Evoluția măsurilor provizorii în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene

Prezentul studiu a avut ca punct de pornire o decizie recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în temeiul art. 39 din Regulamentul Curții[1] asupra unei cereri de adoptare a unei măsuri provizorii, formulate de un cetățean român. Această decizie reprezintă un prilej de reflecție nu doar asupra viziunii Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la stringența adoptării unor măsuri pentru împiedicarea riscului supunerii unei persoane la rele tratamente, ci și în legătură cu instituția mandatului european de arestare, în special, cu posibilitatea înlăturării efectelor sale imediate în baza protecției asigurate de art. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 4 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene*.

I. Considerații introductive

Forma în care a fost adoptată Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Convenția”) a omis să reglementeze în textul său competența Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare „CEDO”) de a adopta măsuri provizorii, spre deosebire de Statutul Curții Penale Internaționale, care prevedea această posibilitate la acel moment. Cu toate acestea, până în anul 1957, a fost demonstrat faptul că, în concret, Curtea nu poate funcționa eficient fără posibilitatea de a indica astfel de măsuri.

Momentul în care a luat naștere practica impunerii unor măsurii provizorii datează din anul 1957 când (fosta) Comisie Europeană a Drepturilor Omului a trimis o cerere urgentă Regatului Unit pentru a opri o execuție planificată în Cipru, aflat, la acel moment, sub control britanic. Această practică a fost însă inconsecventă și ulterior acestui moment, până în anul 1974, când Comisia și-a amendat Regulamentul pentru a permite luarea măsurilor provizorii.

În prezent, sediul materiei care conferă CEDO competența de a indica măsurile provizorii se regăsește în art. 39 din Regulamentul său de procedură[2].

Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate indica măsuri provizorii oricărui stat parte la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în continuarea „Convenția). Măsurile provizorii sunt măsuri urgente care, conform practicii bine stabilite a Curții, se aplică numai în cazul în care există un risc iminent de vătămare ireparabilă și sunt luate în legătură cu procedurile în fața Curții, fără a prejudicia eventualele decizii ulterioare privind admisibilitatea sau fondul unui proces[3]. Se oferă astfel Curții instrumentul legal pentru a se asigura că reclamanții nu vor fi supuși unei acțiuni a unui stat parte care ar putea contraveni drepturile conferite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în continuarea „Convenția”) înainte ca dosarele lor să poată fi prezentate în fața Curții. Acest instrument permite Curții să indice statului membru orice măsuri pe care le consideră necesare în orice etapă a procedurii.

La o primă lectură, domeniul de aplicare al textului art. 39 din Regulament pare foarte larg, însă jurisprudența CEDO a evoluat, realizând o circumstanțiere a cazurile în care acest instrument este incident. Astfel, măsurile provizorii vor fi dispuse doar în cazurile în care există un risc iminent de producere a unor daune ireparabile și în care există un argument prima facie că drepturile reclamantului în temeiul Convenției vor fi încălcate prin orice acțiune pe care acesta încearcă să o împiedice (e.g. în cazurile de azil, de obicei, deportarea).

De asemenea, deși această limitare nu este una cuprinsă în textul art. 39, Curtea a considerat că cererile de aplicare a acestuia în cauzele de azil sau extrădare se referă, în general, la articolele 2 și 3 din Convenție, dreptul la viață și, respectiv, dreptul de a nu fi supus torturii sau tratamentelor inumane sau degradante.

Trebuie menționat că articolul 39 poate fi totuși, în cazuri excepționale, invocat pentru a proteja alte drepturi, cum ar fi cele prevăzute la articolul 4 (interzicerea sclaviei și a muncii forțate) sau la articolul 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie)[4]. Măsurile provizorii sunt dispuse, de regulă, pe o durată egală cu cea a procedurii în fața Curții sau pe o perioadă mai scurtă de timp și, de cele mai multe ori, în cazuri de extrădare sau expulzare.

Cu toate acestea, Curtea a admis și o interpretare extensivă a dispozițiilor art. 39, dând efect acestor dispoziții, nu doar în cazurile în care există o cauză pendinte, pentru a preveni prejudicii ireparabile, ci și în cazurile în care cererea cuprinde suficiente elemente care să sugereze că există un caz care ar putea fi înaintat CEDO, chiar dacă acesta nu este încă pe rol[5].

Realizând un examen în oglindă asupra măsurilor provizorii adoptate de CEDO, observăm că acest instrument este utilizat și în practica Curții de Justiție a Uniunii Europene (în continuare „CJUE”). Chiar dacă, conform modelul descentralizat de aplicare a dreptului Uniunii Europene (în continuare „UE”), instanțelor naționale le revine dreptul și obligația de a aplica dreptul UE, uneori, pentru a realiza acest lucru, este necesară o colaborare între acestea și CJUE, realizată prin intermediul întrebărilor preliminare.

Întrebările preliminare au natura incidentală în cadrul unui proces și vizează interpretarea dreptului Uniunii. Totuși, în aceeași măsură, întrebările preliminare pot viza și drepturile fundamentale, incluzând sfera de cuprindere a acestora, scopul asigurării protejării lor și efectele urmărite prin garantarea acestora.

Rolul principal pe care îl îndeplinește întrebarea preliminară este asigurarea interpretării dreptului UE. Pot fi amintite și roluri secundare ale acestui instrument, respectiv ajutorul oferit instanțelor de către CJUE atunci când acestea sunt chemate să se pronunțe asupra unui caz în care dreptul UE este aplicabil, chiar și incidental, sau folosirea acestuia ca mijloc pentru protejarea drepturilor cetățenilor, drepturi derivate din dreptul UE sau drepturi consacrate în Carta drepturilor fundamentale ale UE (în continuarea „CDF” sau „Carta”).

Pentru că procedura întrebării preliminare este una de lungă durată, perioadă în care procesul este suspendat, Curții de Justiție a Uniunii Europene i-a fost oferit un instrument care să-i permită acesteia să răspundă situațiilor urgente, anume procedura preliminară de urgență[6] („PPU”).

Deciziile CJUE pronunțate prin intermediul acestei proceduri sunt incidente și în cazul executării mandatului european de arestare, în special atunci când un stat membru și-a manifestat refuzul de a executa acest mandat. Baza legală a mandatului european de arestare se regăsește în Decizia-cadru 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre. În conformitate cu preambulul acestei Decizii, mandatul european de arestare constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European l-a calificat drept „piatra de temelie” a cooperării judiciare. Scopul urmărit prin reglementarea mandatului european de arestare este de a simplificată și eficientiza procedura de extrădare între statele membre UE[7].

Principiul recunoașterii reciproce se bazează pe prezumția că fiecare stat membru respectă standardele comune și își îndeplinește obligațiile prevăzute în Convenția europeană a drepturilor omului. Cu toate acestea există motive justificate pentru care putem considera că această prezumție poate fi răsturnată, iar, pe cale de consecință, o încălcare a drepturilor omului poate suspenda obligația unui stat de a recunoaște și de a executa un mandat european de arestare în cazuri particulare[8].

Mai mult, chiar dacă toate statele membre ale UE sunt obligate să respecte Convenția europeană a drepturilor omului și Carta drepturilor fundamentale, acest lucru nu înseamnă că toate sistemele juridice ale statelor membre au aceleași standarde de protecție a drepturilor omului în domeniul dreptului penal[9]. Astfel, nu există nicio garanție că, prin simplul transfer al persoanei solicitate de către un stat membru, acesteia îi vor fi respectate automat toate drepturilor la momentul la care va ajunge pe teritoriul statului solicitant[10].

Printr-un un examen jurisprudențial al hotărârilor pronunțate de CJUE în această materie, se poate observa că, în momentul punerii în balanță a principiului încrederii și recunoașterii reciproce, pe de o parte, și a respectării drepturilor fundamentale, pe de altă parte, Curtea a oferit prevalență celui dintâi[11]. Totuși, există și decizii în care a fost realizată o analiză amănunțită asupra motivelor și procedurii de urmat pentru suspendarea executării unui mandat în cazul în care statul solicitant nu ar asigura respectarea drepturilor fundamentale.

În acest sens, vom analiza în continuare una dintre primele decizii ale CJUE (cauzele conexate C-404/15 și C-659/15), care a stat la baza construirii unui examen în două etape, menit să confirme sau să infirme existența unui risc asupra încălcării drepturilor fundamentale ale omului în cazul în care un stat nu s-ar putea împotrivi executării unui mandat european de arestare.

II. Cauzele conexate C-404/15 Pál Aranyosi și C-659/15 PPU Robert Căldăraru

Cele două cauze au vizat două mandate emise de România și Ungaria pe care Germania a ezitat să le execute automat, întemeindu-se pe exista unor decizii pilot ale CEDO prin care s-a constat faptul că închisorile din ambele țări (i.e. condițiile existente în acestea) încalcă art. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Raționamentul CJUE a pornit de la reiterarea importanței principiului recunoașterii și încrederii reciproce, plasând acest principiu în sfera de protecție a drepturilor fundamentale. Cu toate acestea, Curtea a admis că pot fi aduse limitări acestui principiu în circumstanțe excepționale, pe când, art. 4 din Carta drepturilor fundamentale[12] are un caracter absolut, întrucât este inerent respectării demnității umane, similar art. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Îndepărtând-se de la jurisprudența sa anterioară[13], CJUE a procedat la enunțarea unor orientări detaliate pentru autoritățile însărcinate cu executarea mandatului cu privire la modul în care trebuie să procedeze atunci când evaluează existența unui risc de tratament inuman sau degradant existent în statul solicitant.

În primul rând, trebuie să aibă loc o evaluarea generală a riscului existent pe baza dovezilor de care dispune autoritatea judiciară a statului membru executant. Instanța se poate baza pe informații obiective, fiabile și actualizate cu privire la condițiile de detenție existente în statul membru emitent și care demonstrează existența unor deficiențe, sistemice sau generalizate, sau care pot afecta anumite persoane sau locuri de detenție. Aceste informații pot fi preluate din hotărâri CEDO, hotărâri judecătorești din statul membru emitent sau alte documente și rapoarte întocmite de Consiliul Europei.

În ipoteza constatării existenței unui risc ca persoana să fie supusă unui tratament inuman sau degradant în statul emitent, instanța de executare nu poate refuza automat punerea în aplicare a acestui mandat.

Într-o a doua etapă, pe lângă această evaluare generală, va fi necesară efectuarea unei evaluări suplimentare în scopul stabilirii existenței unor motive temeinice de a crede că persoana în cauza va fi expusă acestui risc. În această etapă, este esențială colaborarea dintre autoritățile însărcinate cu executarea mandatului și cele emitente. Instanța din statul membru de executare trebuie să solicite toate informațiile suplimentare necesare cu privire la condițiile în care se preconizează că persoana în cauză va fi deținută în statul emitent.

Ajungând la concluzia că există riscul unor tratamente inumane sau degradante la care va fi supusă persoana pe numele căreia este emis mandatul european de arestare, executarea acestuia poate fi amânată. Cu toate acestea, procedura nu va putea fi încheiată decât dacă, în temeiul informațiilor suplimentare primite, riscul expunerii persoanei la astfel de tratamente nu poate fi înlăturat într-un interval de timp rezonabil.

Aranyosi și Căldăraru este o hotărâre de referință și un punct de cotitură al principiului încrederii reciproce în abordarea Curții de la Luxemburg. Aceasta confirmă trecerea de la o recunoaștere reciprocă automată bazată pe încredere reciprocă (după cum a spus președintele CJUE, Koen Lenaerts, încredere oarbă) la o încredere câștigată pe baza unei evaluări individualizate a consecințelor asupra drepturilor fundamentale în cazul predării unei persoane către alt stat[14].

Mai mult, CJUE utilizează ca sursă de inspirație jurisprudența CEDO, punând accentul pe importanța acesteia în cauzele în care există riscul afectării drepturilor fundamentale în situația executării unui mandat european de arestare.

În acord cu cele reținute de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, hotărârile CEDO pot servi drept informații obiective și fiabile cu privire la condițiile de detenție existente în statul membru emitent și care demonstrează existența unor deficiențe, sistemice sau generalizate, sau care pot afecta anumite persoane sau locuri de detenție.

Raționamentul construit de CJUE în cauza Aranyosi este reluat în cauza Petruhhin[15], aducându-i-se o completare necesară conform cărei, existența unor declarații care garantează, în principiu, respectarea drepturilor fundamentale, nu sunt suficiente, în sine, pentru a asigura o protecție adecvată împotriva riscului de rele tratamente atunci când din surse fiabile reies practici ale autorităților (sau practici tolerate de acestea) vădit contrare Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Aceste considerente ale CJUE au fost inspirate din jurisprudența CEDO, în special din cauza Saadi împotriva Italiei.

Pe cale de consecință, înțelegem că, fără a realiza o ierarhizare explicită a informațiilor pe care se poate baza statul căruia i se solicită extrădarea unei persoane atunci când analizează existența riscului privind aplicarea unor tratamente inumane sau degradante, CJUE a stabilit o importanță implicită a acestora, dând prioritate de aplicare datelor obiective și fiabile în detrimentul declarațiilor statului solicitant.

Se poate observa astfel o evoluție armonioasă a jurisprudenței în materie create de cele două instanțe internaționale, după cum vom arăta în continuare.

III. Jurisprudența concordantă a Curții Europene și a Curții de Justiție a Uniunii Europene

Practica dezvoltată de CEDO în legătură cu adoptarea măsurilor provizorii este aceea ca ele să fie luate numai în mod excepțional și în domenii specifice cum sunt, de exemplu, expulzarea și extrădarea. Există o serie de hotărâri prin care au fost aplicate astfel de măsuri temporare, fiind ridicate pe parcurs sau, cel mai târziu, după rămânerea definitivă a hotărârilor Curții prin care a fost examinat fondul cererilor care i-au fost adresate. Din cuprinsul acestora, se evidențiază caracterul izolat al soluțiilor de aplicare a măsurilor provizorii în temeiul art. 39 din Regulamentul Curții, justificate, de regulă, de riscuri majore, precum: temerea de persecuție, rele tratamente sau alte vătămări grave ale solicitanților de azil (de exemplu rele tratamente aplicate în legătură cu orientarea sexuală; lapidare pentru adulter, risc de persecuție pe motive politice, etnice sau religioase); expulzarea persoanelor cu probleme grave de sănătate în țări care nu oferă garanții în ce privește oferirea tratamentului medical adecvat; riscul de a fi condamnat la moarte sau riscul unei grave denegări de justiție.

A fost conturată o practică a Curții Europene a Drepturilor Omului în materie chiar și în situația în care predarea se face către un alt stat parte la Convenție, prezentând o relevanță deosebită hotărârile adoptate în domeniul cererilor de azil (Sistemul de la Dublin). Analiza succintă a câtorva dintre acestea a evidențiat că, de regulă, CEDO nu a adoptat măsuri provizorii (amânarea predării), în temeiul art. 39 din Regulament, pronunțându-se direct asupra fondului cererilor.

Mohammed Hussein împotriva Țărilor de Jos și Italiei reprezintă una dintre cauzele în care a fost luată totuși această măsură, însă, în lipsa obligației de a motiva aceste soluții, nu putem să știm exact care au fost considerentele, iar termenii „în interesul părților ori al bunei desfășurări a procedurii” din cuprinsul art. 39 nu ne ajută prea mult, fiind mult prea generali. Este interesant totuși că, în această cauză, pe fond, cererea nu a fost respinsă ca neîntemeiată ci a fost declarată inadmisibilă (vădit nefondată). Se naște întrebarea firească în legătură cu motivul obiectiv care ar fi putut interveni între momentul soluționării solicitării de adoptare a măsurii provizorii și soluționarea cauzei pe fond, pentru a justifica două soluții diametral opuse.

În linii generale, se constată că măsurile provizorii sunt aplicate de CEDO numai în situațiile identificării unor riscuri majore și iminente de vătămare ireparabilă, fiind luate în legătură cu procedurile desfășurate în jurisdicția sa, cel mai târziu până la pronunțarea asupra cererii.

Condiția existenței unor riscuri majore și iminente de vătămare ireparabilă este îndeplinită și atunci când condițiile de detenție existente într-un stat constituie un tratament degradant sau inuman la care este supusă persoana privată de libertate.

Referitor la condițiile de detenție din România, acestea au format obiectul analizei CEDO și a CJUE care, chiar dacă au privit problema din perspective diferite, în concordanță cu competențele specifice pe care le dețin, au adoptat soluții convergente, care trebuiau să reprezinte preocupări majore ale statului român.

Astfel, prin Hotărârea-pilot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Rezmiveș și alții împotriva României în data de 25 aprilie 2017, s-a constatat existența unei probleme structurale constând în supraaglomerarea penitenciarelor și a aresturilor și condiții materiale precare (igienă precară, ventilație și iluminat insuficiente, instalații sanitare nefuncționale, hrană insuficientă sau necorespunzătoare, acces limitat la dușuri, prezența șobolanilor, a gândacilor, păduchilor etc), incompatibile cu art. 3 din Convenție, și, totodată, creșterea numărului de constatări a încălcării art. 3 din Convenție după identificarea problemei structurale, chiar în condițiile în care au fost făcute eforturi de către autoritățile naționale pentru remedierea acestor disfuncționalități majore.

A fost stabilit și un calendar detaliat pentru punerea în practică, de către statul român în colaborare cu Consiliul de Miniștri, a măsurilor generale corespunzătoare pentru a soluționa problemele în conformitate cu principiile Convenției, fiind amânată examinarea cererilor similare până la adoptarea măsurilor necesare la nivel național.

La o dată ulterioară, 15 octombrie 2019, a fost pronunțată Hotărârea CJUE în cauza C-128/18, Dorobanțu, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 din Tratatul privind funcționarea UE de către o instanță din Germania, în procedura referitoare la executarea unui mandat european de arestare emis împotriva unui cetățean român de către autoritățile române.

În considerentele hotărârii, CJUE reiterează cadrul legal general reglementat în art. 1 din Decizia cadru 2002/584, potrivit căruia statele membre împărtășesc o serie de valori comune, fiind consacrate încrederea reciprocă dintre acestea și principiul recunoașterii, pe baza reciprocității, a mandatelor europene de arestare.

Principiile enunțate au o importanță majoră în dreptul Uniunii, întrucât fundamentează existența spațiului fără frontiere interioare. În concret, principiul încrederii reciproce impune fiecăruia dintre statele membre să considere că dreptul Uniunii și, în special, drepturile fundamentale recunoscute de acesta sunt respectate fără rezerve de toate state membre.

Cu toate acestea, în cauza Dorobanțu, în concordanță cu jurisprudența anterioară (i.e. cauza Aranyosi) s-a statuat în sensul că existența unor circumstanțe excepționale din cauza cărora predarea riscă să conducă la un tratament degradant sau inuman, conform art. 4 din Cartă, obligă autoritatea judiciară de executare să întrerupă procedura de predare.

În plus, evaluarea existenței unor riscuri reale de a fi aplicate astfel de tratamente trebuie realizată pe baza unor date concrete, obiective și actualizate cu privire la condițiile de detenție de care ar beneficia, în concret, persoana solicitată. Ca principală sursă de informare pentru efectuarea acestor verificări CJUE menționează autoritatea emitentă, subliniind că posibilitatea refuzării executării mandatului european de arestare poate subzista numai dacă alte elemente concrete ajunse în posesia statului solicitat sunt mai convingătoare decât informațiile furnizate de autoritatea emitentă.

Un alt element din cuprinsul hotărârii CJUE care prezintă o importanță deosebită este reprezentat de reiterarea considerentelor enunțate și în jurisprudența sa anterioară, conform cărora dreptul fundamental de a nu fi supus unor tratamente inumane sau degradante nu poate fi subsumat principiilor recunoașterii și încrederii reciproce specifice cooperării judiciare în materie penală, prevalând, prin urmare, necesitatea de a garanta că persoana solicitată nu va fi supusă, în cazul predării, tratamentelor degradante sau inumane.

La acest moment, putem concluziona că, în interpretarea dată de CJUE, principiile recunoașterii și încrederii reciproce specifice cooperării judiciare în materie penală își mențin obligativitatea, însă ele nu vor putea înfrânge imperativul garantării respectării drepturilor fundamentale ale persoanei solicitate în situația în care, în fața autorității judiciare de executare, sunt aduse dovezi privind riscurile reale pe care le-ar putea implica, asupra acestor drepturi fundamentale, predarea.

În același timp, deși în Rezmiveș și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat existența, în România, a unor deficiențe structurale incompatibile cu art. 3 din Convenție, nu este exclus ca, într-o cerere având ca obiect luarea unei măsuri provizorii (până la soluționarea fondului ce urmărește constatarea încălcării art. 3), CEDO să aprecieze că nu se impune adoptarea măsurilor provizorii, chiar dacă situația care a condus la pronunțarea hotărârii-pilot nu a înregistrat îmbunătățiri semnificative.

Totodată, deși prin hotărârea-pilot amintită supra CEDO a argumentat că este aplicabil principiul affirmanti incumbit probatio, atunci când guvernul unui stat este singurul care are acces la informații de natură să confirme ori să infirme afirmațiile reclamantului, în cazul în care guvernul nu va aduce dovezi suficiente care să înlăture prezumția de încălcare a art. 3 din Convenție, CEDO ar putea adopta măsuri provizorii pentru suspendarea executării mandatului.

În ciuda acestei evoluții jurisprudențiale, recent CEDO a oferit o soluție în cauza Arsene c. Italiei, care, în lipsa unei transparențe a motivării hotărârilor pronunțate asupra măsurilor provizorii, lasă impresia unei îndepărtări de la această jurisprudență, în detrimentul protejării drepturilor omului.

IV. Importanța cauzei Arsene c. Italiei (39817/23)

Cauza Arsene c. Italiei privește solicitarea domnului I.A., cetățean român, condamnat definitiv printr-o hotărâre judecătorească pronunțată de instanțele române la o pedeapsă de 6 ani și 8 luni cu executarea pedepsei în închisoare, de a fi instituite măsuri provizorii în favoarea sa, în temeiul art. 39 din Regulamentul CEDO. De asemenea, pe rolul Curții a fost înregistrată și plângerea sa formulată împotriva Italiei.

În procedura ordinară a executării mandatului european de arestare emis ca urmare a condamnării definitive la pedeapsa privativă de libertate, instanțele italiene au respins solicitarea persoanei în cauză de a nu fi predată autorităților române.

Din puținele informații publice la care avem acces[16], rezultă că cetățeanul român a formulat o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva Italiei (statul solicitat căruia România i-a cerut predarea), motivul invocat fiind că, dacă ar executa pedeapsa în România, ar putea fi supus la tratamente inumane contrar art. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Totuși, în data de 10 noiembrie 2023, CEDO a hotărât să nu impună măsuri provizorii guvernului italian, care să amâne, pentru o perioadă determinată, executarea mandatului european de arestare.

Această cauză este cea mai recentă dintr-o serie de cauze[17] în care CEDO a fost sesizată pentru a impune măsuri provizorii care să suspende executarea unor mandate europene de arestare emise de România. Ceea ce au în comun aceste cauze este invocarea art. 3 din Convenție, pe motiv că, în România, persistă probleme structurale legate de supraaglomerarea închisorilor, iar condițiile de detenție sunt precare.

Cu toate acestea, CEDO a respins cererile din aceste cauze pentru instituirea unor măsuri provizorii. Aceste hotărâri nu au fost motivate de Curtea, în conformitate cu Regulamentul său de procedură, însă toate cauzele au avut ca punct comun asigurarea formală oferită în fiecare caz de către România autorităților din statele de executare, referitoare la locurile de detenție unde vor fi aduse aceste persoane și a faptului că acestea respectă art. 3 din Convenție[18].

V. Concluzii

Deși pronunțarea hotărârii-pilot Rezmiveș și alții împotriva României și a Hotărârii CJUE în cauza C-128/18 Dorobanțu au potențat demersurile guvernului român pentru îmbunătățirea condițiilor de detenție, este mai mult decât evident că măsurile propuse prin Hotărârea de Guvern nr. 430/2020 de aprobare a Strategiei Naționale de reintegrare socială a persoanelor private de libertate 2020-2024 sunt încă în curs de implementare, statul asumându-și că anumite probleme încă persistă.

Totodată, rapoartele organizațiilor neguvernamentale care acționează în domeniul protecției drepturilor omului continuă să semnaleze deficiențe îngrijorătoare din perspectiva drepturilor fundamentale ale omului.

În aceste condiții, observăm că, CEDO pare că se îndepărtează de la jurisprudența sa anterioară, preluată și de către CJUE, înclinând balanța informațiilor ce permit evaluarea riscului supunerii unei persoane la tratamente inumane sau degradante în detenție în favoarea asigurărilor formale oferite de autorități, în detrimentul propriilor sale decizii care servesc drept date fiabile asupra condițiilor de detenție din România.

Deși nu este de așteptat ca măsurile provizorii adoptate în conformitate cu art. 39 din Regulamentul Curții să aibă la bază aceleași verificări ca cele efectuate în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să statueze pe fondul cererii, fapt justificat de caracterului urgent și temporar, ne putem întrebarea legitimă dacă însuși natura temporară a acestor măsuri nu ar justifica înclinarea balanței în favoarea rapoartelor internaționale și a jurisprudenței CEDO și a CJUE.

În privința posibilelor efectele negative, constatăm că impunerea unor măsuri provizorii ar determina cel mult tergiversarea executării unei pedepse, însă respingerea unei cereri de măsuri provizorii, fără a dispune de garanții efective, ci doar de declarații ale autorităților din statul solicitant, ar prejudicia chiar drepturile fundamentale ale persoanelor în cauza.

Este demn de menționat, la finalul acestei analize, că art. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 4 din Carta drepturilor fundamentale a UE prevăd un drept absolut al omului, care nu poate fi restrâns în nicio situație. Astfel, în cazul în care CJUE va decide să își direcționeze jurisprudența viitoare în sensul ultimelor decizii ale CEDO, ar trebui ca aceasta să dea dovadă de o prudență sporită, astfel încât să nu se aducă prejudicii ireparabile ființelor umane.


[1] Art. 39 Măsuri provizorii
„1. Camera sau, dacă este cazul, Președintele secţiei sau un judecător de serviciu numit în temeiul pct. 4 al acestui articol poate, fie la cererea unei părți sau a oricărei persoane interesate, fie din oficiu, să indice părților orice măsură provizorie ce consideră că trebuie să fie adoptată în interesul părților ori al bunei desfăşurări a procedurii.
2. Atunci când se consideră potrivit, Comitetul de Miniștri [Consiliul Europei] este informat imediat cu privire la măsura adoptată într-o cauză dată.
3. Camera sau, dacă este cazul, Președintele secţiei sau un judecător de serviciu numit în temeiul pct. 4 al acestui articol poate invita părțile să-i prezinte informații cu privire la orice problemă legată de aplicarea măsurilor provizorii pe care le-a indicat.
4. Președintele Curții poate numi vicepreședinții secțiilor ca judecători de serviciu pentru a decide asupra cererilor de măsuri provizorii.“
[2] E. Rieter, K. Zwaan, Urgency and Human Rights. The Protective Potential and Legitimacy of Interim Measures, Springer, 2021, p.24.
[3] A se vedea https://www.echr.coe.int/documents/d/echr/FS_Interim_measures_RON (consultat ultima dată la 12.03.2024).
[4] European Council on Refugees and Exiles, Research on ECHR – Rule 39 Interim Measures, April 2012, p. 13.
[5] E. Rieter, K. Zwaan, op. cit. p. 24.
[6] Art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene prevede că: „În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen.”
[7] L. Klimek, European Arrest Warrant, Springer International Publishing, 2015, p. 46.
[8] S. Ruggeri, Human Rights in European Criminal Law. New Developments in European Legislation and Case Law after the Lisbon Treaty, Springer, 2015, p. 136.
[9] P. Craig, G. de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și doctrină, ed. a VI-a, Hamangiu, 2017, p. 1119.
[10] L. Klimek, Mutual Recognition of Judicial Decisions in European Criminal Law,Springer, 2017, p. 174.
[11] În Hotărârea Melloni, C‑399/11, CJUE a statuat că articolul 53 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că nu permite unui stat membru să condiționeze predarea unei persoane condamnate în lipsă de posibilitatea ca hotărârea de condamnare să fie supusă revizuirii în statul membru emitent, cu scopul de a evita să se aducă atingere dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare garantate de constituția acestuia.
[12] „Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.”
[13] V. Mitsilegas, A. di Martino, L. Mancano, The Court of Justice and European Criminal Law. Leading cases in a contextual analysis. Hart Publishing, 2019, p. 427.
[14] Idem, p. 428.
[15] Cauza C-182/15.
[16] Prof. dr. iur. Johan Callewaert – Preventive Convention control by the ECtHR over the execution of European arrest warrants – European Court of Human Rights, Recent Case Law, 22.12.2023.
[17] Caragea c. Italiei și României (11773/20), Coarda c. Suediei (18732/20), Ursu c. Italiei (54281/20) și Crețu c. Regatului Unit (9749/22).
[18] Prof. dr. iur. Johan Callewaert – Preventive Convention control by the ECtHR over the execution of European arrest warrants – European Court of Human Rights, Recent Case Law, 22.12.2023.


Av. dr. Mihai Mareș
Av. drd. Larisa-Cătălina Ionescu

* Prima formă a acestui articol a fost publicată în Revista Dreptul nr. 6/2024.