie care a inspirat reglementarea criticată nu se înscrie în niciuna dintre cele 9 ipoteze ce ar putea impune restrângerea dreptului de a exercita profesia de avocat, de a asigura apărarea oricărui justiţiabil, de a beneficia de statutul profesional fără discriminări în raport cu ceilalţi membri ai corpului profesional. Totodată, condiţia ca restrângerea să fie dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică nu este respectată. Conform opticii care a imprimat reglementarea criticată, judecătorii şi procurorii sunt fără personalitate, iar justiţia este o instituţie impresionabilă şi vulnerabilă. Prin urmare, restrângerea nu numai că nu este necesară într-o societate democratică, ci, dimpotrivă, este contrară imaginii şi funcţionării societăţii democratice reale. De asemenea, măsura nu este proporţională cu situaţia care a determinat-o şi aduce atingere însăşi existenţei dreptului restrâns și

– contravin art. 24 din Constituţie referitor la dreptul la apărare, deoarece legislaţia şi practica actuală consacră, în contextul mai larg al asigurării efective a dreptului la apărare, posibilitatea justiţiabilului de a-şi alege avocatul. Criteriile după care cetăţeanul îşi alege un anumit avocat sunt diferite, dar cele principale – cum ar fi specializarea avocatului, experienţa sa într-un anumit domeniu, încrederea pe care o inspiră sau care decurge din cunoaşterea lui anterioară – fac parte din criteriile care determină indispensabila relaţie de încredere avocat – persoană asistată, adică ţin de asigurarea efectivă, în conţinut, a dreptului la apărare. În concluzie, obligarea, printr-o lege specială, a unui justiţiabil să evite anumiţi avocaţi pentru situaţii care nu ţin de incompatibilităţile procedurale logice şi unanim acceptate, ca şi împiedicarea unui avocat să asiste o persoană pentru motive care nu ţin de prestaţia sau de legătura sa cu pricina reprezintă punctual o ştirbire a dreptului la apărare”.

2.4.2. Curtea Constituțională a formulat următoarele argumente:

”a) În acest context, Curtea evidenţiază că expunerea de motive la Legea nr. 280/2004 a reţinut că, „deşi, în principiu, mandatul parlamentar este compatibil cu funcţiile private, cumulul dintre calitatea de avocat şi cea de membru al Parlamentului ridică anumite probleme, îndeosebi în două situaţii. În primul rând, implicarea parlamentarilor în anumite procese penale, în calitate de apărători ai unor persoane acuzate de săvârşirea de infracţiuni deosebit de grave (precum cele de corupţie, trafic de persoane sau de droguri, spălare de bani etc.), poate avea un impact nefavorabil în privinţa modului de percepţie a Parlamentului de către cetăţeni. În al doilea rând, ca reprezentanţi ai unei autorităţi statale de cel mai înalt rang, membrii Parlamentului s-ar afla într-un vădit conflict de interese atunci când ar pleda (în calitate de avocat) într-o cauză civilă sau comercială împotriva statului român, indiferent dacă este vorba despre o instanţă naţională sau internaţională”. Ca atare, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2003 s-au stabilit unele interdicţii în exercitarea profesiei de către avocaţii care au şi calitatea de parlamentar, cu finalitatea eliminării posibilităţii de a se ajunge la situaţiile sus-menţionate.

Curtea reţine că dispoziţiile de lege criticate fac parte din titlul IV – „Conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice”, cap. III – „Incompatibilităţi”, secţiunea a 2-a – „Incompatibilităţi privind calitatea de parlamentar”, prin introducerea acestora legiuitorul considerând necesară instituirea unor incompatibilităţi care să prevină apariţia unor conflicte de interese, în cazul parlamentarului care este şi avocat”.

b) Cu privire la incompatibilităţile profesiei de avocat cu mandatul de parlamentar în unele state membre ale Uniunii Europene şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

”Curtea observă că şi legislaţiile altor ţări membre ale Uniunii Europene prevăd incompatibilităţi similare cu cele instituite prin art. 821 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 pentru deputaţii şi senatorii care sunt şi avocaţi. De exemplu, în Franţa, potrivit Decretului nr. 91-1197 din 27 noiembrie 1991 privind profesia de avocat, titlul III – „Exercitarea profesiei de avocat”, cap. I – „Incompatibilităţi”, art. 117, „Avocatul învestit cu mandat de deputat, senator […] intră sub incidenţa incompatibilităţii, conform art. 149 şi art. 197 din Codul electoral”. Art. 149 din Codul electoral francez îi interzice oricărui avocat înscris în barou şi care deţine un mandat de deputat să îndeplinească, direct sau indirect, prin intermediul unui asociat ori colaborator (excepţie făcând cazurile în faţa Înaltei Curţi de Justiţie sau a Curţii de Justiţie a Republicii), orice acţiune specifică profesiei sale în cauzele penale care vizează anumite infracţiuni ori delicte săvârşite împotriva statului, în domeniul financiar sau în materie de presă ori să pledeze în civil în numele societăţilor care beneficiază de subvenţii din partea statului, al societăţilor financiare sau de economisire, al societăţilor care efectuează lucrări publice, de construcţie ori promovare imobiliară, sau împotriva statului, societăţilor naţionale, asociaţiilor ori instituţiilor publice. Totodată, este interzis parlamentarilor-avocaţi să pledeze în cauzele penale împotriva statului, ale companiilor de stat, ale autorităţilor şi instituţiilor publice. În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 19 din Legea organică nr. 022/PR/2000 din 2 octombrie 2000 privind alcătuirea Adunării Naţionale, regimul ineligibilităţilor şi incompatibilităţilor.

De asemenea, în Italia, potrivit Legii nr. 60 din 13 februarie 1953, se interzice parlamentarilor-avocaţi să asigure asistenţă juridică întreprinderilor cu caracter financiar sau economic, în litigiile dintre acestea ori în acelea în care statul este parte.

Prin art. 21 pct. 6 din Statutul deputaţilor Adunării Republicii din Portugalia se prevede că parlamentarilor nu li se permite să cumuleze mandatul cu exercitarea profesiei de avocat în cauzele civile îndreptate împotriva statului în orice jurisdicţie.

c) În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta este în sensul că instituirea unor incompatibilităţi pentru funcţii publice elective nu contravine prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, prin Hotărârea din 15 iunie 2006, pronunţată în Cauza Lykourezos împotriva Greciei, paragraful 51, instanţa de contencios al drepturilor omului a statuat că, în virtutea obligaţiei statelor contractante de a organiza alegeri în condiţii care să asigure libertatea de exprimare a opiniei poporului, prevăzută la art. 3 din Protocolul 1 la Convenţie, statele au o largă marjă de apreciere în instituirea unor limitări sau incompatibilităţi ale funcţiilor publice şi a unor reguli specifice cu privire la statutul parlamentarilor, în funcţie de factori istorici şi politici proprii fiecărui stat. În acelaşi sens, s-au pronunţat şi Hotărârea din 18 februarie 1999, în Cauza Matthews contra Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 63, Hotărârea din 6 aprilie 2000, în Cauza Labita contra Italiei, paragraful 201, şi Hotărârea din 9 aprilie 2002, în Cauza Podkolzina contra Letoniei, paragraful 33.

d) Referitor la pretinsa încălcare a art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea în faţa legii, prin discriminarea creată – sub aspectul posibilităţilor de a practica profesia – între avocatul temporar parlamentar şi avocatul care nu e parlamentar, aşa cum arată autorul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că această susţinere este neîntemeiată. Astfel, aşa cum a statuat Curtea Constituţională în mod constant în jurisprudenţa sa, principiul constituţional al egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. (A se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994.) Or, avocatul care trebuie să îşi exercite mandatul de parlamentar, fiind în serviciul poporului, nu poate fi în aceeaşi situaţie juridică cu avocatul care nu are de îndeplinit un astfel de mandat.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 referitoare la interzicerea discriminării din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (de exemplu, prin Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, şi prin Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit al Marii Britanii). Totodată, prin Hotărârea din 6 aprilie 2000, pronunţată în Cauza Thlimmenos contra Greciei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenţie, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fără a exista justificări obiective şi rezonabile (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 28 octombrie 1987, pronunţată în Cauza Inze împotriva Austriei), dar şi atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără a exista justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite”.

3. În cauza Mateescu c. României (Cererea nr. 1944/2010), prin hotărârea[3] din 14.01.2014, CEDO – Secția a 3-a, cu privire la incompatibilitatea declarată de UNBR între profesia de avocat și medic, pe temeiul art. 14-15 din Legea nr. 51/1995, a reținut următoarele:

Curtea subliniază, în primul rând, că niciun text nu face referire în mod expres la profesia de medic.

În vreme ce art. 15 stabileşte cazurile de compatibilitate cu o oarecare precizie, art. 14 defineşte cazurile de incompatibilitate în termeni mai generali, făcând referire la „ocupaţiile care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau bunele moravuri”. Acest articol nu face referire deloc la practicarea medicinei ca fiind inclusă în aceste ocupaţii şi nici nu oferă nicio precizare în acest sens; în plus, instanţa română nu a stabilit în mod rezonabil motivul pentru care demnitatea şi independenţa profesiei de avocat ar fi afectate de exercitarea profesiei de medic.

În continuare, Curtea observă că opiniile autorităţilor interne cu privire la care dintre texte era relevant şi la implicaţiile sale asupra cererii reclamantului erau divergente; în fapt, instanţele au aplicat aceleaşi texte juridice într-o manieră diferită, ajungând la concluzii total opuse.

Curtea consideră că, în astfel de circumstanţe, este puţin probabil ca reclamantul să fi putut să prevadă în mod rezonabil că – în ciuda faptului că a fost acceptat în barou, a fost înscris ca avocat stagiar şi că legea care reglementează profesia de avocat nu menţionează în mod explicit faptul că practicarea medicinei este incompatibilă cu profesia de avocat şi ghidându-se după principiul conform căruia este permis tot ceea ce nu este interzis – în cele din urmă, nu i se va permite să exercite simultan profesiile de medic şi de avocat.

În consecinţă, textul dispoziţiilor legale care reglementează practicarea profesiei de avocat nu este suficient de previzibil pentru a-i permite reclamantului – deşi, având în vedere că aspira la profesia de avocat, acesta era informat şi cunoştea foarte bine legea – să îşi dea seama că exercitarea simultană a unei alte profesii, neenumerată în rândul celor excluse de lege, implica refuzarea dreptului acestuia de a exercita profesia de avocat (a se vedea, de exemplu, N.F. împotriva Italiei, nr. 37119/97, pct. 31, CEDO 2001‑IX; Sorvisto împotriva Finlandei, nr. 19348/04, pct. 119, 13 ianuarie 2009; şi Ternovszky împotriva Ungariei, nr. 67545/09, pct. 26, 14 decembrie 2010).

În această situaţie, Curtea concluzionează că nu a fost îndeplinită condiţia de previzibilitate şi că, în consecinţă, ingerinţa nu era prevăzută de lege.

Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie”.

*

În speță, Curtea de Apel București a anulat hotărârea UNBR, reținând, în esență, că ”profesia de medic nu aduce atingere independenței profesiei de avocat”, iar ”interdicția aplicată de conducerea UNBR nu este inclusă în textul art. 14 lit. b) din Legea nr. 51/1995, care face referire doar la profesiile care lezează demnitatea și independența profesiei de avocat sau sun contra bunelor moravuri.

ICCJ – Secția CAF, la 24.06.2009, a admis apelul, confirmând teza contrară a UNBR și hotărând că ”interpretarea coroborată a art. 14 și 15 conducea la concluzia că lista de situații incompatibile este exhaustivă și, astfel, art. 15 face referire la singurele profesii care, prin lege, sunt compatibile cu profesia de avocat”, interpretare vădit contrară celei dată de CEDO prin hotărârea din 14.01.2014.

4. Totuși, în dreptul intern nu s-a acceptat, până în prezent, limitarea practicării profesiei de avocat pe o anumită durată de timp, după încetarea mandatului de parlamentar, îndeosebi în circumscripțiile electorale în care a fost ales și în care și-a desfășurat, cu prioritate activitatea de deputat ori de senator sau restrângerea exercițiului profesiei de avocat timp de 3-5 ani la toate instanțele, cu excepția ICCJ.

În Parlamentul României au fost aleși numeroși avocați, unii exercitând 2-5 mandate, sau, chiar, simultan, calitățile de parlamentar și ministru de justiție, timp de 10-15 de ani, iar după încetare au fost ”trecuți” în rezerva ”strategică”, în funcții precum cea de judecător și președinte la CCR (?!).

În exercitarea mandatului de parlamentari anumiți avocați (ajunși în funcții de conducere la Senat și Camera Deputaților) au avut un rol activ major în contopirea nefastă a statului, judecătorilor cu cel al procurorilor, prin Legea nr. 303/2022, dar, mai ales, în abrogarea pensiilor de serviciu ale acestora, prin inițiative legislative repetate (2001, 2010, 2018, 2021, 2023), toate declarate neconstituționale, ceea ce constituie un factor de neîncredere în modul în care au respectat obligațiile din art. 1 al. 3-4 din Constituția revizuită și de lipsa de loialitate față de aceste profesii, (ex. expresii precum: ”tagma magistraților” sau ”pensii nesimțite”, sa, repetate în diverse discursuri și emisiuni media).

De asemenea, publicitatea înșelătoare pe care și-o fac, sistematic, un număr de avocați, unii parlamentari, prin prezența activă și cotidiană în emisiuni TV sau pe alte canale media, în care participă la dezbaterea unor cauze penale, aflate în faza de urmărire penală ori de judecată sau a altor cazuri, constituie un abuz profesional și deontologic, rămas în afara vreunei reacții adecvate a organelor abilitate ale barourilor și ale UNBR (?!).


[1] Text preluat și adnotat din ”Pandectele săptămânale”, nr. 11/1934, pp. 289-291, după articolul ”De la Parlament la bara justiției”, de Eugen Petit, Consilier la Înalta Curte de Casație și Justiție.
[2] A se vedea Stenograma ședinței pe pagina de internet a Senatului României.
[3] Completul de 7 judecători l-a inclus și pe prof. Corneliu Bârsan.


Prof. univ. dr. Marin Voicu