Etica răului

Hans Morgenthau publica în Ethics, în numărul din octombrie 1945, un text important cu titlul Răul politicii și etica răului[1].

Articolul fusese scris probabil în vara aceluiași an, cînd marele război se terminase doar în Europa. Mi-am fixat mai demult în minte observația că textele importante apar în epocile dificile, iar textul lui Morgenthau nu face excepție. Etica răului este, poate, un subiect mai interesant atunci cînd răul reprezintă un pericol actual, un pericol prezent și perceptibil. Și este poate mai interesant decît răul politicii. Mefiența constantă față de politică este deja o atitudine prea bine cunoscută. Aș spune că răul politicii este o prejudecată comună, cea care îi îndepărtează de acțiunea politică tocmai pe oamenii pe care avem tendința să îi considerăm potriviți să ne conducă.

Epoca este dificilă deoarece marea politică, politica internațională, traversează o perioadă tulbure. Dar ce înseamnă o perioadă tulbure?

Este o perioadă în care sunt amenințate valorile primare ale ordinii internaționale. Iar ordinea internațională este un aranjament minimal care permite supraviețuirea acestei societăți anarhice bazate pe egalitatea suverană a statelor. Valorile primare nu sunt nimic altceva decît cele trei scopuri primare ale acțiunii statelor: să fie protejate de violența care aduce moartea sau atinge integritatea corporală a resortisanților lor, să se asigure că promisiunile celorlalte state și rețeaua de acorduri vor fi respectate și, în fine, ”că posesia asupra lucrurilor va rămîne stabilă și că nu va fi supusă unor revendicări constante și nelimitate”[2]. Protecția minimă a posesiei, ca o necesitate, reflectă faptul că resursele sînt în această lume limitate.

Bineînțeles, societatea internațională are și alte scopuri și valori. Unele pot fi considerate pe bună dreptate scopuri înalte, dezirabile în cel mai înalt grad. De exemplu, scopul păcii. Însă scopurile primare, îi asigură acestei lumi existența ca societate.

Protejarea scopurilor primare creează o plauzibilă identitate a intereselor. Or, știm deja de la Tucidide că ”identitatea intereselor este cea mai sigură dintre legături, fie ea între state sau indivizi.” Ceea ce sugerează că detentorii puterii politice internaționale vor fi înclinați să acționeze atunci cînd valorile primare sunt periclitate.

Este oare epoca noastră mai tulbure, i.e. mai impredictibilă decît epoca Războiulului Rece? Aici pot oferi un răspuns net: da, este mai tulbure și aparent mai impredictibilă. În cuvinte simple, epoca Războiului Rece se baza pe un control efectiv exercitat de două supraputeri mondiale: Statele Unite și ex-URSS. Ele controlau lumea statelor occidentale și lumea statelor comuniste. Aceste două lumi ale agenților internaționali erau înconjurate de pacienți internaționali, statele Lumii a Treia. În Organizația Națiunilor Unite, principalul său organ, Consiliul de Securitate, conceput inițial ca pivot al acțiunii colective a marilor puteri în favoarea securității, adică a salvgardării scopurilor primare ale națiunilor, s-a transformat rapid în sediu central al echilibrului de putere dintre rivali.

Primul instrument al echilibrului post-belic a fost unul juridic, o regulă de adoptare a tuturor deciziilor semnificative în Consiliul de Securitate prin votul pozitiv al marilor puteri, membri permanenți. Orice vot negativ, funcționa ca un ”drept de veto” și bloca orice decizie. Însă dreptul de veto era insuficient pentru un echilibru de putere funcțional. Instrumentului juridic i s-au adăugat echilibre de facto. Pe de o parte, supraputerile garantau pentru acțiunile celor afiliați. Pe de altă parte, echilibrul era garantat printr-un nou mijloc de luptă, în sine înspăimîntător, o încarnare a răului, arma nucleară. Însă, în mod clar, pentru o bucată de timp, arma nucleară a devenit principala garanție a echilibrului și a păcii.

Echilibrul s-a numit ”echilibru al terorii”, deoarece funcția se realiza ca descurajare reciprocă absolută, bazată pe monopol. Odată cu intrarea în vigoare a tratatului de neproliferare nucleară, doar cinci state dețineau arme nucleare în mod licit[3]. Însă doar cele două supraputeri puteau declanșa atacuri nucleare la scară largă. Acesta era, dacă doriți, un cvasi-monopol nuclear. Însă dimensiunea arsenalelor garanta că era de neconceput o primă agresiune nucleară decisivă. Fiecare rămînea expus la contraatacul celuilalt.

Transformarea unui mijloc de luptă odios într-un instrument eficient al păcii a pus într-o lumină proastă doctrina partizanilor dezarmării generale. Dezarmarea a rămas o doctrină idilică, o periferie a unei utopii. Era clar că prin dezvoltarea capacităților nucleare descurajarea războiului între supraputeri atinsese o cotă de securitate maximă.

În principiu, disoluția ex-URSS a condus la un moment unipolar, cu Statele Unite în singura poziție dominantă în sistemul internațional, deoarece, deși a rămas o putere nucleară, Federația Rusă s-a retras din zonele în care se prezenta înainte de 1989 ca putere hegemonică. Însă, doar diletanții puteau considera un sistem unipolar stabil. Pentru orice analist sau observator avizat era clar că, mai devreme sau mai tîrziu, China și Rusia vor încerca să dubleze calitatea de mari puteri juridice, care decurge din statutul lor în cadrul Consiliului de Securitate, cu calitatea de mari puteri de fapt. Cu alte cuvinte, era clar faptul că vor încerca să reintre în relația de putere.

În acest moment dificil al relațiilor internaționale Statele Unite își justifică primatul, însă sînt supuse unei contestări explicite a celor doi rivali, iar aceștia din urmă par să acționeze coordonat și să reușească să creeze un început de echilibru.

Valoarea supremă în relațiile internaționale este stabilitatea, adică status quo-ul or, stabilitatea este fie consecința unui echilibru de putere constant (în toate structurile pluraliste), fie consecința unei dominații necontestate. În schimb, dacă dominația este contestată, căutarea unui nou echilibru de putere devine vitală, este o condiție sine qua non a recuceririi stabilității pentru viitor.

Însă căutarea unui nou echilibru de putere e stînjenită de prezența marilor puteri intransigente în relațiile internaționale, iar intransigența este susținută de etică. O etică prezentă în convingerile actorilor politici și /sau în mainstream-ul societăților civile.

Dacă intransigența care respinge discuțiile și negocierile este susținută de etică atunci merită să acordăm atenție lui Morgenthau care spune că în materie de morală ”răspunsurile ca și întrebările sînt mormăite, ambigue, distorsionate de prejudecăți, inclusiv de prejudecățile științifice.”

De fapt, veritabila problemă în materie de etică este existența celor două etici descrise de Max Weber. În mod curios, Morgenthau nici nu îl citează, nici nu îl amintește pe Weber. Totuși, discuția lui îi dezvoltă într-o oarecare măsură ideile. Pentru Weber există în mod clar și neechivoc două etici care pot deveni incompatibile. În primul rînd, o etică a convingerii, care este întotdeauna sediul intransigenței. Războiul X este nedrept, prin urmare, nu trebuie acceptată niciodată o pace în avantajul unui agresor. Cineva pătruns de coerența și profunzimea convingerilor sale poate pronunța, fără să stîlcească cuvintele: Fiat justitia, pereat mundus!

Ce drepturi conferă etica convingerii? Fără îndoială conferă dreptul de a te sacrifica. Conferă însă și dreptul de a pretinde sau chiar de a impune sacrificiul celorlalți? Aici intră în scenă cea de-a doua etică, etica responsabilității. Dacă etica convingerii se bazează pe valoarea intrinsecă a acțiunilor, etica responsabilității se bazează pe consecințe. Din faptul că actele politice ale unei persoane diferă de actele sale private, nimeni nu ar putea susține că etica responsabilității ține exclusiv de sfera politică. Totuși, în sfera politicii acțiunea morală se confundă cu acțiunea de succes sau, în termenii lui Hans Morgenthau, absența succesului este o probă de inferioritate morală: ”Dumnezeu, așadar, este întotdeauna cu batalioanele cele mai puternice, cu partea care cîștigă alegerile și cu cele mai mari conturi bancare”. Evident, actorii politici recunosc datoriile morale generale, însă plasează la vîrf o răspundere morală specială de a acționa înțelept, ceea ce înseamnă că eficacitatea devine o datorie morală. Prin urmare, nu se întîmplă ca testul bunelor intenții să clarifice semnificația etică a acțiunii.

Etica responsabilității include calcule de tip ”cost-beneficiu” și se bazează pe consecințe evaluate în termenii celui mai pur utilitarist. Nu ne putem aștepta ca un om politic ”să respecte în celălalt imaginea lui Dumnezeu sau să trateze oamenii conform standardului kantian, ca scopuri și nu ca mijloace sau nu în ultimul rînd.

Există o probabilitate ca etica convingerii să cîștige dacă trebuie lichidată antinomia, așa cum este probabil ca partizanii egalității să cîștige lupta cu partizanii libertății dacă cele două valori sunt prezentate ca ireconciliabile. În favoarea primei probabilități operează asumpția că sfera individuală este superioară politicii. Iar relevanța socială a acțiunii politice, care interferează cu mai multe vieți, s-ar putea să nu conteze. În favoarea celei de-a doua, operează faptul că egalitatea este o valoare care trebuie educată mai puțin decît libertatea.

În fine, așa cum arăta Hans Morgenthau, în general, omul combină înțelepciunea politică, curajul moral și judecata morală. În acest mod reconciliază natura sa politică cu destinul său moral. Însă, reconcilierea și combinația care o face posibilă nu reprezintă ”mai mult decît un modus vivendi dificil, precar, periculos.”

Și ar mai fi ceva: ”egoismul uman are limite, voința de putere nu are”. Cuvîntul absolută pe care Lordul Acton îl plasează lîngă putere vrea să arate vocația ei irațională. Din perspectiva cea mai sordidă a eticii răului, eu, poate și dumneavoastră, m-am născut ca să servesc, în ultimă instanță, ca mijloc al scopurilor altora.


[1] Ethics este o publicație internațională, socială, politică și de filozofie juridică care și-a trăit perioada de glorie la mijlocul secolului trecut.
[2] V. Hedley Bull, Societatea anarhică, Un studiu asupra ordinii în politica mondial, CEU Press, Chișinău, 1998, p. 3. În legătura cu acest subiect vezi și H.L.A. Hart, Concept of Law, Clarendon Press, Oxford, 1994, în special pp. 195-199.
[3] Tratatul cu privire la neproliferarea armelor nucleare din 1968, cu participare cvasi-generală, garanta neproliferarea ”orizontală”, nu și pe cea ”verticală” a celor cinci deținători de arme acceptați. Aceștia din urmă se obligau formal să nu utilizeze arme nucleare împotriva statelor care nu le dețin.


Prof. Valentin Constantin