„Principiile constituționale fundamentale” și cercetarea juridică: despre știință, prudență și tehnică în drept

Rândurile de mai jos sunt semnate de unul care pleacă și de altul care rămâne. Un director care mai bine de trei mandate, aflat în fruntea Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române (ICJ), a încercat să înțeleagă proiectul științific imaginat acum 70 de ani de fondatorii săi, să-i extragă sevele semnificațiilor și să vadă în ce măsură mai e viabil și mai poate fi relansat spre continuarea, în căutarea și pentru afirmarea unei veritabile cercetări științifice asupra dreptului în România. Celălalt, permanent partener de dialog în această privință și asiduu cercetător de vocație și om de reflecție în domeniu, frământat de a se conferi cercetării juridice fundamentul și noblețea cuvenite. Concluziile prime ale demersului enunțat sunt expuse mai jos cu convingerea că merită a fi prezentate și, eventual, mai ales dezvoltate și aplicate. Și aceasta indiferent de cadrul instituțional de manifestare. Tot așa, nu întâmplător ele constituie alocuțiunea introductivă la sesiunea anuală de comunicări științifice, și prin forța lucrurilor aniversară, a ICJ din 24 mai a.c. cu tema Principiile constituționale fundamentale și reflectarea lor în ramurile sistemului juridic românesc.

1. Ori de câte ori vorbim despre „principiile constituționale fundamentale”, precum statul de drept, separația puterilor, pluralismul politic, sau economia de piață, suntem pe deplin conștienți de faptul că ele nu constituie concluzii ale ceea ce de la Aristotel încoace înțelegem prin silogisme apodictice, așadar raționamente care pornesc de la premise certe și care constituie domeniul a ceea ce înțelegem și astăzi prin știință. Mai degrabă, atunci când suntem chestionați cu privire la validitatea acestor principii, vom putea răspunde numai indicând diferitele argumente exprimate pro sau contra lor, așadar susținând ori, dimpotrivă, respingând ordinea social-politică și economică pe care ele o fundamentează. Faptul că asemenea argumente (pro și contra deopotrivă) pot fi și sunt realmente formulate, aprofundate și discutate în lucrările și dezbaterile doctrinare din cadrul academic al așa-numitelor „științe” politice sau juridice coexistă cu faptul că aceleași argumente nu sunt și nici nu ar putea fi folosite în practica jurisdicțională din interiorul aceleiași ordini, astfel că nici un avocat nu va justifica în fața Curții Constituționale o hotărâre de Guvern prin care Parlamentul ar fi dizolvat și nici un procuror nu va susține în fața unei instanțe penale din România justețea condamnării inculpatului la pedeapsa maximă, indiferent de gravitatea infracțiunii săvârșite. Însăși această coexistență indică limpede natura principiilor constituționale fundamentale, anume aceea de a fi nu adevăruri teoretice valabile în orice context indiferent de semnificația lor practică și de utilitatea sau inutilitatea lor pragmatică, ci veritabile dogme având în cadrul jurisdicțional o funcție specifică, anume aceea de a fixa limitele în care pot fi folosite toate celelalte argumente aduse de părțile aflate în dialog contradictoriu înaintea unui judecător pentru a-și susține propria opinie (doxa) în legătură cu soluționarea cauzei supuse judecății.

Calificarea principiilor constituționale fundamentale ca dogme supreme ale unei anumite ordini sociale, dogme care nu pot fi puse în discuție nici măcar în cadrul unei dezbateri politice privind revizuirea Constituției, nu le schimbă cu nimic natura de opinii care nu pot fi deduse prin silogisme (raționamente) apodictice, ci numai argumentate printr-un raționament de o altă natură. Astfel stând lucrurile, trebuie să observăm că legătura dintre aceste principii și ordinea de drept ca subsistem specific al ordinii social-politice și economice pe care ele o fundamentează, așadar felul în care aceste principii se reflectă la nivelul (ramurilor) dreptului, nu este lipsită de dificultăți atunci când ne raportăm la forma de gândire specifică ordinii juridice. Încă în 1851, Alexandru Aman considera în Logica judecătorească ca fiind „dialectic” acel „raționament care (nu) este decât probabil, adică el nu este îndestul spre a convinge și a determina într-un chip absolut duhul la o confirmare sau la o negație”[1] , situându-se astfel pe urmele lui Aristotel pentru care dialectica și știința constituie tipuri diferite de gândire, specific celei din urmă fiind faptul că raționamentele ei conduc la adevăruri certe, în legătură cu care exprimarea opiniilor este lipsită de sens. Însă deja în 1915, Alexandru Otetelișanu, probabil primul comentator român al lucrării lui François Gény despre Știință și tehnică în drept al cărei prim volum apăruse cu un an în urmă, argumenta pe larg, așa cum o va face și în lucrări ulterioare[2], nevoia unei doctrine juridice înțeleasă ca „știință”, iar teza potrivit căreia „o politică sănătoasă trebuie desigur să se rezeme pe date științifice”[3] se va regăsi – împreună cu considerarea dreptului deopotrivă ca „știință” și ca „artă” – în celebrul Cuvânt înainte semnat de Ion Gheorghe Maurer și publicat în primul număr al revistei „Studii și Cercetări Juridice” ca explicație a sarcinilor în vederea cărora fusese creat în 1954 Institutul de Cercetări Juridice.

2. Este dreptul o știință sau o artă?Înțelegând – în mod diferit unul în raport cu celălalt – arta ca tehnică, Otetelișanu și Maurer răspund la această întrebare de două ori afirmativ[4], situându-se prin aceasta într-o opoziție netă față de concepția tradițională despre cunoașterea juridică până în secolul al XIX-lea pe care o reflectă însăși iuris prudentia ca denumire a formei de gândire proprie dreptului, păstrată până astăzi într-o formă restrânsă la sfera practicii judecătorești (așadar la iuris dictio) de a cărei esență ține în mod indiscutabil delibera-rea, așadar cântărirea argumentelor pro și contra soluțiilor posibile între care urmează să fie luată o decizie (hotărâre) judecătorească. Ca formă de prudentia (gr. phronesis), ținând așadar nu de teorie, ci de practica umană, întocmai precum politica înțeleasă în sens clasic, cunoaște-rea juridică operează cu raționamente dialectice, și astfel ea nu poate fi considerată în sens tradițional nici știință, nici artă, căci, după cum scrie Aristotel în Etica nicomahică, „nimeni nu deliberează asupra lucrurilor ce nu pot fi altfel decât sunt, nici asupra celor a căror îndeplinire nu depinde de el. În consecință, pentru că știința se servește de demonstrație, iar demonstrația nu este posibilă pentru lucruri ale căror principii pot fi altele decât sunt (căci toate aceste lucruri, la rândul lor, pot fi altfel decât sunt), pentru că, pe de altă parte, nu este posibil să deliberezi asupra lucrurilor ce există în mod necesar, înțelepciunea practică nu poate fi nici știință, nici artă. Știință nu poate fi întrucât obiectul acțiunii este susceptibil de schimbare, artă nu poate fi întrucât acțiunea și producția aparțin unor genuri diferite.”[5]

Nu trebuie să deducem de aici că nu ar fi posibilă și o cunoaștere juridică – alta decât jurisprudența propriu-zisă – care să se apropie de ceea ce ar însemna o iuris scientia, așa cum pe de altă parte și acțiunea intelectual productivă a juristului tradițional s-a servit întotdeauna de o techne specifică, înțeleasă însă altfel decât ca „metodă” de aplicare în practică a unei teorii de natură științifică. De exemplu, principiul constituțional fundamental potrivit căruia „nimeni nu este mai presus de lege” exprimat de art. 16 alin. (1) din Constituția României nu poate fi relativizat în contextul statului român de astăzi prin argumentarea opiniei potrivit căreia Președintele României ar trebui considerat el însuși lex animata sau nomos empsychos precum împăratul roman din Antichitate sau cel bizantin din Evul Mediu, ceea ce nu înseamnă însă că interpretarea acestui principiu – principiile constituționale fundamentale sunt și ele tot norme juridice – nu depinde de studii de istorie constituțională din care să reiasă deopotrivă asemănările și deosebirile dintre ordinile cărora le aparțin principiile respective, ori de studii care să coreleze lingvistica, filosofia dreptului și istoria conceptelor juridice, din care să reiasă diferența dintre „lege”, lex și nomos – un filosof precum Constantin Noica poate studia cum în limba română „legea” presupune preluarea formală a conceptului roman al lex împreună cu substanța grecescului nomos[6], un istoric al dreptului românesc poate verifica (falsifica) cel puțin parțial această ipoteză prin studiul conceptului medieval „Legea Țării”, comparându-l apoi cu cel modern al legii avute în vedere de norma constituțională mai sus amintită, un jurist specialist în dreptul roman precum Alvaro d’Ors poate studia atât diferența specific juridică dintre lex și nomos, cât și consecințele pe care traducerea de către Cicero a lui nomos prin lex și nu prin ius le-a avut pentru evoluțiile ulterioare ale culturii juridice europene[7], iar un jurist comparatist ar putea ajunge la concluzii științifice de mare importanță și actualitate prin analiza acestor concepte în lumina deosebirii lor față de shari’a islamică.

Deosebirea fundamentală dintre raționamentul științific propriu acestui tip de cercetări cărora nu le putem nega natura de cercetări juridice, pe de o parte, și argumentarea dialectică utilizată de către părți într-o cauză juridică în care se ridică problema interpretării normei constituționale mai sus amintite ar trebui să fie deja evidentă, la fel ca și legăturile între drept și politică ca forme ale practicii umane, legături pe care nici o analiză teoretică nu le mai poate pune astăzi în mod serios la îndoială. Cu atât mai grave trebuie să fie consecințele neglijării diferenței dintre teorie și practică în aceste materii, iar cele produse prin deplasarea politicii din domeniul prudenței și al raționamentului dialectic în cel al științei și al raționamentului apodictic au fost surprinse deja cu suficientă claritate de Nicolae Iorga. „Dacă nu este cineva raționalist, ascultă în dreapta și-n stânga: are cineva o altă părere, acela poate aduce anumite sprijinuri pentru părerea lui. Și cum d-ta n-ai pornit de la principii invariabile și n-ai urmat silogisme indiscutabile ca să ajungi la o concluzie în afară de care nu poate să existe nimic, mai stai de vorbă. Raționalismul, însă, o dată ce a pornit pe linia lui dreaptă și a ajuns la concluzia lui, jertfește o societate întreagă pentru afirmarea principiului” precum Maximilien Robespierre și Vladimir Ilici Lenin care, scrie Iorga, „a preferat să împuște milioane, ca să nu rămână acolo decât cei care într-adevăr, sau de frică sau de ipocrizie, pentru a câștiga locuri pe lângă dânsul s-au făcut a primi aceste concluzii.”[8] Ceea ce Iorga înțelege aici prin „raționalism” este filosofia care a dat naștere Modernității, prin impunerea modului de gândire specific matematicii și apoi științelor moderne ale naturii în toate domeniile existenței umane, inclusiv și mai ales în domeniul gândirii juridice[9] prin cristalizarea așa-numitului „drept natural modern” bazat prin excelență pe raționamente apodictice. La science des Modernes câștigă teren pe continent în raport cu la dialectique des Anciens, iar gândirea juridică devine parte a teatrului de operații în care les philosophes, promotorii Iluminismului și ai unei noi ordini sociale „raționale”, atât de detestați de Iorga, își desfășoară proiectul de lichidare a ordinii Vechiului Regim, un proiect de care ține și înlocuirea vechii „jurisprudența practice” cu noua „știință juridică” de factură teoretică.

Avându-și punctul de plecare axiomatic și centrul de greutate în figura individului liber și egal în drepturi cu toți ceilalți indivizi deveniți părți ai contractului social prin care noua ordine socială deopotrivă constituită și legitimată, filosofia politică și juridică a dreptului natural raționalist ale cărui norme sunt configurate prin deducții apodictice ca universal valabile în orice societate se confruntă de la bun început cu dreptul pozitiv, pe care Modernitatea tinde să îl conceapă într-o cheie voluntaristă, văzând în normele sale voința Principelui, așadar a dețină-torului puterii și prin aceasta titular al deciziei politice. Immanuel Kant (1724-1804) va distinge în Principiile metafizice ale doctrinei dreptului (1797) între scientia iuris rezervată exclusiv filosofilor, cărora le revine „cunoașterea sistematică a teoriei dreptului natural”, având ca obiect „principiile constante ale oricărei legislații pozitive” și iuris prudentia rezervată juriștilor cărora le este repartizată sarcina de a indica „ceea ce enunță sau au enunțat legile într-un anumit loc și într-un timp determinat”.[10] Deplasarea principiilor metafizice – nucleul din care se va dezvolta progresiv-contradictoriu sfera „principiilor constituționale fundamentale” de astăzi – din sfera opiniilor probabile în cea a adevărurilor certe și degradarea jurisprudenței la nivelul pozitivismului legalist creează astfel în filosofia kantiană a dreptului două extreme între care este situat un nivel intermediar de mare importanță pentru evoluțiile ulterioare ale unei științe juridice având ca obiect dreptul pozitiv, anume „categoriile formale în care orice drept pozitiv trebuie gândit”[11] indiferent de conținutul concret al normelor sale. Pentru (neo-) kantianul Mircea Djuvara (1866-1944), aceste categorii sunt „permanențe juridice” care „determină, ca să spunem astfel, în mod constant realitatea juridică în esența ei”.[12]

3. Într-un an care marchează împlinirea a 300 de ani de la nașterea lui Im. Kant, 80 de ani de la moartea lui M. Djuvara și 70 de ani de la înființarea Institutului de Cercetări Juridice se impune sublinierea pronunțată a faptului că în acest punct atingem totodată și esența programului dezvoltat sistematic de cercetătorii Institutului printr-o serie de articole publicate în revista „Studii și Cercetări Juridice” începând cu numărul 2 (aprilie-iunie) din 1964 – exact acum 60 de ani – care aveau în comun tema așa-numitelor „constante ale dreptului”. Pentru a evita suspiciunea unei omisiuni motivate fie politic, fie estetic, ne grăbim să îl asigurăm pe cititorul atent și informat că prin afirmația de mai sus nu am intenționat să trecem sub tăcere Cuvântul înainte publicat sub semnătura lui Ion Gheorghe Maurer în 1956, pe care l-am amintit deja mai sus, cu atât mai mult cu cât, fără excepție, autorii de mai târziu, precum în primul rând Traian Ionașcu și Eugen Barasch, apoi Mihail Eliescu, Vintilă Dongoroz și last but not least Anita Naschitz și-l asumă drept catalizator și punct de pornire al propriilor lor reflecții. Cu atât mai mult, cu cât juriștii români asociază „constantele dreptului” în primul rând cu acest text și cu numele lui Maurer (avocat nu dintre cei mai străluciți în perioada interbelică, om politic de mare importanță în perioada postbelică, dar cu totul nesemnificativ ca gânditor al dreptului, în pofida titlului de academician), trebuie să subliniem o dată în plus faptul că direcția urmată începând cu anul 1964 de către juriștii mai sus menționați (și care trebuie numărați printre cele mai strălucite minți savante ale culturii juridice românești) este diferită de cea schițată de Maurer, iar înțelegerea acestei diferențe este de mare importanță pentru a ști dacă cunoașterea juridică ține în concepția acestor autori de știință și/sau de artă (tehnică) ori, dimpotrivă, de prudență.

Altfel decât Maurer, pentru care „constantele dreptului” reprezintă vestigii juridice formale circumscrise strict perioadei de tranziție între două ordini social-politice și economice diferite, autorii de mai târziu le tratează întocmai precum Kant ori Djuvara, așadar ca veritabile constante, și nu atât ale dreptului, cât ale gândirii juridice. Așa cum rezultă chiar din studiul din 1964 intitulat Droit et logique – les constantes du droit, sursa de inspirație a lui Traian Ionașcu și Eugen Barasch a constituit-o celebra secțiune din partea secundă a celui de-al doilea volum din Spiritul dreptului roman în diferitele etape ale evoluției sale pe care Rudolf von Jhering (1818-1892) a intitulat-o „Tehnica juridică” și pornind de la care se poate înțelege cel mai bine felul în care autorii români folosesc analiza, concentrarea și construcția normativă teoretizate de Jhering pentru a construi prin logică concepte juridice de mare importanță pentru ordinea social-politică și economică a României anilor 1960 precum „dreptul de administrare directă” a bunurilor aflate în „proprietatea socialistă a întregului popor” de către întreprinderi ori „contractele economice” încheiate de acestea în cadrul realizării „planului de stat”, contracte a căror Teorie generală fusese publicată într-un prim volum deja în 1963. Este astfel de înțeles faptul că pentru autorii români, întocmai precum pentru savantul german, dreptul trebuie să apară „nu numai ca un ansamblu de norme, ci și ca un ansamblu de concepte … într-un fel specific, ca o construcție logică”, astfel că și „conceptelor – datorită situării lor pe planul tehnicii – li se poate atribui „o aplicație acoperind mai multe orânduiri” sociale, așadar „sans égard au régime politique et social”.[13] Spre deosebire de Rudolf von Jhering, pentru care „tehnica juridică” este în același timp „știință” și pe care Matei Cantacuzino o prezentase în Elementele dreptului civil din 1921 într-o secțiune intitulată tocmai „Cercetarea științifică” [14], Traian Ionașcu și Eugen Barasch maschează veritabila încălcare a unui tabu al epocii – diferența fundamentală a dreptului socialist ca tip distinct de drept în raport cu dreptul burghez pornind de la caracterul de clasă” al intereselor sociale protejate și promovate – prin diferențierea acestei tehnici juridice formale de „știința dreptului”, a cărei sarcină consta tocmai în studiul intereselor respective ca scopuri pentru realizarea cărora categoriile și conceptele logice ale tehnicii servesc ca mijloace.

Într-o anumită privință, asemănarea autorilor români cu Jhering continuă și prin această disjuncție, dacă ținem seama de faptul că în a doua fază a propriei sale creații, pentru care sunt emblematice lucrările despre Scopul în drept și Lupta pentru drept, savantul german renunță la primatul exclusivist al logicii, tipic pentru știința-tehnică juridică denumită apoi autocritic chiar de el însuși „jurisprudență conceptuală” (Begriffsjurisprudenz) avându-și ascendența în filosofia juridică a lui Immanuel Kant și, mai departe în trecut, în scientismul dreptului natural raționalist modern, pentru a recunoaște natura accesorie a „constantelor” logice în raport cu interesele sociale a căror „libre recherche scientifique” teoretizată de François Gény (1861-1959) constituise nucleul reînnoirii metodologice din Franța primei jumătăți a secolului trecut, reînnoire concretizată în diferențierea operată de Gény între Science et technique, pe care deja Ion Gheorghe Maurer o asumase în Cuvântul înainte din 1956 ca reper pentru o lucrare cu același subiect, constituind „replica pe care știința juridică marxistă ar da-o, pe acest tărâm, științei juridice burgheze.”[15] Altfel însă decât cercetarea științifică avută în vedere de Geny, cea pe care o puteau avea în vedere juriștii „dreptului socialist” atunci când ar fi cercetat „științific” scopurile și interesele avute în vedere de „planul de stat” și la a căror realizare trebuiau să servească construcții tehnico-juridice precum „contractele economice” era de la bun început tarată prin chiar definirea obiectului și a metodei de studiu, anume prin inexistența reală a unei realități sociale susceptibile de cercetare științifică și prin proiecția ideologică a unei societăți viitoare. Studiul despre Dialectica marxistă și cercetarea juridică publicat de Traian Ionașcu și Eugen Barasch în 1965 și reluat în 1966 sub un titlu modificat parcă anume pentru a nu mai lăsa nici o îndoială că autorii au avut în vedere cercetarea juridică tocmai ca cercetare științifică[16] afirma deschis – și nu putea proceda nicicum altfel, ținând seama de constrângerile epocii – că „dialectica marxistă este în primul rând teorie și „chiar prin chiar aceasta, și metodă pe care juriștii trebuie să o aplice pentru a exprima și prin drept „prăbușirea lumii vechi, ridicarea unei lumi noi, sarcinile revoluționare înfăptuite, saltul calitativ la o nouă orânduire socială și de stat”[17].

Lectura acestor cuvinte astăzi poate irita, amintind de o lume pe care juriștii români au considerat-o după 1989 ca definitiv apusă, omițând, în consecință, un studiu metodic răbdător și aprofundat asupra cauzelor și eredităților intelectuale profunde în raport cu care ele nu reprezintă o consecință ineluctabilă. Dacă un asemenea studiu ar fi fost asumat cel puțin ca parte a unui veritabil program de cercetare științifică, astăzi ar fi existat puține îndoieli asupra diferenței dintre „dialectica marxistă” și veritabila dialectică aristotelică marginalizată prin scientificizarea gândirii juridice de-a lungul întregii epoci moderne și, mai aproape de noi, ar fi fost înțelese consecințele funeste pe care ridiculizarea superioară ca „simplă glumă”[18] a dramaticului pamflet de inspirație profund aristotelică venind de la un procuror (așadar: de la un practician al dreptului) privind Lipsa de valoare a jurisprudenței ca știință[19] de către (neo-) kantianul Mircea Djuvara în contrapartidă la (re-) teoretizarea „permanențelor juridice” ca precursoare a „constantelor dreptului”, fără a înțelege că – spre deosebire de constantele gândirii juridice moderne – adevăratele constante ale dreptului aparțin domeniului prudențial în care dreptul este o parte a practicii umane orientate spre soluționarea justă unor conflicte între interese sociale reale și că tehnica specifică a argumentării juridice – întotdeauna realizată ca dialog real între părțile unui proces – nu operează cu adevăruri certe, ci cu opinii probabile, mai mult sau mai puțin dogmatizate și sprijinite nu pe silogisme apodictice, ci pe raționamente dialectice[20]. Așa cum știa însă Alexandru Aman încă la 1851, argumentele folosite în drept „se deosebesc în raport cu izvorul de unde se trag, în argumente trase din rațiune și argumente trase de la autorități”[21] și dacă poate să fie totuși vorba despre o „cercetare științifică” în drept, aceasta are ca obiect fie cercetarea – de pe pozițiile filosofiei și teoriei științei – a specificului raționalității prudențiale și a modalităților prin care în toate domeniile prudenței se ajunge ca anumite opinii să fie transformate în dogme prin acțiunea diferitelor forme de autoritate, fiind astfel excluse de la dezbaterea juridică în contradictoriu pe diferitele ei niveluri. Altfel spus, „obiectul științei dreptului este însăși jurisprudența”[22], așadar nu dreptul însuși ci doctrina juridică împreună cu legislația și practica judecătorească (ale cărei „forță obligatorie”, respectiv „autoritate de lucru judecat”, incontestabile la nivelul practicii, nu își au nicicum locul pe planul teoriei – ceea ce este valabil inclusiv pentru „principiile constituționale fundamentale” ca opinii cu autoritate pentru a căror dogmatizare au existat și există în continuare argumente a căror întemeiere nu trebuie însă niciodată confundată cu certitudinea științifică. Mai degrabă, proclamarea unor dogme prudențiale ca adevăruri științific ascunde întotdeauna exact acea ideologie pentru care nu există în realitate argumente convingătoare: iată lecția „socialismului științific” și pentru politica „lipsei de alternative” cu care este amenințat și dreptul de către „expertocrația juridică” incompatibilă cu „democrația constituțională” ca principiu fundamental. Vivant defensores!

P.S.: Aceasta e posibila lectură și perspectivă de înțelegere a ceea ce a fost odată. Pentru ultimii 34 de ani și ce este acum e greu de descris. Important rămâne însă ceea ce e de făcut spre a exista o cercetare și o știință „asupra dreptului” (ca prudentia) și a conta în istoria și concertul gândirii juridice universale. Este marea provocare pe care ne propunem a o continua.


[1] A. Aman, Logică judecătorească sau tratat de argumenturi legale urmată de logica conștiinței, C. A. Rosetti și Vinterhalder, București, 1851, p. 11.
[2] Al. Otetelișanu, Câteva principii de bază ale științei dreptului, „Dreptul” nr. 1/1942, pp. 73-93.
[3] A. Otetelișanu, Știința dreptului la noi, 1915 (extras), „Studia Universitatis Babeș Bolyai – Iurisprudentia” nr. 1/2007, p. 3-4 (3).
[4] Al. Otetelișanu, Este dreptul o știință sau o artă?, „Revista de Filosofie” nr. 3-4/1933, pp. 416-446; I. Gh. Maurer, Cuvânt înainte, „Studii și Cercetări Juridice” nr. 1/1956, pp. 11-57 (46-47).
[5] Aristotel, Etica nicomahică, trad. S. Petecel, ed. a II-a, IRI, București, 1998, p. 129 (VI, 5, 1140a).
[6] C. Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Humanitas, București, 2021, p. 193.
[7] A. d’ Ors, De la Guerra, de la Paz, Madrid, 1954, p. 160 apud C. Schmitt, Verfassungsrechtliche Aufsätze, Berlin, 1958, p. 427 apud F. A. Hayek, Law, Legislation and Liberty, Routledge, London, 1982, p. 169. Merită să reflectăm asupra semnificației pe care concluzia lui Alvaro d’Ors o dobândește în contextul citării ei de către Carl Schmitt, de la care o preia Friedrich August Hayek și de la care am preluat-o acum noi, ținând seama de marile deosebiri de concepție științifică asupra dreptului între toți acești autori.
[8] N. Iorga, Evoluția ideii de libertate, București, 1928 p. 254-255.
[9] A se vedea pe larg M. Villey, Formarea gândirii juridice moderne, Universul Juridic, București, 2023.
[10] I. Kant, Metafizica moravurilor, trad. R. Croitoru, ed. a II-a, Antaios, București, 1999, p. 67.
[11] J. Braun, Einführung in die Rechtsphilosophie, 3. Auflage, Mohr / Siebeck, Tübingen, 2022, p. 242.
[12] M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (1930), All Beck, București, 1995, p. 7, 8.
[13] T. Ionașcu, E. Barasch, Les constantes du droit: Droit et logique, „Revue Roumaine des Sciences Sociales – Sciences Juridiques” nr. 2/1964, pp. 129-143 (142).
[14] M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, All Educational, București, 1998, p. 14-16.
[15] I. Gh. Maurer, Cuvânt înainte …, op. cit., p. 47.
[16] T. Ionașcu, E. Barasch, Exemple concrete de aplicare a metodei dialectice marxiste în cercetarea științifică pe tărâmul dreptului, colecția Teorie și metodă în științele sociale, vol. III : Economie, drept, statistică, sociologie, Ed. Politică, București, 1966, pp. 99-114.
[17] T. Ionașcu, E. Barasch, Dialectica marxistă și cercetarea juridică, în „Studii și Cercetări Juridice” nr. 3/1965, pp. 175-193, 175, 176.
[18] M. Djuvara, Drept rațional, izvoare și drept pozitiv, All Beck, București, 1995, p. 508
[19] J. H. v. Kirchmann, Die Wertlosigkeit der Jurisprudenz als Wissenschaft, Haufe, Freiburg, 1990 cu o postfață de H. Klenner despre Provocare ca forță productivă (Provokation als Produktivkraft, pp. 79-98).
[20] Pe larg O. Ballweg, Science, prudence et philosohie du droit, ARSP 1965, pp. 543-560.
[21] A. Aman, Logică judecătorească …, op. cit., p. 11.
[22] O. Ballweg, Rechtswissenschaft und Jurisprudenz, Helbig und Lichtenhahn, Basel, 1970, p. 8.


Prof. univ. dr., dr. h. c. Mircea Duțu
Dr. Tudor Avrigeanu, M. iur. comp. (Bonn)
Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române