Cronică asupra CEDO la 65 de ani de funcționare (1959-2024) și a Anului judiciar 2023. România – 30 de ani sub jurisdicția CEDO (1994-2024)

SUMAR

I. Privire succintă asupra Anului judiciar 2023 la CEDO, comparativ cu 2022 și o retrospectivă statistică a ultimilor 25 de ani (1999-2023)
1. Anul judiciar 2023 în date statistice cuprinse în Raportul Curții, comparativ cu 2022.
2. Noi politici de prioritizare și de impact și concepte adoptate de Curte
3. Unele disfuncții majore în procedura Curții și violarea sistematică a dreptului la un proces echitabil și într-un timp rezonabil
4. Date statistice comparative și observații asupra ”palmaresului” Curții în ultimii 25 de ani (1999-2023) prezentate în (anexele grafice la Raportul 2023)
5. Datele statistice privind România (198-2023) și comparative pentru anii 2022-2023
II. Credibilitatea și autoritatea CEDO și a judecătorilor săi în ultimii ani
1. Principalele caracteristici ale procedurilor Curții, după aplicarea Protocolului nr. 11 din 31.10.1998
2. Unele slăbiciuni din practica guvernelor și din procedurile Consiliului Europei privind selecția și alegerea candidaților la funcția de judecător la CEDO
3. Încălcarea unor drepturi fundamentale, garantate prin Convenție, în procedurile Curții și efectele negative ale unor hotărâri în statele membre-factori generatori principali în slăbirea credibilității și autorității CEDO
III. Unele concluzii

*

I. Privire succintă asupra Anului judiciar 2023 la CEDO, comparativ cu 2022 și o retrospectivă statistică a ultimilor 25 de ani (1999-2023)

1. Statisticile Curții relevă o diminuare a numărului de cereri în 2023, generată, în principal, de excluderea Federației Ruse din Consiliul Europei, în martie 2022 și din CEDO în septembrie 2022.

În 2023 au fost atribuite unei formațiuni judiciare 34.650 cereri, cu 24% mai puține decât în 2022 (45.500), iar 38.260 cereri au fost închise printr-o decizie judiciară (-3% față de 39.570 în 2022), stocul cererilor atribuite fiind de 74.650, față de 68.950 în 2020.

Numărul cererilor închise administrativ pentru neîndeplinirea unor condiții formale, a fost de 10.600 (conform art. 47 din Regulamentul Curții), iar 31.329 cereri au fost declarate inadmisibile sau radiate din rol de un judecător unic, un comitet, o cameră sau Marea Cameră (-12% față de 35.402 în 2022).

În cursul anului 2023 un număr de 16.623 cereri au fost comunicare (față de 6822 în 2022), 57% fiind cereri contra Federației Ruse (reziduale, din anii anteriori).

1.1. Hotărâri adoptate

Numărul total al cererilor soluționate a fost de 6931 (4168 în 2022, o creștere de 66%), o mare parte din ele fiind în cauze reunite, astfel că în realitate, Curtea a pronunțat 1014. În acest an 2023 numărul de cereri finalizate printr-o hotărâre a atins un nivel record prin hotărârea Burmych c/a Ucraina (radiată de pe rol – nr. 46852/2013 cu 12.148 de cereri și reclamanții (?). Numărul total al deciziilor relative la cererile de măsuri provizorii a fost de 2634 (3116 în 2022), din care 1297 de cereri au vizat problemele imigrării în Belgia, iar celelalte la expulzări sau extrădare.

2. Politica de prioritizare a cererilor

Această politică are ca scop de a concentra resursele[1] asupra cauzelor cel mai importante (!?) din cele trei categorii (”cereri prioritare”), care au inclus, în anul 2023, 20334 cereri, 6880 fiind prioritare și incluse printr-o decizie judiciară, iar 10114 cereri prioritare au fost comunicate guvernelor; numărul cererilor prioritare declarate inadmisibile sau radiate de pe rol de Marea Cameră a fost de 1805 (1509 în 2022), iar 7700 cereri prioritare contra Rusiei au fost comunicate (?!) și 3700 cereri au fost închise printr-o decizie sau o hotărâre.

În anul 2022, 23850 au fost declarate cereri prioritare, fiind incluse 4152 printr-o decizie judiciară, iar numărul cererilor prioritare comunicate guvernelor a fost de 3138, din care 1509 declarate ca inadmisibile și 66 radiate de pe rol, ori în total 2175, fiind judecate 963, adică 90% din totalul celor soluționate, situație similară și în 2023, ceea ce pune la îndoială ”politica de prioritizare” a Curții, ca și ”politica de impact”, care se referă la cauzele nonprioritare ce ridică chestiuni centrale pertinente pentru State și/sau pentru sistemul Curții în general.

Drept urmare, declarația din Raportul 2023, ca și concluzia președintei Curții[2] (repetată din 2022) sunt în vădită contradicție cu situația reală din statistica: ”Strategia adoptată în 2020 pentru soluționarea țintă și mai eficace a cauzelor în scopul raționalizării tratării cererilor prioritare și a celor ”cu impact”, a fost pusă în practică, acest demers fiind înfăptuit pentru a crește impactul și pertinența imediată a acțiunii Curții (?!) pentru reclamanți și Statele membre, ca și capacitatea de a răspunde la problemele juridice centrale, prezentând un interes pentru sistemul Convenției în ansamblul său”.

Iată, așadar, o viziune care fetișizează starea reală a Curții și induce o concluzie falsă asupra așa zisei strategii – 2020 al cărei scop ar fi să se amelioreze procedurile în favoarea reclamanților și a Statelor membre ?!.

3. Repartizarea celor 68450 de cereri (pe rol în 2023) pe Statele membre: 1) Turcia – 23400 (34,2%), 2) Rusia – 12450 (18,2%), 3) Ucraina – 8750 (12,8%), 4) România – 4150 (6,1%), 5) Italia – 2750 (4%), 6) Grecia – 2450 (3,6%), 7) Azerbaidjan – 1900 (2,8%), 8) Polonia – 1650 (2,4%), 9) Serbia-1550 (2,2%), 10) Republica Moldova – 1150 (1,7%) și alte 37 de state – 8250 (12%).

Așadar, Turcia și Rusia ocupă peste jumătate – 52,4% din volumul cererilor, iar primele 5 state – Turcia, Rusia, Ucraina, România și Italia – 75,3%, situație aproape simetrică în ultimii cinci ani (?!).

Din totalul de 38260 de cereri închise în anul 2023, 82% au fost declarate inadmisibile sau radiate de pe rol, adică 31329 (față de 35402 în 2022) și doar 18% au fost soluționate printr-o hotărâre, respectiv 6931 de cereri, ceea ce ilustrează vizibil speranța iluzorie sau chiar deșartă într-o justiție deplină și slăbiciunile din procedura Curții.

Dacă nu-și aroga această ”competență reziduală” (?!) în procedura ”specială” de examinare a cererilor contra Federației Ruse, volumul total al acestora în anul 2023 s-ar fi redus cu 18,2%, ca și stocul rămas de soluționat la 31.12.2023.

Procedura în aceste cereri se desfășoară fără contradictorialitate, cât timp Înalta Parte Contractantă – Federația Rusă a fost exclusă din Consiliul Europei la 16.03.2022 și din jurisdicția Curții la 19.09.2022, astfel că numai are nici calitatea de PARTE în procedura judiciară în fața Curții, iar hotărârile pronunțate sunt neopozabile și, deci, nu pot avea caracter obligatoriu și executoriu (?!).

Prin urmare, rațiunea și justificarea acestei ”competente reziduale” dată în Raportul 2023 și reluată textual în discursul președintei Curții nu pot fi prioritare: ”Exercitarea de către Curte a jurisdicției sale reziduale reflectă faptul că un Stat nu poate să profite de expulzarea sa din Consiliul Europei, pentru a se sustrage de la responsabilitatea pentru violarea Convenției, precum este responsabilitatea Rusiei, ca subiect de drept internațional” (?!); dar, Rusia nu mai este Înalta Parte la Convenție și nici parte în procedura Curții având ca obiect cele 16750 cereri (22,5% în 2022) și 12450 de cereri în 2023 / 18,2%) ?!.

4. Prin unele decizii și hotărâri pronunțate în anii 2022-2023 contra Rusiei, României, Poloniei, s.a., Curtea și-a arogat o competență extinsă, de natură a produce efecte grave în viața socială, culturală și asupra marilor valori creștine tradiționale ale Statelor membre.

4.1.”În jurisprudența sa, relativă la art. 8, Curtea[3]

”În jurisprudența sa, relativă la art. 8, Curtea a interpretat deja ca textul art. 8 impune unui Stat parte recunoașterea și protecția juridică a cuplurilor de același sex prin aplicarea unui ”cadru juridic specific”. Tendința netă și continuă în favoarea recunoașterii și protecției cuplurilor de același sex, observată în Statele părți, se vrea consolidată prin pozițiile convergente ale mai multor organisme internaționale, precum Consiliului Europei, CJUE s.a.

Curtea constată ca la data, la care, reclamanții au întreprins demersurile lor la autoritățile ruse pentru recunoașterea legală a cuplului lor, dreptul Federației Ruse nu permitea această posibilitate, ca și în prezent, iar Statul pârât nu a dat nicio perspectivă de schimbare pozitivă, argumentul acestuia că majoritatea rușilor dezaprobă homosexualitatea, neputând fi admis într-o democrație deplină, în care tratamentul just și echilibrat al minorităților, presupune evitarea oricărui abuz de poziție dominantă a majorității”.

Curtea, pe fond, a examinat apărările inițiale ale Statului pârât, care a invocat valorile familiei tradiționale, sentimentul majorității opiniei publice ruse și protecția minorilor contra promovării homosexualității, reținând, în esență, că: ”nimic nu permite de a considera că recunoașterea și protecția juridică a cuplurilor homosexuale, angajate într-o relație stabilă, poate afecta viața familiilor constituite în maniera tradițională sau compromite viitorul ori integritatea acestora. Drept urmare, recunoașterea cuplurilor homosexuale nu împiedică, în niciun fel, cuplurile heterosexuale de a se căsători, nici de a fonda o familie conform modelului tradițional, după cum nu împiedică drepturile recunoscute altor persoane și nici altor cupluri”.

În opinia noastră, această direcție strategică globală de distrugerea rădăcinilor care i-au adus Europei măreția cultural-științifică și spirituală, prin promovarea prioritară a unor obiective stringente, precum, transgenderismul, familia homosexuală, schimbarea sexului, predarea sexului, în forme multiple în clasele primare, este în vădită contradicție cu fundamentele istoriei naționale a statelor, în special a celor creștine/estice și cu necesitatea păstrării moralei istorice, a conservării tradițiilor, a cultului muncii și demnității umane.

În acest spirit relevante sunt considerațiile lui Renè Guènon, formulate în 1927, care își păstrează actualitatea.

Ceeace Renè Guènon[4] numește „Tradiție”, încă din 1927 ”filonul de înțelepciune primordială care răzbate, din timpuri imemoriale, prin toate manifestările spirituale ale tuturor timpurilor și popoarelor și poate fi recunoscut ca fiind același, indiferent de particularitaățile culturale ale unei zone geografice sau alta. Acest filon nu este de origine umană, ci divină, ajungând la oameni prin revelație, și poate fi înțeles prin „cunoaștere intelectuală”, diferită de cunoașterea discursivă, specifică rațiunii uzitate în toată istoria cunoscută a filosofiei și științei occidentale”.

Renè Guènon considera că: ”Occidentul, mai mult ca oricând, trece printr-o criză datorată rupturii de ”Tradiția” întruchipată în această zonă de valorile autentice ale creștinismului. Critica Occidentului modern atinge concepte ca „individualism”, „umanism”, „democrație”, desființând fără rezerve ceea ce ne-am obișnuit să numim „filosofie tradițională”, „științe tradiționale”, „sistem filosofic” etc.

5. Noi concepte, proceduri speciale și competente extinse arogate de Curte prin ”strategia de prioritizare, de impact și de soluționare rapidă”, neprevăzute în Convenție:

a) ”strategia de impact și de soluționare rapidă”;

b) ”competenta reziduală” (în cele 16750 de cauze contra Federației Ruse, exclusă la 16.09.2022 din jurisdicția CEDO);

c) ”prioritatea absolută” a unor cereri și

d) ”tratamentul diferențiat”, al acestora;

e) ”cadrul juridic național specific pentru cuplurile de același sex – homosexuali”;

f) ”libertatea de exprimare este SEVA democrației”;

g) ”cauze mai importante” și

h) ”dimensiunea internă a pluralismului mass-media” și altele.

6. Succinte observații privind violarea dreptului la un proces echitabil și într-un timp rezonabil în procedura CEDO din ultimii 25 de ani, după intrarea în vigoare a Protocolului 11, la 31.10.1998.

6.1. Starea jurisdicției CEDO și privirea comparată în perioada 2000-2022 ne înfățișează un mecanism înnăbușit de volumul cererilor de la 30.000 la 31.12.2000, la 2 ani de la desființarea Comisie-filtru, la 74.650 la 31.12.2022, (din care Turcia – 20.100, Rusia – 16.750, Ucraina – 10.400, România – 4.800, Italia – 3.550, s.a.), și 68450 în 2023 – Turcia-23400 (34,2%), Rusia – 12400 (18,2%), Ucraina – 8750 (12,8%), România – 4150 (6,1%) și Italia – 2750 (1%), relevând faptul evident că actualul mecanism de control al Curții este ”victima propriului succes”, generând violări ale drepturilor consacrate de Convenție, chiar în propria procedură.

În Rapoartele anuale, prezentate de Curte, sunt expuse date statistice relative la activitatea sa judiciară, dar se fac mai puţine referiri statistice şi analitice la durata excesivă a procedurilor într‑o multitudine de cauze, care a devenit o problemă structurală la această înaltă instanţă europeană.

În numeroase cauze (contra României, de exemplu), după 5‑20 ani de la înregistrarea cererilor, judecătorul unic a pronunţat deciziile de inadmisibilitate, cu aceeaşi motivare succintă şi generică constatând că nu au fost îndeplinite condiţiile de admisibilitate cerute de art. 34‑35 din Convenţie”.

Relevante sunt câteva exemple:

dosar nr. 30745/2004 – după 10 ani (?), prin decizia din 11.02.2014 este declarată inadmisibilă;

– dosar nr. 25800/2005 – cererea este înregistrată la 15.04.2005 şi lăsată în nesolu­ţionare timp de 19 ani, fără a se explica de ce până în prezent o asemenea cauză, lipsită de complexitate, este încă pe rol „în adormire” (?!);

– dosar nr. 26206/2004 -înregistrat la 04.06.2004, este pe rol la 31.12.2023, după 20 ani;

– dosar nr. 27782/2002, înregistrat la 23.07.2022, nesoluționat la 31.12.2023, după 20 de ani (?!);

– dosar nr. 16731/2005, înregistrat la 19.04.2005, pe rol la 31.12.2023, după 19 ni, și altele.

6.2. De la data înregistrării cererii[5] până la soluţionarea ei, timp de 10‑20 ani, întreaga procedură a Curţii este opacă, simetrică, inaccesibilă justiţiabilului reclamant, a cărui speranţă legitimă într‑o justiţie deplină se vede spulberată, iar încrederea în Curte, puternic erodată (?!)[6].

Este, astfel, garantat dreptul fundamental de acces liber la justiţie şi la un proces echitabil şi într‑un timp rezonabil, prevăzut de art. 6 (1) din Convenţie (?!), în această procedură elitistă ?!.

Pentru asemenea încălcări ale Convenţiei, Curtea nu dispune de mecanisme interne adecvate, de natura celor pe care le recomandă Statelor membre, prin hotărârile pilot, cu finalitate preventivă şi chiar reparatorie (compensatorie).

Reclamanţii, care se văd aduşi în astfel de situaţii, nu dispun de dreptul la un recurs efectiv intern, specific procedurii din faţa Curţii, care să asigure, în mod deplin, caracterul concret şi efectiv, şi nu iluzoriu al drepturilor fundamentale, garantate de art. 6 (1) din Convenţie.

În ce măsură mai reprezintă o „satisfacţie echitabilă” pentru reclamanţii, victime ale violării drepturilor garantate de art. 2 şi art. 3 din Convenţie (dreptul la viaţă, la ancheta efectivă şi la interzicerea tratamentelor degradante şi/sau inumane), declarată de Curte, după 10, 15 şi chiar 20 ani de la înregistrarea cererii (?!).

Cu 10 ani în urmă, fostul preşedinte al Curţii[7] declara că: „volumul enorm de cereri, caracterul lor repetitiv şi hotărârile pilot constituie parte a problemei structurale din procedura internă.

Ameliorarea situaţiei implica responsabilitatea partajată între Curte şi Statele membre, creşterea rolului parlamentelor naţionale, întâlnirile dintre curţi, dialogul jurisprudenţial şi instituţional în instanţele naţionale”.

De acord cu această viziune, dar constat că preşedintele nu face nicio referire la măsuri interne eficace şi apte să aducă o redresare din perspectiva garantării drepturilor prevăzute de art. 6 (1) din Convenţie, în însăşi, procedura Curţii (?).

Dacă într‑adevăr, aşa cum sugerau, încă din anul 2001, fostul preşedinte al Curţii, profesorul Luzius Wildhaber, precum şi următorul președinte Dean Spielmann în 2014, Curtea este calificată ca o Curte constituţională europeană, viitorul ei vizând decizii numai în probleme de interes general, în chestiuni de ordine publică, atunci această instanţă europeană a drepturilor omului va fi legată direct şi îndeosebi de filtrul exercitat de Curţile constituţionale naţionale şi apoi de examinarea de către CEDO, părăsind acest „teren” ceţos al protecţiei directe a drepturilor individuale, garantate de Convenţie.

7. Unele date statistice, comparative și observații asupra ”palmaresului” Curții în ultimii 25 de ani (1999-2023) prezentate în anexele la raportul 2023.

7.1. Numărul hotărârilor prioritare a avut o creștere substanțială, de la 241 în 1999, la 786 în anul 2000, 934 în 2001, 2608 în 2010, 3101 în 2013, 4168 în 2022 și 6931 în 2023, în fiecare an fiind de cel mult 15-18% din totalul de cauze terminate (?!) – (Graficul 11 la Raport).

7.2. Numărul cererilor declarate inadmisibile sau radiate de pe rol, a avut, de asemenea, o curbă ascendentă, ajungând, de la 3520 în 1999, la 6780 în 2000, 17872 în 2002, 20351 în 2004, 28164 în 2006, 30164 în 2008, 38574 în 2009, 50678 în 2010, 86199 în 2011, 89740 în 2012, 70356 în 2017, urmată de o scădere și egalizare în anii 2019-2023, de la 38480 în 2019 la 31329 în 2023 (Graficul 12 la Raport).

7.3. Totuși, în ultimii 10 ani (2014-2023) procentul hotărârilor pronunțate de Curte, în raport cu cererile declarate ca inadmisibile sau radiate de pe rol, adică fără a fi judecate, așa cum au solicitat reclamanții, a fost mai redus: 2,8% în 2014, 5% în 2015 și 2017, 7% în 2018, 5% în 2020, 8% în 2021, 12,5% în 2022 și 18% în 2023 (Graficul 7 la Raport).

7.4. În mod evident, aceste date statistice, clare, ne înfățișează o stare vădit disfuncțională a jurisdicției Curții, nefiind admis ca într-un an judiciar, să se declare inadmisibile ori radiate de pe rol între 90-97% din cereri (cu excepția ultimilor 2 ani, când procentele au fost de 12,5% și 18%), la care se adaugă un număr mare de ”cereri terminate administrativ”: 10600 în 2022 și 14400 în 2023, adică respinse ”de plano” pentru neîndeplinirea unor condiții de formă (Anexa B-par.5, Raport).

8. Unele date statistice privind România

În cei 26 de ani (1998-2023) de jurisdicție CEDO contra României au fost pronunțate 1828 de hotărâri, din care prin 1599 s-au constata violări ale Convenției: 412 – art. 3 – rele tratamente, în principal în penitenciare; 159-art. 6 (1)-dreptul la libertate și siguranță; 125 – art. 8 – dreptul la viață privată; 43 – nediscriminare; 511 – art. 1 la Protocolul nr. 1 dreptul de proprietate și 42 – art. 10 – libertatea de expresie.

În ultimii doi ani (2022-2023) situația violărilor constatate prin hotărâri este aproape aceeași statistic:

An Total hotărâri Violări Art. 3 Art. 6 (1) Art. 8 Art. 10 Art. 1 la Protocol
2022 81 72 37 10 8 6 8
2023 74 58 35 7 7 3

 

*

II. Credibilitatea și autoritatea CEDO și a judecătorilor săi în ultimii ani

1. Principalele caracteristici ale procedurilor Curții, după aplicarea Protocolului nr. 11 din 31.10.1998

1.1. Publicam în anul 2000 prima lucrare monografică a CEDO, cu titlu ”Curtea Europeană a Drepturilor Omului – ultima speranță într-o justiție deplină”, la un an după încetarea mandatului meu de judecător al Curții ”au titre de Roumanie” (primul judecător român).

Într-adevăr, aveam o puternică încredere în misiunea și rolul Curții, înfăptuite de judecătorii ei, personalități de o înaltă reputație ca universitari, academicieni și practicieni ai dreptului, cu o relevantă experiență în funcția de judecători europeni, de la care am preluat învățămintele multiple și de un mare rafinament cultural și umanist, precum: prof.Rudolf Bernhardt-vicepreședinte și președinte al Curții (15 ani), prof. Luzius Wilhaber – Elveția, președintele Curții (1998-2004), prof. Louis Edmond Pétitti – Franța (12 ani), prof. W.Makarcic – Polonia, prof.J. de Mayer – Belgia, prof. Vicent Berger (30 de ani), prof. Paul Mahoney-Anglia, prof. M.Petzolat-Germania, s.a.

Aceștia au construit marile principii ale drepturilor omului, desprinse dintr-o jurisprudență evolutivă și constantă, cu o rezonanță puternică în protecția efectivă și concretă a drepturilor fundamentale în statele membre ale Consiliului Europei.

 Datorită acestor personalități și, mai ales, a calității hotărârilor Curții, Convenția a fost îmbogățită substanțial, devenind un instrument puternic, viu dinamic și eficace, iar Curtea a dobândit o înaltă credibilitate și autoritate în rândul Statelor membre și, mai ales, a justițiabililor europeni.

1.2. Intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 la 31.10.1998, prin care s-a desființat Comisia Europeana a Drepturilor Omului – filtrul cererilor către Curte, iar CEDO a devenit o Curte unică, permanentă,deschisă tuturor cererilor celor peste 696 de milioane de posibili justițiabili din cele 46 de state membre, a marcat începutul declinului jurisdicției, generând, în mod sistematic, un blocaj total, reflectat, anual, în raportul statistic privind volumul cauzelor, durata de soluționare a acestora (5-20 de ani?), ermetismul procedurii și încălcarea gravă a marilor principii și drepturi fundamentale, garantate de art. 6 (1) din Convenție, de această Curte, care, însă, sancționează Statele membre pentru încălcări similare (chiar mai puțin grave ?!).

În pofida acestei realități și a profundelor disfuncții sistematice, timp de peste 25 de ani (1998-2024), repetate în raporturile anuale, prezentate de președintele Curții, deciziile luate la fiecare Summit al șefilor de state și de guverne, au fost total ineficiente, iar Curtea și-a arogat competențe și interpretări extinse, aspru criticate în doctrina de specialitate, precum și de unele state, mari contributive!.

2. Slăbiciunile din practica guvernelor și din procedurile Consiliului Europei privind selecția și calitatea candidaților la funcția de judecător european la CEDO, au făcut obiectul unor observații și critici aspre.

2.1. Conform art. 22 din Convenție: ”Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară în numele fiecărei înalte părţi contractante, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o lista de trei candidaţi prezentaţi de înaltă parte contractantă”.

Această dispoziție nu a suferit decât unele modificări minore. Procedura a rămas neschimbată, dar numai criteriile aferente naționalității candidaților a evoluat; de asemenea, normele relative la competența judecătorilor au rămas neatinse (?!).

2.2. Potrivit art. 21 (1) din Convenție: ”Judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă reputaţie morala şi sa întrunească condiţiile cerute pentru exercitarea unor înalte funcţiuni judiciare sau să fie jurişti având o competenţa in materie”.

Între alte condiții introduse prin Protocolul 11 începând cu 31.10.1998, a fost aceea privind încetarea mandatului la 70 de ani, iar vârsta maximă de 65 de ani la data, la care, lista cu cei 3 candidați este prezentată Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (Protocolului 15), precum și noul text din art. 21 (3) din Convenție, conform căruia: ” În cursul mandatului lor, judecătorii nu pot exercita nici o activitate incompatibilă cu cerinţele de independenta, de imparţialitate sau de disponibilitate impuse de o activitate cu caracter permanent; orice problema ridicată în aplicarea acestui paragraf este rezolvată de către Curte”.

2.3. Au fost elaborate rapoarte asupra sistemului de selecție și alegere a judecătorilor Curții, de către Comitetul Director (2015-2017), de Comitetul de Miniștrii al Consiliului Europei (2019,2021), iar în mandatul 2022-2025 al Comitetului Director (CCDO), acesta a fost însărcinat să prezinte până la 31.12.2024 un ”Raport evaluând eficacitatea sistemului de selecție și alegere a judecătorilor Curții și a mijloacelor de a asigura recunoașterea statutului și vechimii judecătorilor Curții, de natură a oferi garanțiile suplimentare pentru prezervarea independenței și imparțialității lor”.

Necesitatea acestui raport a fost dată de numeroasele critici, accentuate în ultimi ani, formulate în doctrină, dar și în unele rapoarte precum: ”ONG-urile și judecătorii CEDO în anii 2009-2019”, elaborat de ”European Centre for Law and Justice (ECJL) – sucursala franceză a lui ”American Center for Law and Justice”, în care se pune expres în cauză ”independența și imparțialitatea judecătorilor Curții în rațiunea legăturilor suspecte cu o parte, una din aceste ONG-uri, în concret Open Society Fondation Sörös”[8].

Comitetul de Miniștrii a fost interpelat, în aprilie 2020, cu trei întrebări, de către trei membrii ai Adunării Parlamentare Consiliului Europei (Ungaria, Portugalia, Muntenegru):

(1) care sunt măsurile ce trebuie adoptate de Consiliul de Miniștrii, în cadrul reformei Curții, pentru a remedia slăbiciunile sistemului și a restaura credibilitatea Curții?

(2) Cum de vor remedia potențialele conflicte de interese ale judecătorilor?

(3) Care sunt măsurile ce trebuie adoptate de Comitetul de Miniștrii, pentru a se restaura integritatea Curții?

După un an, în aprilie 2021, Comitetul de Miniștrii a dat un răspuns formal, referindu-se la modificările aduse procedurilor Curții privind recuzarea selecției judecătorilor, fără a arăta care trebui să fie obiectivul vizat de o modificare eficientă a procesului de selecție a judecătorilor, pentru a se susține întărirea independenței și a autorității Curții[9].

3. Subminarea credibilității și autorității Curții, este, însă, produsul celor 25 de ani de funcționare defectuoasă, în parametrii procedurali și regulamentari, generați de Protocolul nr. 11, dar și datorită hotărârilor adoptate în probleme complexe și sensibile, care au creat emoții sociale și reacții negative în unele State membre, în loc de efecte pozitive pentru reglarea mecanismelor interne și protecția efectivă și concretă a drepturilor și libertăților fundamentale.

3.1. Atât procedurile de selecție și alegere a judecătorilor, cât, mai ales, unele hotărâri și decizii ale Curții, au produs un efect de contaminare și unul de propagare în jurisprudența Curții, după anul 2010, iar Declarația din 2012, de la Brighton-Anglia, a marcat o lentă ascensiune a principiului subsidiarității și un grad mai redus de receptabilitate” a hotărârilor Curții, cu consecința gravă a neexecutării acestora ori a executării parțiale cu mare întârziere, ceea ce a fost calificată ca o ”sfidare permanentă” de fostul președinte al CEDO, luxemburghezul Dean Spielmann.

Curtea europeană este confruntată cu dificultăți create prin reaua credință a Statelor membre de a executa hotărârile[10], datele statistice prezentate de Comitetul de Miniștrii, relevând o problemă sistemică în interiorul Statelor membre, stocul hotărârilor neexecutate în ultimii cinci ani, crescând inexorabil, ceea ce alterează grav credibilitatea Curții”.

Statisticile arată că 9 țări, din cele 47 State membre, sunt la originea a 80% din hotărârile aflate sub supravegherea Comitetului de Miniștrii și care necesită o acțiune urgentă și relevă dificultăți majore: Rusia, Ucraina, Turcia, Republica Moldova, Bulgaria, Italia, ROMÂNIA, Azerbajian și Grecia”.

3.2. Tergiversarea multianuală echivalează cu neexecutarea.

Anumite hotărâri nu sunt deplin executate timp de 10 până la 20 de ani (ca și durata soluționării cererilor la Curte după 1998), după această ”terapie” judiciară, ajungându-se ca violarea continuă să devină permanentă timp de 40-50 de ani (?!).

Este evident că la baza aceste grave încălcări a principiilor statului de drept și a Convenției stă ”lipsa de voință politică, deși Statele aflate în culpă, nu recunosc oficial”[11].

O sfidare vădită față de CEDO se afirmă, de ceva ani, în mai multe State membre, facilitată și de unele disfuncții sistemice din interiorul (ne)funcțional al mecanismului Curții, precum și de anumite hotărâri care relevă extensia nelegitimă a jurisdicției Curții.

În Marea Britanie, Parlamentul s-a opus, în 2011, să ridice interdicția drepturilor la vot pentru deținuți și, deci, să execute Hotărârea ”Hirst” a CEDO, calificată, la acea dată, de Primul Ministru David Cameron ca fiind ”bolnavă”, iar, recent (04.04.2024), actualul prim ministru Rischi Sunak a afirmat că ”Marea Britanie nu acceptă concesii în privința imigrației ilegale”, sugerând că ar putea părăsi Convenția.

În urma Deciziei din 09.09.2024, a Marii Camere, prin care Elveția a fost condamnată pentru omisiunea de a lua măsuri contra schimbărilor climatice, cel mai mare partid elvețian, Uniunea Democratică a Centrului (UDC), a emis un comunicat prin care solicită ca Elveția să se retragă din Consiliul Europei, calificând această hotărâre definitivă, ca ”inacceptabilă și scandaloasă”, întrucât nu a luat în considerare faptul că ”Elveția este exemplară în materie de reducere a emisiunilor de gaze de seră”.

Această formațiune mai precizează că ”prin verdictul lor de astăzi, judecătorii de la Strasbourg se transformă în marionete ale activiștilor și și-au pierdut definitiv credibilitatea, ingerința în politica elvețiană, fiind inacceptabilă pentru o țară suverană”. ”CEDO devine o Curte expansivă. Ea se amestecă tot mai mult în afacerile naționale, care nu erau în competența sa, la data creării și nici la data aderării Elveției la Convenție, în 1963[12]”.

III. Unele concluzii (2022-2023)

1. Raportul asupra activității – 2023, prezentat în ziua de vineri, 26.01.2023, de președinta Curții, în Adunarea Solemnă de deschidere a Anului judiciar – 2024, din păcate, nu a cuprins niciun pasaj referitor la STAREA REALĂ a Curții și la obiectivele credibile și realizabile pentru reformarea eficace a procedurilor, eliminarea balastului cu zecile de mii de cauze, mute mai vechi de 10-20 de ani, precum și privind calitatea jurisprudenței sale, limitându-se la datele statistice și la unele exemple nesemnificative de hotărâri pronunțate în acest an – 2023.

2. Constatăm o anumită fragilizare a dreptului Convenției și o expansiune excesivă a jurisprudenței CEDO, ceea ce nu este în acord cu rolul acesteia în ordinea constituțională europeană a drepturilor fundamentale.

Efectele devastatoare ale Protocolului 11/1998 și tentativele mecanismelor Consiliului Europei de reformare permanentă a sistemului CEDO, nu au fost eficiente, aceasta manifestându-se din ce în ce mai inadecvat, ca un sistem ”matusalemic”, supraîncărcat, din care încearcă, anual, să iasă prin tot felul de initiative procedural administrativiste sau organizatorice, fără succes.

Reînvierea” Comisiei Europene a Drepturilor Omului, ca un filtru selectiv substantial și afirmarea rolului constituțional al Curții pot ameliora mecanismul, ”Reacția rapidă” și ”Cereri propritare” fiind probe ale siajului politic al CEDO în raport cu Consiliul Europei, fără succes.

3. Este prea mult pentru Curtea de la Strasbourg să-și aroge această ”putere absolutăde a respinge /anihila tradițiile culturale și valorile istorice ale Statelor membre (unora), identitatea lor națională și rădăcinile creștine ale națiunii, fibra istorică a poporului care susține perenitatea și viitorul copiilor ei (?!) (Decizia Marii Camere din 17.01.2023 în cauza Fedatova, s.a., vs. Federația Rusă).

O asemenea decizie, cu un pronunțat accent de ”manu militare”, încercată și de CJUE în chestiunea ”supremației absolute a dreptului UE”, s-a lovit de ”blocul de constituționalitate”, constituit de Curtea constituțională federală a Germaniei (cauzele privind Tratatele de la Maasstricht și Lisabonei s.a.), a Italiei, Consiliul constituțional al Franței, Tribunalul constituțional al Spaniei, al Poloniei s.a.

Oare cum se vor executa hotărârile și deciziile în Rusia în Statul pârât, expulzat din jurisdicția Curții care le-a adoptat ?.

Din păcate, datorită unor astfel de decizii, în ultimii ani, marii contributori la bugetul Consiliului Europei și al CEDO (Marea Britanie, Federația Rusă, Turcia, Germania) au manifestat serioase rețineri privind eficacitatea hotărârilor Curții și, mai ales, a conformității lor cu realitățile istorice și cu tradițiile culturale ale Statelor membre.

4. Curtea, nu odată, s-a manifestat ca o ”instanță de apel”, cercetând faptele imputate reclamanților și analizate de judecătorii naționali și răsturnând interpretarea acestora (Ex. Hotărârea din 13.12.2022 – Mikehesanni vs. Albania…, ”din dosarul administrativ de verificare al reclamantei-rezultă grave îndoieli asupra patrimoniului său financiar, astfel că măsura demiterii este corectă”).

Din exemplele de hotărâri ale Curții din 2022-2023 rezultă, în mod evident, că agenda sa jurisdicțională cuprinde un volum mare de cauze ”mărunte”, nesemnificative, în care Curtea judecă, îndeosebi, circumstanțele factuale, unele hotărâri fiind ”diamante de duzină”, (cum reflecta un justițiabil respectuos).


[1] A se vedea Marin Voicu, ”Cronica succintă a anului judiciar 2022 la CEDO”, juridice.ro, 10.02.2023
[2] În ședința plenară a Curții din 14 mai 2024, judecătorul sloven Marko Bosniaka a fost ales Președintele CEDO, fiind pentru prima dat[ când un judecător dintr-un Stat din Europa centrală și de est după această funcție, duă judecătoarea Siofra O’Leary din Marea Britanie.
[3] Hotărârea Fedatova și alții c. Federației Ruse din 17.01.2023 în cauza 40792/10 – Violarea dreptului la viața privată prin încălcările art. 8 din Convenție, săvârșite în 2008 (cu 15 ani în urmă) citată în Marin Voicu, juridice.ro, 10.02.2023.
[4]Criza lumii moderne”, de Renè Guènon (1927), Editura Herald, 2022.
[5] Marin Voicu, juridice.ro, 10.02.2023.
[6] Marin Voicu, ”CEDO-60 de ani de funcționare”, ed. U.J., pg. 19.
[7] D . Spielmann, discursul din 7 aprilie 2014 de la Oslo (site‑ul Curţii).
[8] Colombine Madelaine: ”În fața crizei statului de drept. Reflecții a supra selecției judecătorilor CEDO: UN PLACEDO”, în Revue des droits et liberté fundamentaux”, nr. 23/2023, în dosarul ”Jurisdicții supranaționale europene și criza statului de drept”.
[9] Colombine Madelaine – op.cit.
[10] Gilbert Reilhae, ”La Cour éuropéenne face á la résistance des Ėtats”, 20.07.2018, REUTERES
[11] Christos Giakoumpoulos – Director General al Drecției Dreptului Omului în Consiliul Europei , XII/2023
[12] Agenția France-Press-Comunicat preluat de Cotidianul.ro din data de 09.07.2024.


Prof. univ. dr. Marin Voicu