17,186 citiri

Marian Nicolae despre fascinația dreptului civil

Marian NICOLAEAlina Matei: Mulțumesc, stimate domnule Profesor Marian Nicolae, pentru că aţi acceptat să acordaţi un interviu cititorilor JURIDICE.ro. Aţi urmat un liceu cu profil umanist. La olimpiade aţi fost?

Marian Nicolae: Mulțumesc și eu pentru această invitație neașteptată. Este primul meu interviu în adevăratul sens al cuvântului. Și, dacă vă amintiți, când am vorbit prima dată de acest lucru, în vara trecută, cred, am fost destul de rezervat, dacă nu chiar ostil acestei onorante propuneri. Adevărul este că nu-mi plac interviurile. Sper, totuși, să iasă bine și ambele părți să fie relativ mulțumite!

Revenind la întrebarea sau, mai exact, la întrebările Dvs., într-adevăr, am absolvit Liceul de filologie-istorie din Craiova, actualmente „Elena Cuza”, în anul 1985. Am participat și la olimpiade, la „Istorie” numai, deoarece îmi plăcea foarte mult… Eram, cum se spune astăzi, un apucat. Și citeam mult: de la manuale, reviste istorice (Magazinul istoric, în primul rând) și romane istorice la lucrări pur științifice, precum Istoria românilor, de Constantin C. Giurescu, și, mai ales, cărți de istorie universală. Voiam să merg mai departe la Facultatea de Istorie din București, visând și la o frumoasă carieră în domeniu (profesor, istoric, arheolog etc.). Dar n-a fost să fie!

Alina Matei: Aproape toţi cei care urmau profilul “filo” se vedeau studenţi la Drept. În cazul dumneavoastră, care a fost atracţia? Eu am făcut Dreptul pentru că aveam două prietene cu părinţi magistraţi şi în pauzele dintre ore mergeam la tribunal, care era foarte aproape de liceu, şi mi s-a părut interesant. Şi vă mai mărturisesc că am fost foarte curioasă să aflu cum Dumnezeu poţi să omori un om şi un alt dumnezeu, de pe pământ, să nu-l condamne la nicio zi de închisoare. Şi azi mă mai mir de uciderea din culpă. Dar interviul nu este despre mine. Ce v-a împins spre drept?

Marian Nicolae: După cum am spus, în liceu voiam să fac facultatea de istorie, fiind cu adevărat pasionat de această disciplină și visând la o carieră în domeniu. În anul IV de liceu m-am răzgândit și am luat decizia să merg la Drept, urmând, e drept, și sfatul unui unchi care spunea că este mult mai atractivă o carieră în magistratură, ca procuror sau judecător, decât să ajungi un profesor oarecare de istorie. Din clasa mea, în mod curios, nu erau mulți care doreau să facă dreptul, cinci-șase colege și doi colegi, eu și Aurel Ciobanu-Dordea (devenit și coleg la facultate, la Drept internațional public, iar actualmente, înalt funcționar UE).

Nu pot spune că m-a împins ceva anume spre drept, în afară, poate, de dorința mai mult inconștientă decât conștientă, de a fi judecător sau, eventual, procuror. De istorie mă cam plictisisem, cred, și dreptul mi se părea ceva nou și, în orice caz, mai spectaculos. Să fii procuror sau judecător era, e drept, mult mai rezonant… Una peste alta, cum am spus, m-am decis în ultima clipă să merg la Drept. A fost, se pare, o alegere inspirată!

Alina Matei: Şi aţi venit, de fapt, iniţial, am dorit să spun, venirăţi, la Bucureşti să vă faceţi şef de promoţie. Craiova era prea mică? Eu m-am dus la Timişoara pentru un băiat. Văd că vă fac tot felul de mărturisiri… 

Marian Nicolae: Da, pentru că nu erau atunci, în anii ’90, multe opțiuni. După cum se știe, existau doar trei facultăți de drept în toată țara, la București, Cluj și Iași. La Craiova nu mai era nici facultatea de istorie care existase la un moment dat, dar fusese desființată în anii ’70.

Pentru mine, așadar, a fost ușor să aleg Bucureștiul. Nu numai că era mai aproape de casă, dar doream să merg în Capitală. Veneam din provincie, nu! Clujul și Iașiul erau tot orașe de provincie și mi se păreau, de altfel, prea departe… În orice caz, facultățile de drept de acolo nu-mi spuneau nimic! Chiar dacă, poate, concursul ar fi fost mai ușor!

Alina Matei: Şi aţi ajuns judecător. De ce aţi renunţat după patru ani?

Marian Nicolae: După patru și jumătate! Inițial, în primii doi de facultate, credeam sau, mai degrabă, speram, că o să fiu procuror. În anul III am făcut practică la Judecătoria Sectorului I București, unde am luat un prim contact cu activitatea judiciară. Am întâlnit acolo persoane de mare calibru profesional, foarte pasionați de ceea ce făceau, precum doamna jud. Gabriela Bîrsan, domnul jud. Cristian Iordănescu (ajuns, după Revoluție, în anii 2000, decanul Baroului București) și mulți alții, despre care acum, din păcate, nu îmi mai amintesc. Îmi cer sincer scuze! Am aflat atunci că procesele civile, care presupun, prin excelență, mult drept civil, sunt cele mai frumoase. Am văzut și că nu procurorul, ci judecătorul este actorul principal, el împarte dreptatea, el dă verdictul inclusiv în procesele penale, și acest lucru mi s-a părut formidabil.

Cu riscul de a fi acuzat de subiectivism, profesia de judecător este, cred, de departe cea mai completă și, după părerea mea, și cea mai frumoasă! (de aceea este singura profesie pe care o recomand studenților!). E drept, că e și cea mai delicată, cea mai încărcată de responsabilitate! Nu e ușor să fii judecător!

Cum renunțasem deja la lucrarea de licență la drept penal (în paranteză, fie spus, în primul semestru al anului III, mă tenta o temă de drept penal, chiar cochetam cu ceva legat de infracțiunea de delapidare, sub coordonarea regretatului prof. Avram Filipaș) și optasem, finalmente, pentru o temă de drept civil – Vânzarea lucrului altuia (chestiune, se știe, foarte controversată, sub imperiul vechiului Cod civil) –, sub coordonarea regretatului prof. Francisc Deak (care mi-a fost un timp – puțină lume știe, cred – și conducător de doctorat, după decesul, neașteptat, al prof. Gh. Beleiu), am luat decizia, de data aceasta în deplină cunoștință de cauză, de a deveni judecător. Evident, îmi doream să judec în procese civile, iar nicidecum penale.

Și, astfel, când am absolvit facultatea, în anul 1991, beneficiind, trebuie să recunosc, și de șansa formidabilă oferită de Revoluție (care a înlesnit, după cum se știe, accesul în magistratură, inclusiv în orașele mari, în Capitală și reședințele de județ), am optat pentru funcția (astăzi se spune demnitatea publică) de judecător. După un scurt periplu pe la Judecătoria Buftea, am ajuns la Judecătoria Sectorului 5 București (președinte Iancu Caramihai), unde am avut colegi de excepție: Romelia Dragomir, Dan Lupașcu, Ioana Herold, Mariana Rudăreanu, Ioana Surdescu, Dana Vartires etc. Mai târziu, au venit și alți tineri judecători care vor face, rapid, o frumoasă carieră în magistratură: Andreia Constanda, Luciana Mera, Alina Țuca etc.

Tot în anul 1991 am urmat cursurile Institutului pentru Pregătirea și Perfecționarea Magistraților (actualmente Institutul Național al Magistraturii), proaspăt înființat de ministrul justiției Victor Babiuc (director Valeriu Stoica), numărându-mă printre absolvenții primei promoții, în 1992.

Între timp, în anii 1993-1994, a apărut și tentația scrisului și, odată cu ea, și varianta, niciodată visată, a unei posibile cariere didactice. A fost, mai întâi, propunerea prof. Valeriu Stoica și Flavius Baias, cu agrementul domnului Decan Corneliu Bîrsan, de a ține, pentru început, niște seminare la materia drepturilor reale și a obligațiilor, în calitate de colaborator extern. Apoi, la scurt timp, a venit o nouă propunere de colaborare, absolut neașteptată, și din partea regretatului prof. Gh. Beleiu, la materia dreptului civil de anul I.

Astfel, din 1995, a trebuit să împart timpul și munca între judecătorie și facultate, însă, văzând că este imposibil să împac cele două activități, a trebuit, din păcate, să renunț la magistratură. A fost o decizie dificilă (inclusiv din punctul de vedere material, întrucât indemnizația de judecător era mult mai mare decât salariul unui asistent universitar) și, mai ales, temerară, deoarece nu știam dacă cariera didactică va fi sau nu mulțumitoare. Mă îngrozea faptul că nu voi putea să scriu și să public ceva bun și serios în domeniu și, deci, nu voi putea, astfel, să onorez încrederea acordată. Prof. Beleiu mi-a înțeles perfect temerea și m-a asigurat că nu vede aici nicio problemă. „Din moment ce ai minte și gândești sănătos, mi-a spus – reproduc, acum, din memorie –, poți să faci față ca asistent și, cu siguranță, poți și să scrii!”. Mi-a amintit, totodată, că scrisesem deja o notă critică la o decizie civilă privind chestiunea, și acum discutată, a posibilității instanței de a da o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare (publicată în revista „Dreptul” nr. 9/1993), și, deci, iată, că se poate! Am rămas însă sceptic și, cu inima îndoită, am acceptat propunerea. Dar, ideea incapacității de a scrie (e vorba, desigur, de a scrie literatură juridică, iar nu literatură propriu-zisă), cum spune undeva Raymond Aron, m-a torturat mult timp după aceea și nu știu dacă astăzi, după mai bine de 25 de ani, m-am vindecat cu adevărat.

Și așa, în 1995, cred, am ajuns asistent universitar la disciplinele Drept civil. Teoria generală și Drept civil. Persoanele. O nouă provocare, un nou început …

Alina Matei: V-aţi gândit că, poate, dacă aţi fi rămas judecător conturul practicii neunitare în materie civilă ar fi fost altul?

Marian Nicolae: Tot timpul, chiar și astăzi, am nostalgia anilor de magistratură. Și, uneori, regret că am renunțat la această formidabilă profesie.

În ceea ce privește întrebarea Dvs., răspunsul este negativ. De altfel, nu m-am gândit nicio clipă la acest lucru și, oricum, nu cred că un simplu judecător poate ameliora practica neunitară în materie civilă (și nu numai). Este vorba, aici, de o practică constantă care se formează în timp și presupune concursul tuturor judecătorilor, de la toate instanțele și din toate epocile. Dreptul, înainte de toate, este, se știe (sau ar trebui să se știe), o experiență juridică milenară, și, deci, tradiția (de la lat. traditio, is = transmitere, predare; obicei, ceea se perpetuează și se transmite din generație în generație) în drept (și nu numai în drept) este esențială (de altfel, pentru Hannah Arendt, cum se știe, la baza civilizației occidentale, deloc întâmplător, au stat acești trei piloni care s-au presupus și condiționat reciproc: autoritatea, religia și tradiția; astăzi, din păcate, acești piloni nu mai sunt, deoarece, rând pe rând, s-au prăbușit, în ultimele trei secole îndeosebi!).

Practica constantă mai presupune și un drept (în primul rând, o legislație scrisă) rațional, stabil și coerent, dar aceste calități nu se regăsesc, din păcate, în dreptul românesc postdecembrist, caracterizat prin lipsă de măsură, instabilitate cronică și lipsă deopotrivă de viziune strategică. Fără a mai vorbi de voluntarism și amatorism juridic.

Alina Matei: Avocatura oferă libertatea, timpul pentru a vă dedica facultăţii şi scrisului?

Marian Nicolae: Am cochetat o vreme și cu avocatura, dar am văzut că nu mi se potrivește. Structural, am rămas judecător. Cercetez și gândesc un caz (res, casus iuris, afacere juridică) ca judecător, iar nu ca avocat. De aceea, la îndemnul și sprijinul domnului Decan Viorel Mihai Ciobanu, am acceptat să fiu arbitru, cu atât mai mult cu cât acesta este, și el, tot un judecător, un iudex privatus, desigur. Este o „meserie” grea, dar frumoasă, nobilă și, indiscutabil, vie, mereu proaspătă.

În prezent, mai exact din 2007, nu mai sunt avocat activ, ci figurez pe Tabloul avocaților suspendați din exercițiul profesiei și voi rămâne acolo și în viitorul apropiat, cel puțin până când voi reuși (și dacă voi reuși ?!) să duc la bun sfârșit 2/3 proiecte editoriale, „grele”, foarte importante pentru mine și la care lucrez sau, după caz, gândesc de ani buni!

Alina Matei: Există o caracteristică a profesorilor de drept din România?

Marian Nicolae: Întrebare într-adevăr dificilă! Nu știu dacă profesorii noștri de drept se disting prin ceva anume! Ar trebui, poate, să fie (mai) ancorați în realitatea juridică și, mai ales, să posede o solidă cultură nu numai juridică! Din păcate, se observă o carență în cunoașterea dreptului comparat, iar cât privește dreptul clasic (romano-canonic) – așa-numitul drept comun (utrumque ius) – , acesta este cvasi-necunoscut pentru majoritatea profesorilor. La acestea se adaugă neantul comunist, care a rupt legăturile cu lumea juridică occidentală, rezultând un decalaj colosal între pregătirea și viziunea teoretică și practică ale unui profesor de drept romano-germanic (fără a mai vorbi de profesorii de common law) occidental și acelea ale unui omolog răsăritean, format sau provenind din fostul lagăr comunist (de ex., un profesor român, ca în cazul de față).

Știința juridică română, trebuie să recunoaștem, este într-o criză profundă: de idei, de metode, personal, de instituții, de atitudine în ceea ce privește rolul și funcțiile juristului la catedră, în instanțe și în cetate.

Și nimeni, se pare, nu face nimic pentru a rezolva această criză devenită de mult timp cronică!

Alina Matei: Credeţi în vocaţia profesorului de a fi doar profesor? Adică nepracticând şi alte profesii. La facultăţile de drept din România, există două categorii de profesori: profesori care sunt doar profesori şi profesorii care îşi practică o profesie juridică. Predomină profesorii şi-şi (şi la şcoală şi la biroul lor de…). Sau aspectul acesta nu contează, atâta vreme cât modul cum se prezintă studenţilor este cel mai important, atâta vreme cât profesorii sunt poate cel mai important factor de motivare pentru studenţi? Constituţia garantează dreptul la educaţia copiilor.

Marian Nicolae: Ideal, un profesor trebuie să îmbine cunoștințele teoretice cu cele practice.

De aceea, nu e nimic rău că un profesor exercită și o altă profesie, în special vreuna ca valențe practice (avocatură, magistratură, arbitraj, consiliere juridică etc.) ori exercită vreo funcție sau demnitate publică.

Numai că la noi activitatea didactică este în multe cazuri o simplă anexă, un mijloc pentru a „spori” sau „spoi” cartea de vizită a avocatului, judecătorului, parlamentarului etc. O formă fără fond, ar zice Maiorescu!

Mai mult, sunt și profesori care nu au nicio vocație, deci cazuri tragice în care aptitudinea sau vocația de cercetare științifică nici nu se mai pune, fiind scoasă, realmente, din discuție, deoarece o astfel de cerință devine pur și simplu iluzorie.

Cum ne spunea o dată, în anii 1990, la un seminar de drept penal special, prof. Avram Filipaș, un profesor nu se poate naște peste noapte, ci are nevoie pentru a se forma cu adevărat de cca. 16-18 ani. Am fost surprins să aud acest lucru și mi s-a părut o afirmație cel puțin exagerată. Astăzi însă îi dau perfectă dreptate prof. Filipaș, la care aș mai adăuga, dacă mi se permite, ceva. Cei cca. 16-18 ani de pregătire și formare profesională nu sunt suficienți, ci este nevoie și de întâlnirea cu marii magistri, cu adevărații profesori, dacă nu în carne și oase, măcar cu spiritul lor, cu operele lor scrise.

Personal, dacă am izbutit ceva pe tărâmul dreptului, se datorează numai și numai faptului că am avut norocul unor astfel de întâlniri, atât vii, directe, „în carne și oase”, cât și imaginare, indirecte, scriptis operibus.

Am avut astfel șansa, rarisimă, a întâlnirii unor juriști (civiliști, comercialiști, proceduriști etc.) remarcabili, de excepție: prof. Gh. Beleiu, Ș. Beligrădeanu, C. Bîrsan, O. Căpățînă, V.M. Ciobanu, Fr. Deak, L. Pop, V. Stoica. Grație lor am aflat și învățat multe despre tainele și virtuțile dreptului, cum să citesc un text de lege sau de doctrină, cum să cercetez o chestiune juridică și să caut soluții cât mai juste, cum să propun și să formulez rezolvări posibile și, bineînțeles, cum să scriu literatură juridică de bună calitate.

Dar, Dei gratia, am avut, în plus, norocul întâlnirii, faste și decisive, cu operele fabuloase ale unor juriști de excepție, reușind, cu greu, e drept, să mă familiarizez cu aceste trei probleme fundamentale ale dreptului pozitiv (ius humanum): concepția asupra dreptului (ce este dreptul? care este sensul, finalitatea lui?), rolul (funcțiunea) judecătorului și misiunea (sarcina) juristului (prudens) autentic în producerea, interpretarea și aplicarea dreptului. Nu pot și ar fi păcat să nu amintesc aici, măcar în treacăt, pe câțiva dintre acești mari juriști: pe jurisconsulții romani Salvius Iulianus și Æmilius Papinianus, pe canoniștii (și teologii) Sf. Isidor de Sevilia și Grațian, pe civiliștii Emilio Betti și Georges Ripert, pe comercialiștii Cesare Vivante și Tullio Ascarelli, pe istoricii Francesco Calasso și Paolo Grossi, pe proceduriștii Giuseppe Chiovenda și Jacques Héron, pe romaniștii Friedrich Carl von Savigny și Filippo Gallo, ori pe teoreticienii Hans Kelsen și Ronald Dworkin. La acestea, n-ar putea fi omise, in fine, operele colosale ale marilor teologi (și filosofi) ai lumii occidentale și nu numai. M-aș opri, pentru a respecta simetria, la aceste două nume uriașe: un platonician, Sf. Augustin, și, respectiv, un aristotelician, Sf. Toma d’Aquino.

În orice caz, fără o pregătire adecvată a cadrelor didactice (de la asistent la profesor universitar) și fără mentori (dar și discipoli) adevărați care să asigure formarea și perfecționarea lor continuă, și, de asemenea, fără nașterea și funcționarea unor veritabile școli juridice care să devină, în timp, focare, centre importante de gândire autonome și deschise dialogului și concurenței, nu se va schimba nimic (se vorbește, mai ales, după 1990, de Școala de la București, Școala de la Cluj etc., dar, în ceea ce mă privește, sunt vorbe goale, fără nicio acoperire în realitate). Ca și știința noastră juridică, învățământul juridic românesc este și va rămâne mult timp de-acum înainte de slabă calitate, mediocru și fără viitor. Din păcate, în loc de a fi oprită și, eventual, de a fi depășită, această criză profundă riscă, se pare, să se agraveze! Noile codificări și cerința armonizării cu legislația europeană sunt, cu siguranță, niște oportunități excelente, dar, mă tem că, în „bună” tradiție românească, vor fi și ele ratate, mai ales dacă, în contextul internațional actual, integrarea europeană și dezvoltarea politico-economică a Uniunii Europene vor da greș, ceea ce, trebuie să recunoaștem, nu poate fi exclus, ci, dimpotrivă, ar trebui luat în calcul!

Desigur, criza învățământului românesc, accentuată după anii ’90, nu este singulară. Este, în realitate, vorba de o acută criză a întregii culturi române, iar această criză nu poate fi depășită, după părerea mea, decât eradicând cât mai complet posibil tarele culturii românești, formidabil, diagnosticate în 1868 de Titu Maiorescu: mediocritatea și impostura (v. studiul, superb, dar năucitor prin luciditatea, obiectivitatea și exactitatea lui, În contra direcției de astăzi în cultura română, 1868).

Avem nevoie, în două cuvinte, de: valoare și adevăr!

Fără ele, o cultură, observă Maiorescu, nu are niciun viitor! Într-adevăr, spune marele nostru cărturar (op. cit. supra):

Căci, fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că la momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi și această formă binefăcătoare a vieței omenești; dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor, și dacă stăruiește în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea lege a Istoriei: că în lupta între civilizarea adevărată și între o națiune rezistentă se nimicește națiunea, dar niciodată adevărul”.

Aceasta, pe de-o parte! Deoarece, pe de altă parte, o cultură mică, așa cum este cultura română, trebuie să devină una mare, dar, pentru a fi mare, ea presupune existența unei veritabile piețe a ideilor în toate formele de manifestare a spiritului (artă, științele naturale și umane, filosofie, religie etc.), așa cum excelent observa H.R. Patapievici nu cu mult timp în urmă (v. principaliter, pentru o discuție generală, admirabilul eseu De ce nu avem o piață a ideilor, Ed. Humanitas, ed. a 2-a, București, 2014). Deci, școli juridice autentice și un dialog viu între acestea.

Răspunsul meu la această întrebare a fost, după cum se vede, cam lung, complex, însă mi s-a părut că este o întrebare „cheie”, care trebuie tratată din mai multe unghiuri de vedere, astfel că Dvs. și cititorii juridice.ro veți fi, sper, înțelegători …

Închei, prin urmare, acest răspuns, constatând, cu amărăciune, că nu există, din păcate, semne de îmbunătățire. Studenții, dacă ar fi realmente serioși și responsabili, ar putea susține, în mod real, schimbarea și ar lupta efectiv pentru realizarea ei. Spre ex., ar putea pretinde profesorilor un alt nivel, superior, de pregătire profesională, didactică și științifică, și, la rândul lor, ar putea și ei renunța la atitudinea actuală, la dorința sau tendința de a se complace în mediocritate, indolență și autosuficiență, mulțumindu-se, așadar, cu puțin. Și, dovadă că lucrurile nu se așază pe un făgaș normal, ci, din contră, derapajul continuă este faptul că tocmai în aceste zile la Facultatea de Drept a Universității din București s-a renunțat, din acest an universitar (2016/2017), și la lucrarea de licență, spre bucuria, nu mă îndoiesc, a studenților și liniștea profesorilor …

Alina Matei: Principiul calităţii este pe podium (locul doi) între principiile care guvernează învăţământul românesc. Cum prinde viaţă acest principiu când predaţi studenţilor?

Marian Nicolae: Pentru mine, ceea ce predau studenților a fost și este cea mai mare provocare. Dacă, parafrazând din nou pe Raymond Aron, tortura ideii incapacității de a scrie s-a mai domolit, între timp, în schimb, ideea de a transmite studenților, din neștiință sau ignoranță, informații și cunoștințe eronate, trunchiate sau îndoielnice mă obsedează continuu. Dreptul civil este prin excelență problematic, un drept viu, dar și un mister încă și poate niciodată elucidat, iar riscul de a preda teze sau idei greșite este imens. În orice caz, de la primul curs am avut grija să avertizez pe studenți că ceea ce citesc în manuale și tratate, ceea ce aud în cadrul unei prelegeri ori ceea ce se dezbate în cadrul unui seminar nu este și nu poate fi ceva definitiv adjudecat ori ceva absolut sigur, neîndoielnic și necontroversat, ci, dimpotrivă, totul – sau aproape totul – este sub semnul discuției – cum spune de altfel nu întâmplător motto-ul unei reviste pe care am fondat-o (Revista română de drept privat) –, adică trebuie verificat, testat, înainte de a fi acceptat, susținut sau valorificat. Orice teorie științifică, deci, și una juridică, este, în faimoșii termeni popperieni, prin definiție „falsificabilă”, adică, numai provizoriu, adevărată, rectius validă. Iată de ce atât profesorul, cât și studenții nu trebuie să uite că dreptul civil se predă și se învață „sub beneficiu de inventar”!

Dacă studentul de anul I înțelege acest lucru, va fi un bun jurist! Dacă nu, va fi un pericol public!

Aș mai preciza că tocmai acest lucru – faptul, repet, că problematica dreptului civil este de o complexitate și de o subtilitate deconcertante – m-a făcut să întârzii – iată mai mult de 15 ani!!! – publicarea unui curs personal de teoria generală a dreptului civil. Faptul că, în sfârșit, el va apărea, sper, în acest an – probabil, nu într-unul, ci în două volume – nu va însemna, se înțelege, sfârșitul tuturor dilemelor și nici certitudinea validității (legitimității) tuturor soluțiilor la care am ajuns ori pe care le-am propus în acest curs, mult așteptat de studenți, dar și de practicieni (foștii studenți)! Sper numai că vor rămâne mai puține dileme și, mai ales, nu vor fi prea multe erori. Ar fi, într-adevăr, minunat! Important este însă să apară cursul și apoi vom vedea!

Alina Matei: Cum îi vedeţi pe studenţi? Cum sunt ei? Vă gândiţi că printre ei e posibil să fie un viitor Marian Nicolae?

Marian Nicolae: Mă așteptam și m-aș fi bucurat ca studenții de azi să fie altfel, mai vii, mai iscoditori, mai pasionați și, poate, mai serioși decât am fost noi! Totuși, în afară de o nemaipomenită abilitate tehnică – computer, internet etc. – și de accesul liber la o uriașă bază informațională, nu observ alte diferențe calitative, de esență, față de generația mea.

Nu este exclus, desigur, să mă înșel! În caz contrar, este mare păcat!

După părerea mea, procentual, numărul studenților buni și foarte buni nu s-a schimbat.

Cu siguranță că printre studenți (și foști studenți) sunt mai mulți „Marian Nicolae”. Vă pot spune și numele unuia, dacă doriți: Cristian Paziuc.

Menirea oricărui profesor este să facă posibilă apariția unui succesor care nu numai să-i continue munca, ci și s-o sporească și, deci, s-o depășească. Dacă nu există nimeni care să-i ia locul, înseamnă că munca profesorului a fost zadarnică.

În ceea ce mă privește, sper ca munca mea, și am aici în vedere lucrările mele importante, va fi continuată de cineva, nu va rămâne o muncă stearpă, o muncă fără sens sau rost …

Alina Matei: Da, un profesor trebuie să scrie. Dumneavoastră de ce scrieţi? Aveţi o motivaţie generală sau fiecare carte este scrisă cu un scop? Am citit prefaţa la cartea Unificarea dreptului obligaţiilor civile şi comerciale unde explicaţi de ce aţi scris-o (“am scris această carte cu speranţa sinceră ca tot mai mulţi jurişti, privatişti şi publicişti, să încerce să caute şi să găsească elementele care-i unesc, iar nu pe cele care-i despart şi-i izolează”, pag. 10). Cărţile le gândiţi pentru mintea studenţilor, a profesorilor care vă vor citi, pentru minţile extratereştrilor care vor fi tot mai prezenţi în viitorul nu foarte îndepărtat? Umberto Eco spune că fiecare scrie cu gândul la un cititor…

Marian Nicolae: Ați pomenit de Umberto Eco, care ne-a părăsit, din păcate, chiar anul trecut. Este unul din autorii mei preferați și aș spune iubiți. De la Eco am învățat, spre ex., că interpretarea unui text are anumite limite, că orice text este, în realitate, o opera aperta, un lucru deschis, iar nu închis, susceptibil, așadar, în mod firesc, de mai multe interpretări posibile (ținând seama de intentio auctoris, luând în discuție intentio operis, sau pornind de la intentio lectoris), însă – ceea ce este capital, inclusiv în cazul textelor juridice – nu orice interpretare este admisibilă (rezonabilă) și, deci, legitimă, valabilă. Cu alte cuvinte, sunt și interpretări absurde, inadmisibile, neverosimile care nu pot fi acceptate, fiind nerezonabile și viciate (dacă nu vicioase), iar astfel de interpretări sunt sau, după caz, pot fi întâlnite și în drept.

Vă mulțumesc pentru ca ați amintit de această personalitate excepțională și mă doare faptul că un grandissimo autore, cum este Eco, nu a fost prețuit la adevărata valoare, dacă ne amintim numai că uimitorul său roman, Numele trandafirului, a fost, pe nedrept, ignorat de cei responsabili cu decernarea Premiul Nobel pentru literatură. Și nu numai acesta…

Revenind la întrebare: De ce scriu!

Nu știu exact!

Cum spuneam, mult timp am fost torturat de gândul de a nu putea scrie!

Deci, de ce scriu?

Poate de teama de a trece prin această lume fără a lăsa vreo urmă!

Poate pentru a încerca să mă cunosc mai bine și să încerc să-mi depășesc limitele!

Poate, și acesta ar putea fi un răspuns, pentru a împărtăși altora gândurile, întrebările, dilemele și convingerile mele!

Scriu, deci, cu speranța ca din lucrările sau, mai exact, încercările mele să răsară niște „semințe” (în termenii Socratelui nostru, filosoful Al. Dragomir), pe care alții să le ia, să le cultive și să obțină o recoltă frumoasă și bogată din care să se hrănească mai mulți, tot mai mulți, nu doar semănătorii, ci și secerătorii și consumatorii…

În afară de acestea, există, desigur, și motivații concrete, particulare, dincolo de faptul, bine știut, că fiecare carte are rostul și destinul ei, care întotdeauna scapă, practic, autorului.

Ați vorbit despre scopul (și motivul) ultimei mele monografii – Unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale (2015) – , dar și Contribuții la studiul conflictului de legi în timp (în materie civilă), din 2013, are un scop (căutarea formulei ideale de soluționare a conflictului de legi în timp), după cum și teza de doctorat, Prescripția extinctivă, din 2003 (și mai apoi, însuși Tratatul de prescripție extinctivă, 2010) are un scop anume (încercarea de a supune unei analize sistematice, inter și intradisciplinare, o instituție juridică de tradiție, în speță, prescripția extinctivă, instituție care transgresează și, prin aceasta, minează distincția/opoziția considerată de unii și azi ca absolută dintre ius privatum și ius publicum) ș.a.m.d.

Alina Matei: Noul Cod civil a unificat dreptul celor două tipuri de obligaţii. În carte – Unificarea dreptului obligaţiilor civile şi comerciale – sunt redate foarte precis opiniile profesorilor români, şi nu doar ale acestora, cu privire la substanţa, rolul, delimitarea, nedelimitarea dreptului civil de cel comercial. Niciunul dintre autori nu revendică cunoaşterea absolută, ceea ce e foarte bine. Pare că Noul Cod civil a tranşat. De unde zbuciumul? Întrucât bine spuneţi că ”orice cod, deci şi un cod civil, prin definiție, nu trebuie şi nici nu poate fi o reglementare completă, exhaustivă, a tuturor relaţiilor sociale” (pag. 525).

Marian Nicolae: Într-adevăr, mare și, mai ales, inutil zbucium! Trăim, cum spune Marguerite Yourcenar, într-o epocă de cumplită specializare, iar acest lucru se vede și în domeniul dreptului. Specializarea în sine nu este un lucru rău, dar, când specialiștii uită că sunt specialiști, deci, particulariști, posesori a unor cunoștințe fatalmente limitate, fragmentare și insuficiente, riscul specializării este imens.

Unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale a fost inevitabilă, așa cum au profesat-o mari civiliști (A. Teixeira De Freitas, E.M. Meijers, G. Ripert, etc.) și comercialiști (C. Vivante, E. Thaller, M.A. Dumitrescu etc.) la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul secolului trecut. În condițiile în care deosebirile dintre obligațiile civile și așa-zisele obligații comerciale erau formale, iar nu substanțiale, nu se putea vorbi de un drept comercial veritabil. Și, în condițiile în care multe din codificările civile postbelice, mai ales cele făcute după destrămarea comunismului și sfârșitul Războiului rece (Codul civil olandez, Codul civil rus, Codul civil brazilian, Codul civil ceh, Codul civil ungar etc.) au suprimat această distincție, nu se putea ignora tendințele legislative unioniste și de armonizare a drepturilor naționale. Numai specialiștii noștri (i.e. comercialiștii) se încăpățânează să apere un drept comercial care a murit demult sau, cum am susținut în lucrarea amintită, nu a existat cu adevărat niciodată.

Alina Matei: Cod comercial român (aproape) nu mai avem, ca urmare a abrogării (”menţinerea Codului de comerţ după intrarea în vigoare a Noului Cod civil ar fi fost o soluţie nu numai inoportună, ci şi esențial eronată”, pag. 454). Dar drept comercial ca materie de predare în facultate avem în continuare, “rebotezat“ la Bucureşti, cum spuneţi dumneavoastră (pag. 515)  – “care continuă să existe, dar întemeiat pe noile fundamente reglementate de Codul civil”, cum declara profesorul Stanciu Cărpenaru, sau “dreptul comercial, departe de a dispărea odată cu intrarea în vigoarea a NCC, dimpotrivă, a supravieţuit, chiar dacă fundamentul, obiectul şi izvoarele lui s-au schimbat“ (pag. 518), – şi mai nou avem Tribunalul Comercial Bucureşti, care s-a alăturat Tribunalului Comercial Cluj şi Tribunalului Comercial Mureş. Muşchiul dreptului civil a fost consacrat legislativ. În Epilogus spuneaţi: Codul de procedură civilă a desăvârşit şi oficializat dispariţia distincţiei dintre litigiile civile şi cele comerciale (pag. 648). Orientarea în materie de procedură este spre tribunale comerciale. Este ceva întunecat aici? 

Marian Nicolae: Am răspuns, cred, încă de la întrebarea anterioară. Controversa asupra sorții dreptului comercial și, mai nou, a așa-ziselor „tribunale comerciale” (rectius, tribunale specializate) mi se absurdă, fiind lipsită de obiect. Dacă nu există obligații comerciale, există drept comercial? Dacă nu există procedură comercială, există tribunale comerciale? Un om rațional va spune, evident, că nu! Un om irațional (sau interesat să apere o disciplină, o catedră, niște scaune etc.) va spune, tot evident, că da! Cine are dreptate?

În această controversă, de la început și fără nicio ezitare, am ales a mă situa de cealaltă parte, pe care am numit-o rațională și este deopotrivă realistă, și sper ca și în continuare, cu prilejul altor eventuale controverse, să fiu și să rămân, cu voia Domnului, mereu de aceeași parte, care, în fond, este partea raționalului, a rezonabilului, a capacității de a discerne, de a-ți reprezenta, de a imagina și căuta adevărul, de a îndrăzni să-l spui cu orice preț, de a fi nonconformist, adică, în definitiv, de a fi de partea „bunului-simț” (în accepțiunea dată de Al. Paleologu, în remarcabila sa carte: Bunul simț ca paradox).

Alina Matei: V-a preocupat conceptul de autonomie ”în” drept despre care aţi spus că ”este unul dintre conceptele cele mai obscure şi, din această cauză, dintre cele mai dificile de gândit şi construit” (pag. 212 din carte). Având în vedere că începând din acest an, 2017, un robot va aseleniza pe Lună cu scopul de a îndeplini misiuni comerciale pe satelitul natural al Pământului, despre ce drept vom putea vorbi?

Marian Nicolae: Sper că nu despre dreptul comercial? Glumesc, evident! Nu cunosc, recunosc, statutul juridic al Lunii și mărturisesc că nu mă interesează. S-ar putea să fie vorba de un res communis, deci, nimeni n-ar putea dobândi vreun drept asupra ei. La vârsta mea, îmi este însă indiferent, dacă se va locui cândva acolo, și oricum comerțul cu artefacte selenare nu poate scăpa de acțiunea dreptului civil (ius commune).

Cât privește conceptul însuși de „autonomie”, el este, după cum spune Candian – un reputat comercialist italian (un particularist, deci, dar unul de „bun-simț”, în termenii lui Al. Paleologu) –, un concept fals, lipsit de conținut juridic, deoarece dreptul comercial sau dreptul maritim, spre ex., drepturi eminamente fragmentare, nu se pot opune sau separa de dreptul civil, ci, mai degrabă, împreună alcătuiesc o unitate, un singur sistem juridic, fiind, așadar, părți ale acestuia, așa cum, în dreptul roman, ius gentium – drept flexibil, neformalist, fondat pe æquitas și (bona) fides, formidabilă creație a pretorilor și jurisconsulților vremii – nu era decât o parte a lui ius civile, respectiv acea parte aplicabilă nu numai raporturilor inter cives, ci și inter romanos et peregrinos.

Autonomia „în” drept și cea „a” dreptului – nu pot să nu subliniez – sunt două lucruri distincte, însă capitale, din perspectiva dreptului ca sistem: dacă dreptul este un sistem, atunci componentele sale nu pot fi autonome, căci, părțile presupun întregul, iar întregul părțile: deci, nicio ramură a dreptului nu este autonomă, fapt excelent remarcat de Kelsen; apoi, dacă dreptul este un sistem autonom, înseamnă că este independent de morală, de religie, de politică, de economie etc.; pentru adepții teoriei pure a dreptului, dreptul este autonom, în timp ce pentru adversarii acestei teorii, dreptul nu este autonom.

În ceea ce mă privește, nu se poate susține nicio autonomie „în” drept, după cum trebuie respinsă și autonomia dreptului ca atare.

De altfel, așa-numitele principii juridice, îndeosebi generalia principia iuris, sunt postulate care fundamentează și condiționează dreptul, fiind astfel extrinseci, iar nu intrinseci acestuia, și, deci, nu sunt și nu pot fi „creații” ale legis latorului, cum se susține încă și chiar vârtos, uneori. Acest lucru a fost ignorat de pozitiviști, neputând astfel justifica și, deci, legitima, legislația vădit injustă. Or, după cum spune, admirabil și definitiv, Sf. Augustin: Lex iniusta non lex est. Și înaintea lui, Celsus: ius est ars æqui et boni [æquum și bonum, repere fundamentale ale lui ius postivum, s-a observat, în mod just, nu pot fi însă create, nici definite de acesta, în speță de legis lator (conditor), dar pot și trebuie să fie postulate și, mai ales, urmărite ca scopuri ultime de către acesta și pot fi astfel verificate în procesul de interpretare și aplicare a dreptului].

Se poate, cred, ușor observa, că filosofia lui „în” și a lui „a” este utilă și dreptului. Ea ilustrează totodată frumusețea, dar și fascinația lui continuă, precum și neliniștea imposibilității definirii lui în termeni pur științifici. Toată lumea știe sau simte când un lucru este drept sau nedrept. Nimeni, însă, parafrazându-l pe Sf. Augustin apropo de faimoasa lui definiție asupra timpului (Ce este, deci, timpul? Dacă nimeni nu mă întreabă, atunci ştiu. Dacă sunt însă întrebat şi caut să explic celui care mă întreabă, nu mai ştiu; Confesiuni, XI, 14, 17), nu poate, din păcate, să explice – convingător și, mai ales, complet, fără rest – cum știe acest lucru, faptul că, in casu, este vorba de un lucru mai degrabă just (iustum) decât injust (iniustum).

Alina Matei: De prescripţia extinctivă v-aţi “îmbolnăvit” de bunăvoie. Teză de doctorat şi tratat. Care este farmecul ei? De ce spuneţi că este „absolut indispensabilă oricărei ordini juridice” (pag. 47 din Tratat de prescripţie extinctivă)?

Marian Nicolae: Nu, nu m-am „îmbolnăvit”, sper, și chiar aș vrea să mă detașez, dacă nu am făcut-o deja.

În termeni ideali, prescripția extinctivă este o instituție contra naturii (ratio), a echității (æquitas), însă toată lumea, inclusiv jurisconsulții romani au trebuit s-o accepte, spunând că această instituție de iure civili este patrona generis humani (Cassiodorus), deoarece este finis sollicitudinis et periculi litium (Cicero), chiar dacă se poate întâmpla să aibă, uneori, și efecte negative, consacrând veritabile nedreptăți – impia præsidia (Iustinianus).

Dacă acțiunile civile ar fi imprescriptibile, atunci procesele ar fi oricând posibile, solicitându-se tragerea la răspundere pentru pretenții vechi, indiferent de data nașterii lor, cu 5, 10, 50, 100 de ani în urmă. Nu numai pârâții (uneori, succesorii acestora) ar fi în dificultate să se apere, dar și judecătorul n-ar putea tranșa litigiul fără teama de a nu comite el însuși vreo nedreptate.

Așadar, prescripția servește înainte de toate binele public. Dar, ar putea fi socotită și o instituție justă, în anumite limite, atunci când reprimă pretențiile nefondate, formulate cu rea-credință.

Alina Matei: Definit de legiuitor, dreptul material la acţiune nu se confundă cu dreptul de a sesiza instanţa, dar cele două drepturi sunt interdependente (pag. 201). Cum să nu o ia razna un student din anul I care învaţă despre prescripţie?

Marian Nicolae: Multă vreme, mai exact până în epoca codificărilor moderne, dreptul civil și procesual civil se studiau împreună, dreptul și acțiunea fiind două fațete ale aceleiași realități juridice: acțiunea nu era altceva decât exercițiul dreptului reclamat în justiție (Celsus: Nihil aliud est actio quam ius, quod sibi debeatur, iudicio persequendi). Pentru romani, dar și pentru medieviști, dreptul veritabil izvora din acțiune, iar nu invers, cum se întâmplă acum în era modernă și postmodernă. O dată ce procedura civilă și-a revendicat propriul loc sub soare, pretinzând autonomia față de dreptul substanțial civil, s-a ajuns să se opună dreptul subiectiv civil acțiunii civile, ca două lucruri deosebite. Și aceasta în pofida textelor legale, care uneori spuneau contrariul (cf. art. 974 C. Civ. 1864: „Creditorii pot exercita toate drepturile și acțiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale”).

Pentru a face legătura dintre dreptul subiectiv și acțiune s-a recurs la conceptul de drept la acțiune. Numai că nici acest lucru nu s-a văzut ca fiind suficient. A apărut „dreptul la acțiune în sens material” și „dreptul la acțiune în sens procesual”. Unul legat de dreptul subiectiv substanțial, altul de dreptul subiectiv procesual.

Acest lucru, într-adevăr complicat pentru un student de anul I, nu este, din nefericire, suficient explicat sau, din ambiții personale (ori profesionale), este, uneori, ocultat (se insinuează de proceduriști fie că dreptul la acțiune este exclusiv un drept procedural, fie că numai dreptul la acțiune în sens material, iar nu și dreptul de a cere/obține executarea silită este un drept substanțial).

Personal, am încercat să aduc unele clarificări în acest sens, acceptând dihotomia dreptului la acțiune (recunoscută de legislator), dar refuzând natura procedurală a așa-numitului drept de a obține executarea silită.

Deci, una este posibilitatea (facultas agendi) de a obține realizarea unei pretenții – chestiune strict substanțială, care nu depinde în sine de niciun proces –, alta este posibilitatea (tot facultas agendi) de a face apel la justiție. Nu se poate vorbi de proces, de acțiune, decât în momentul în care se pornește procesul (cognițional sau execuțional). Din acest moment și numai din acest moment putem vorbi de drepturi procedurale, de acte procedurale, termene procedurale etc.

In fine, odată cu autonomizarea acțiunii (în sens procesual), dreptul de a sesiza instanța nu mai poate fi calificat un drept subiectiv concret, precum dreptul material la acțiune, ci un drept subiectiv abstract (un element al capacității procesuale civile), căci el nu are un obiect determinat sau determinabil și de altfel niciun conținut definit (Ce înseamnă dreptul de a sesiza instanța în sine?).

Din fericire, din punct de vedere practic, natura juridică a dreptului la acțiune nu prezintă un interes deosebit, așa încât nu va fi vreo problemă pentru student, cred, dacă nu cunoaște ori nu înțelege miza disputei dintre civiliști și proceduriști.

Alina Matei: Prescripţia extinctivă este destul de clar reglementată azi? Se putea şi mai rău? Vă întreb din perspectiva de membru al Comisiei pentru elaborarea proiectului de lege pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil. De ce excepția prescripției extinctive este reglementată în Codul civil?

Marian Nicolae: Cred că prescripția extinctivă se bucură de o reglementare perfecționată (nu perfectă) în NCC. Nu numai că sunt clarificate unele probleme juridice (e.g. noțiunea dreptului material la acțiune, imprescriptibilitatea unor drepturi la acțiune, efectele prescripției împlinite și ale invocării acesteia etc.), ci se revine la caracterul preponderent dispozitiv al reglementării, se permit, în anumite limite, convenții privitoare la prescripție, se multiplică cazurile de suspendare și de întrerupere și se instituie o regulă generală nouă privind începutul prescripției, renunțându-se la cea tradițională (actioni non nati, non præscribitur): prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea dreptului la acțiune (iar nu doar a dreptului subiectiv primar).

Se poate spune că, acum, prescripția extinctivă, deși mai amplu și mai bine reglementată, nu este una de aplicabilitate mai mare decât reglementarea anterioară. Dimpotrivă, regimul acesteia este mult mai restrictiv, legiuitorul favorizând pe titularul dreptului la acțiune, deoarece îi mărește șansele de a acționa cu succes în justiție, fără riscul sporit de a-i fi paralizată acțiunea prin invocarea prescripției extinctive.

O ultimă mențiune. Excepția de prescripție nu este o excepție procesuală și, deci, locul ei este în Codul civil. Și dacă ar fi o excepție procesuală, conform principiului unității și unicității de reglementare, trebuia reglementată tot în Codul civil, în partea referitoare la efectele prescripției. Nu trebuie confundat mijlocul juridic de apărare (excepția, apărare substanțială), cu însăși calea de valorificare a acestuia, de regulă, procedurală (întâmpinarea, act de procedură).

Alina Matei: Ce generează practică neunitară? Ce pot face judecătorii? Dar CSM-ul sau INM-ul?

Marian Nicolae: Am răspuns deja la această întrebare, cred. Practica neunitară este generată de factori multipli, obiectivi și subiectivi.

Ca factori obiectivi, aș semnala instabilitatea legislativă, caracterul său stufos și incoerent, practica dezastruoasă a ordonanțelor guvernamentale, pierderea de către parlament a monopolului legislativ, concursul și conflictul surselor normative, amplificate de imixtiunea în ordinea juridică internă a altor ordini juridice (dreptul european, dreptul convențional al drepturilor omului etc.) și aplicarea lor cu prioritate față de reglementările naționale, competența neexclusivă a Înaltei Curți în materia recursului în casație etc.

Între factorii subiectivi aș menționa rivalitatea dintre jurisdicțiile naționale și cele internaționale, arogarea de către Curtea Constituțională a funcției sale de legislator pozitiv, nerespectarea practicii instanței supreme, dar și arbitrariul judecătorilor determinat, inter alia, de lipsa de pregătire, slaba cunoaștere a legilor, a doctrinei și jurisprudenței Înaltei Curți.

Sub acest aspect, situația actuală este deplorabilă, foarte îngrijorătoare. Nici Înalta Curte și, în mod ciudat, nici CSM și INM n-au făcut mare lucru pentru a ameliora această situație și, mai ales, pentru a crea o nouă cultură juridică, a judecătorului responsabil, conștient de rolul său esențial în interpretarea și aplicarea normelor juridice, nu numai în litera lor, ci mai ales în conexiunea și interconexiunea lor, ținând seama deopotrivă și de spiritul acestora, adică de faimoasa ratio (mens) legis, pentru a nu vorbi de intentio legis latoris.

Ni se va spune că există întâlniri ale judecătorilor organizate de CSM pentru a discuta practica neunitară, însă, aceste întâlniri, soldate cu ample „minute”, au caracter închis, de castă, fără participarea altor practicieni din afara sistemului (avocați, notari publici, executori judecătorești etc.) și, mai ales, fără participarea sau măcar consultarea specialiștilor recunoscuți în domeniu.

În orice caz, așa cum s-a observat deja, bună parte din soluțiile avansate sunt discutabile, unele de-a dreptul eronate sau flagrant ilegale. N-aș dori să exemplific aici, deoarece am făcut-o recent, într-un interviu acordat Ed. Universul Juridic, în septembrie 2016, ce a stârnit aversiunea, nejustificată, stupefiantă, a unor magistrați cu pretenții.

Alina Matei: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se manifestă ea în prezent ca cea mai înaltă instanţă din România?

Marian Nicolae: Înalta Curte nu-și îndeplinește menirea, cred! Nu poate crea sau măcar influența cum se cuvine practica judiciară, deoarece nu are competența exclusivă a recursului în casație.

Apoi, interpretând, uneori, eronat dispozițiile legale, prin hotărârile pronunțate în recursurile în interesul legii, iar mai nou, prin așa-numitele hotărâri de dezlegare prealabilă a unor chestiuni de drept noi, instanța supremă agravează, în loc să amelioreze, insecuritatea juridică.

In fine, necunoscând și nici dorind să afle filosofia și conținutul noilor coduri, în loc să contribuie la implementarea lor corectă și unitară, face posibilă aplicarea lor distorsionată sau chiar se opune la aplicarea lor (cazul perpetuării distincției dintre așa-zisele litigii comerciale și cele de drept comun este prea bine cunoscut, pentru a-l mai aminti, de altfel, în van, aici).

Alina Matei: La arbitraj ar trebui să se întâmple multe arbitraje. De ce sunt puţine?

Marian Nicolae: Un individ, cu vederi „criptoliberale”, al cărui nume nu doresc să-l amintesc, a distrus, prin măsuri aberante, arbitrajul, cea mai veche formă de justiție, iar Parlamentul în înțelepciunea sa nemăsurată i-a mai dat și el câteva „copite” ca să spunem mai direct și mai neaoș, în termeni vulgari, neacademici.

Sper ca părțile litigante și consultanții lor juridici (avocații) să conștientizeze avantajele și virtuțile arbitrajului, precum și funcția specifică a arbitrilor (tot judecători, dar privați, nu publici) și acesta să aibă o nouă șansă…

Alina Matei: Deşi am adus în discuţie doar două dintre cărţile dumneavoastră, în dauna celorlalte, vreau să vă întreb când o să mai pregătiţi cărţi cu dedicaţia „Pentru Adina”? Dedicaţiile dumneavoastră – cuvinte simple – denotă armonie, musai necesară pentru scris, şi sporesc Karma scrisului.

Marian Nicolae: Toate cărțile mele sunt, în primul rând, dedicate soției, chiar dacă în ele nu este menționat sau sugerat întotdeauna acest lucru. Adina a fost de la început și continuă să fie imboldul și rațiunea care mă determină să nu renunț la cercetare și la scris. Sunt însă clipe – pe care nu le mărturisesc de multe ori – de disperare și de deznădejde când mă întreb, dacă e bine să mai continui sau, dimpotrivă, să spun gata, stop, apucă-te, domnule, de altceva!… Îmi pun, în ultima vreme, din ce în ce mai des întrebarea, dacă, vorba domnului ministru Valeriu Stoica, mai citește cineva ceea ce scriu, eu și alții ca mine? Și, deci, în definitiv, pentru cine scriu eu oare? Doar pentru mine însumi, cum spuneam adineauri? Pentru acel cititor necunoscut sau misterios care va căuta semințele cărților mele?… Este drept, se scrie mult astăzi și se publică la fel de mult, însă, vorba domnului Decan Viorel Mihai Ciobanu, de fapt, se scrie mai mult decât se citește și – aș adăuga eu, dacă mi se va permite – se înțelege mai puțin decât se citește! Este trist!

Revenind, aș mai adăuga că tot Adina este primul critic al studiilor și cărților mele, un critic veritabil, cum trebuie să fie orice critic, nu unul de complezență! Și acest lucru îl apreciez foarte mult, chiar și atunci când unele critici s-ar întâmpla să nu le împărtășesc. E, drept, că sunt rare asemenea cazuri!

Mi-aș dori și m-aș bucura să scriem împreună una/două cărți pe teme juridice actuale, și una din ele s-o dedicăm fiicei noastre, Teodora („Tea”, pentru cunoscuți).

Fără a fi patetic, sunt recunoscător și mulțumesc providenței pentru aceste două daruri minunate! Mă rog Domnului să aibă grijă de noi și să nu ne părăsească!

Alina Matei: Ce face in week-end profesorul Marian Nicolae?

Marian Nicolae: Se împarte între Sinaia și București, și tânjește după clipa în care va putea să petreacă week-endurile, toate dacă se poate, în familie! Dacă acest lucru s-ar întâmpla cât mai repede cu putință, ar fi minunat! O posibilitate ar fi să renunțe la scris… sau să ia o pauză, una mai lungă…! Și de ce să nu o facă?…

Alina Matei: Sunteţi receptat ca făcând parte din grupul editorial condus de Nicolae Cîrstea, având calitatea de director ştiinţific al editurii Universul Juridic, astfel că s-ar putea spune că giraţi acţiunile în plan ştiinţific ale editurii. Cărţile și revistele pe hârtie cât timp se vor mai edita? Online-ul e prieten al mediului şi nu mâncător de hârtie.

Marian Nicolae: Da, sunt astfel receptat, din cauza unei colaborări îndelungate (2006-2016), care s-a încheiat însă vara trecută. În ultimii ani, din păcate, am fost director științific mai mult formal și cred că acest lucru s-a observat, nu?!

Deși online-ul este într-o accesiune teribilă, parcă de neoprit, cred că hârtia nu va dispărea (poate se vor tăia mai puțin copaci, ori se va inventa un înlocuitor al hârtiei, de ce nu?!). Ar fi una din cele mai mari catastrofe ce s-ar putea imagina! Cărțile și revistele pe suport de hârtie ar trebui să dăinuiască până la sfârșitul lumii. Plăcerea extraordinară de a răsfoi o carte sau o revistă pe suport material nu pot fi înlocuite cu nimic!

Eu nu pot studia o carte sau o revistă la computer. Trebuie să subliniez, să parcurg filele cu pixul sau stiloul în mână, să revin la anumite pagini, să consult din când în când anumite pasaje, să verific sursele (și trimiterile), ori să le recitesc căutând aceleași sau alte răspunsuri.

Pe ecranul computerului nu reușesc acest lucru și nici nu mă pot concentra suficient de mult și de bine în timpul lecturii.

Cei tineri, se pare, reușesc! Bravo lor!

Alina Matei: În nemurire credeţi? Mi-au plăcut foarte mult vorbele lui Neagu Djuvara – “În ultimă instanţă, una dintre tainele unei vieţi lungi este să nădăjduieşti mereu altceva, ca si când ai fi nemuritor.”

Marian Nicolae: Și scrisul e un fel de a fi nemuritor! Desigur, ca orice om, aș dori ca viața să nu se sfârșească în clipa morții. Pentru romani, se știe, moartea era doar trecere (de aici, lat. pereo, –is, perire, – ivi, peritum = a pieri, a muri, a trece dincolo) în lumea de dincolo… Credința te ajută să nu disperi! Sunt momente când, ca orice om rațional, te îndoiești că mai este ceva dincolo de moarte! Și nu poți să nu înțelegi titlul ultimei cărți postume a lui Petru Dumitriu: Non credo, oro! (Nu cred [totuși], mă rog!)… Ori de câte ori mă rog lui Dumnezeu, și fac acest lucru aproape zilnic, îi spun: „Cred Doamne, ajută necredinței mele!”

Alina Matei: Epuizez acest interviu fără să vă fi întrebat despre o mulţime de articole şi cărţi scrise, despre premiile primite, despre bucuriile dumneavoastră sau modelele dumneavoastră, despre pregătirea profesională prin conferinţe, seminarii, dezbateri, despre plagiatele unor doctorate, despre colegialitate. Dar poate că vom continua acest interviu…

Marian Nicolae: Da, poate… Cu voia Domnului, totul e posibil! Până atunci, în primul rând și înainte de toate să fim sănătoși!…

Alina Matei: O ultimă întrebare vă rog: cum a rămas în mintea şi sufletul dumneavoastră profesorul Viorel Mihai Ciobanu.

Marian Nicolae: „OMUL” autentic, adică „OMUL” prin excelență!

Cel mai profesionist jurist pe care l-am cunoscut în 25 de ani de carieră!

Și, apropo de această întrebare răvășitoare, vă felicit pentru ultimul interviu, devenit, acum, istoric, luat Profesorului, în Decembrie 2015, cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de 65 ani!

Alina Matei: Un mesaj, vă rog, pentru cititorii JURIDICE.ro.

Marian Nicolae: Aș dori să le urez, acum, la început de an nou, toate cele bune! Să rămână prieteni ai „JURIDICE.ro”, dar să nu-l acceseze din complezență ori rutină, ci să-l parcurgă atent, critic și exigent!

La mulți ani 2017!

Alina Matei: Mulțumesc pentru că aţi stat de vorbă cu mine.

Marian Nicolae: Și eu vă mulțumesc!