Profesorul de drept: o „specie” pe cale de dispariție?

O apariție recentă în literatura juridică franceză, sub un titlu aproape șocant, dar tot pe atât de provocator, La disparition des professeurs de droit? [P.-O. Chaument et C. Puigelier (dir.), Editions Mare&Martin, Université, Paris, 2024], întrucât se întâlnește cu o idee care mă frământă de mai multă vreme, cea a transformărilor pe care le suferă „profesionistul Dreptului” de această dată în ipostaza „juristului de catedră” într-o lume în profundă schimbare, mă determină să scriu rândurile de față. Mă întreb înainte de toate dacă, evocând dispariția magistrului, cei 10 universitari autori ai studiilor ce formează volumul, au făcut prin chiar titlul său o constatare sau exprimă mai degrabă o temere ori prevăd în realitate ceva ce este pe cale a se produce. Un exercițiu de stil, cu iz literar sau o investigație responsabilă care detectează, exprimă și alertează asupra unor evoluții și involuții ce se petrec sub ochii noștri, rapid și aproape de neobservat? Și în orice caz sub imperiul gândurilor și sentimentelor propriei mele condiții intelectuale oficiale, aflată în vâltoarea vremurilor, dar mai ales sub acțiunea scursurilor lor (academice).

1. Profesorul (universitar) de drept. Un statut de prestanță intelectuală și de recunoaștere publică construit treptat și afirmat de-a lungul secolelor. O funcție cu multiple fațete – învățământ, cercetare, practică, creație intelectuală –, care asociază deținerea de profunde cunoștințe specifice într-un câmp de cunoaștere dat, o disciplină ori un grup de discipline cu o viziune globală, în conexiune cu alte abordări istorice, filosofice ori sociologice, ce permit punerea în lumină a dimensiunilor culturale ale dreptului. O profesie de sinteză, de crez și de atitudine. Poate că în privința niciunei alte personalități nu se întrunesc atâtea și nu se conjugă mai bine cunoașterea veritabilă, atitudinea fermă și responsabilitatea pentru binele comun. Construită încă din antichitatea greco-romană, figura profesorului de drept a străbătut secolele și mileniile ajungând astăzi în condițiile globalizării, consecințelor crizelor succesive și șocului civilizațional radical prezentat de digitalizare și inteligența artificială la o stare de cumpănă. Într-o vreme în care însuși dreptul ca fenomen social e pus sub semnul transformării radicale, fără îndoială că și cei consacrați cunoașterii și destinați elaborării, adoptării și aplicării sale cunosc aceeași soartă. Una legată de transjuridism, autonormare, conformare tehnică, corectare de sistem (tehnologic). Tot mai invocatele perioade următoare de transumanism (cu juristul augmentat) ori chiar de post-umanism (cu „juristul” mixt, umano-mașină) trec prin sfera imaginației (artificiale), în lumea existenței (reale). Complicațiile și consecințele posibile și chiar probabile nu mai pot fi ignorate și merită cel puțin discutate și analizate. Dar de cine? Juristul pozitivist rămâne incapabil sau devine refractar ori nepăsător la evaluări și abstractizări în vâltoarea evenimentelor curente. Atunci o să lăsăm exclusiv pe seama „inteligenței artificiale” să o facă? Cât risc, câtă imprevizibilitate și tot atâta dramă profesională! Și totuși…

2. O atare sumbră concluzie vine mai întâi dintr-o simplă scrutare a ceea ce a fost. În orice societate, cel puțin până acum, au fost și există reguli de drept. Și a fost și e necesar a le cunoaște și a le transmite. La Atena, în Antichitate, filosofii dialogau asupra legilor ori Republicii. În Roma acelorași timpuri interveneau jurisconsulții și retorii înainte de a fi create Școlile. Deja se opunea expunerea magistrală și metoda socratică, privilegiindu-se interogatoriul. Epoca medievală cunoaște apariția universităților plasate sub controlul Bisericii, care acordă privilegii corpului profesional format din doctori și profesori; glosatorii se atașează literei legii, iar comentatorii practicii („common law”) ori favorizează o abordarea teoretică. Mai târziu s-a introdus recrutarea prin concurs; dar remunerarea modestă incita universitarii să-și diversifice veniturile, în special pe calea consultațiilor ori cumulând funcțiile de avocat, arbitru ori judecător. În Franța secolului al XVII-lea se multiplică plângerile față de slaba calitate a cursurilor, dictate și superficiale și se tânjea după considerația maeștrilor de altădată. Suprimarea universităților și a facultăților de drept de către Revoluția Franceză (1789), precum și a mitului judecătorului „gură a legii” plasa în prim plan practicienii fără teorie eficientă. Într-o atare situație s-a luat inițiativa creării de „academii de legislație” pentru a studia dreptul, integrând dimensiunile istorice, filosofice și comparatiste; s-a înființat o catedră de legislație pentru a forma „cetățeni virtuoși și luminați” subliniindu-se că învățământul dreptului nu are ca vocație numai a forma juriști. Instituția universității imperiale și renașterea facultăților de drept ca monopol al obținerii de grade avea să facă din licența în drept și din doctorat diplome naționale ce validau învățământul profesorilor de drept, membri ai noii corporații didactice. Modelul clasic al profesorului de drept avea să se forjeze de-a lungul întregului secol al XIX-lea pentru a se stabiliza în societatea liberală. Este, înainte de toate, un maestru care ține timp de trei ore cursul după un model teatral, precum un predicator, îmbrăcat cu roba neagră și roșie, cu fațadele sale de hermină. În general, proveniți din burghezie, precum tatăl lui André Gide, istoric al dreptului, se adresează unui mic număr de studenți aparținând aceluiași mediu. Pentru asigurarea acestui învățământ, el dispune de o largă libertate de expresie și de un statut de independență ce îi permitea să treacă regulile de drept prin sita spiritului său critic. Începând cu 1855, în aceeași Franță luată ca reper, era recrutat printr-un concurs național de agregare, reorganizat în 1891 pentru a distinge dreptul privat, dreptul public și istoria dreptului. Cursul magistral e alimentat nu numai de cunoștințe dobândite, ci și din reflecții proprii profesorului care analizează legislația ori jurisprudența în lucrările sale scrise, publicațiile, notele critice sau aprobative ale jurisprudențelor, operele sale în care se puteau dezvolta marile construcții doctrinale, afiliate diverselor viziuni ale dreptului, jurisnaturaliste ori pozitiviste. Forța învățăturilor sale, pertinența opiniilor exprimate confereau profesorului prestigiul necesar pe lângă maeștrii baroului, responsabilii economici și sociali și, de ce nu, guvernanții care nu ezitau a-l consulta. S-a ajuns a se pune chiar problema de a ști dacă doctrina, favorizând anumite evoluții ale jurisprudenței, nu devenea ea însăși izvor de drept. Unii din cei mai prestigioși maeștri (precum altădată Raymond Saleilles ori Gaston Jéze) au putut avea o influență decisivă; în Franța se citează ca exemple concrete, în secolul al XX-lea, cazul pentru reformele Codului civil (al lui Jean Carbonnier), Constituției (lui René Capitant, Georges Vedel) ori construcției europene (Paul Reuter, Pierre-Henri Teitgen, Georges Vedel). I s-au reproșat și utilizări abuzive din partea impostorilor infiltrați la catedră pe alte căi decât cele normale, prin forțarea evidentă a lucrurilor, mânați de alte motive, ținând mai ales de (falsă) prestanță și cu scopuri străine promovării cercetării, învățării și reflecției asupra dreptului. E citat cu insistență cazul în care calitatea de profesor universitar de drept e folosită spre a conferi lustru celei de om politic sau de afaceri spre a masca falsa competență științifică. Evoluția societății în secolul trecut a avut multiple consecințe asupra dreptului și a statutului profesorului de drept, loviți la fel precum colegii lor de la alte facultăți de „criza educației”. Sporirea numărului de bacalaureați, în special din domeniul tehnologic și profesional nepregătiți spre a urma studii universitare a antrenat nu o democratizare, cum s-a clamat, ci o masificare a publicului, precum s-a constatat. Insuficiența mijloacelor acordate pentru învățământul dreptului a condus la menținerea cursului magistral din cauze bugetare (și nu numai!); dacă au fost create „lucrările dirijate”, efectivul adesea platonic și dificultatea recrutării de specialiști le-a diminuat eficacitatea. Cursurile de drept s-au infiltrat și dezvoltat în perspective proprii și în institutele de studii economice sau politice, iar apariția învățământului privat a alimentat concurența, specializarea și caracterul aplicat al studiilor.

3. Realitatea schimbării și provocările sale se prefigurează prin dezvoltările rapide din ultima perioadă. Iruperea digitalului va aduce o modificare de o altă natură atât pe fondul dreptului (blockchain, smart contract, softuri predictive, recursul la algoritmi), cât și în privința analizei și transmiterii sale. Apariția bazelor de date juridice digitalizate a demultiplicat posibilitățile de acces la surse. Tehnici împrumutate de la întreprinderi ori instituții de formare permit schematizarea (power point) ori ilustrarea (capsules) cursului; utilizarea smartformelor poate favoriza dialogul și transforma cursul magistral; depășind fotocopia, recurgerea la multimedia a dar naștere la MOOC. Criza sanitară provocată de pandemia Covid-19 a permis substituirea unui învățământ „distanțial” cursului clasic devenit prezențial. Examenele pot fi simplificate la extrem prin recurgerea la chestiuni cu alegeri multiple, pe care mașina le corectează instantaneu. Tratamentul textului prost stăpânit ori deturnat favorizează plagiatele. Progresele inteligenței artificiale sunt percepute ca o provocare, facilitând frauda la examene și banalizarea analizelor juridice. Dincolo de gadget-uri programul reciprocității învățământului, precum cursurile la distanță, ar putea lăsa să se întrevadă rezultatul unei mișcări de concentrare ca, de exemplu, un profesor unic la nivel național pentru fiecare disciplină ori avatarul său în fiecare amfiteatru. Stadiul ultim ar putea fi constituit de înlocuirea profesorului dispărut de artefactul inteligenței. Față de acest nou dat, profesorul de drept poate avea reacții opuse; atunci fie refuză acest nou instrument/unealtă și riscă să dispară; fie își manifestă voința de a se adapta noilor realități. Această alegere ridică probleme fundamentale pentru transmiterea cunoștințelor care sunt personalizarea, diversificarea și adaptarea la contexte de învățare. E vorba de a raționa, a chestiona, a lămuri, a sublinia coerența ori a detecta incoerențele. Se știe că, potrivit unei butade, „cultivarea îndoielii asupra dreptului salvează dreptul”. Această întreprindere se întemeiază pe o solidă stăpânire a tehnicilor, dar se impune să fie depășită; ea aparține umanului, profesorului a cărui abordare culturală mobilizează cunoștințele sale atât din științele sociale, cât și astăzi în digital. Cultura juridică e făcută din interogații pe care ea le ridică, integrând provocările momentului, comparând diferitele sisteme, încrucișând viziunile, teoretice și practice. Mobilizarea de noi instrumente pentru a permite o mai bună apropriere a teoriei și practicii, luarea în considerare a vieții reale plecând de la resurse sporite în mod considerabil. Ea poate permite studenților să mobilizeze resursele necesare pentru a ține seama de toate elementele vieții reale, de pildă, în cadrul clinicilor juridice. În mod natural, pentru a-și îndeplini misiunile sale profesorul trebuie să dispună de o deplină libertate de gândire, de exprimare prin cursurile și cercetările sale, să-și dezvolte fără piedici spiritul critic. Dar nu poate avea libertate academică decât dacă, în același timp, respectă etica academică; gândește intens, liber și în mod independent, impune respectarea demnității, imparțialității, echității, integrității, cu o rectitudine a raționamentului, să știe să domine suprema sa angoasă, luând în calcul incertitudinea prezentă în complexitate.

4. Vrem sau nu vrem, intrăm într-o epocă a incertitudinilor și o perioadă a tranziției radicale. Desigur, într-un registru clasic de până acum, în tema abordată ne putem rezuma la concluzii de genul că profesorul rămâne indispensabil pentru misiunea de a conferi coerență argumentației și logică ideilor expuse, dar cea de simplu repetitor al tehnicii juridice e repede preluată și îndeplinită și cu mai mult succes de inteligența artificială. Ori că juristul de la catedră e chemat să explice finalitatea Dreptului și să expună metodele de învățare și aplicare a normelor sale; literei legii și spiritului jurisprudenței el le adaugă cauzele și urmările, filosofia înțelesurilor ultime, dictând textul legii și anunțând pe cel ce va să vie. Toate asemenea considerații au fost și sunt valabile în logica de până acum a lucrurilor. Numai că aceasta pare a se schimba rapid și radical. Esențele dreptului de mii de ani – persoana și lucrul (bunul) – se transformă în însăși substanța și natural lor spre a deveni profil și informație; norma în sine se schimbă în standard, reper, e emisă mai ales de entități de autoreglementare și e respectată nu atât sub spectrul sancțiunii și al efectului constrângerii, ci al refuzului neîndeplinirii prescripțiilor tehnice, de fabricație. În această situație și cel chemat să explice și să „ne învețe” norma, regula, prescripția dobândește alt rost și reclamă un alt rol. Devine Altceva. Ce? Aceasta-i întrebarea pe care o reclamă și răspunsul la care se așteaptă contextul evocat.

5. Pentru generația ajunsă la punctul final oficial al activității sale profesionale problema trece mai ales în planul reflecției, dar apasă ca o datorie, tocmai dintre-o atare ipostază, de a o înțelege și de a o explica spre luare aminte din partea celor care se confruntă frontal cu noile provocări. Și aceasta din nevoia de conștientizare a mersului istoric ineluctabil și de înscriere în ritmul cerut și în măsura necesară pe noile date ale realității. Asumarea în cunoștință de cauză a condiției cibernetice a existenței umane este dovada clară a înțelegerii inteligenței artificiale, de către inteligența umană mamă, generatoare a celei dintâi și aflată acum la un moment de cumpănă. Lumea a devenit un laborator de idei în fierbere și un imens teren de încercări ale inițiativelor rezultate de aici. Ritmul e infernal și adaptarea aproape imposibilă. La mai puțin de 4 ani de când, în decembrie 2019, Uniunea Europeană lansa prin Green Deal proiectul tranziției ecologico-energetice și neutralității climatice, în 2023 a „explodat” revoluția inteligenței artificiale, de această dată cu centrul în ecuația geostrategică americano-chineză. Și cu diferența că acum e pusă în discuție existența juridicului, în chiar chintesența invenției romane a ius-ului tradițional! Soarta sa e în mod evident în joc: dacă controlul uman se va impune, dreptul transformat în ipostaza sa de drept global al inteligenței artificiale va avea nevoie spre înțelegere, elaborare și aplicare de juristul IA. Dimpotrivă, o altă evoluție ar presupune un ansamblu normativ de raportare de o altă natură, cu alți specialiști chemați a-l aborda. Indiferent de datele problemei aflate într-o permanentă mișcare, rămâne întrebarea: profesorul de drept, o „meserie” pe cale de dispariție? Aceasta-i întrebarea!

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române