Metoda carismatică
Punctul meu de plecare au fost alegerile recente din Franța. Dar mai întîi, să ne reamintim, să îi spunem așa, momentul conceptual de bază, momentul Max Weber. Marele sociolog a explicat în celebra sa Economie și societate, încheiată în 1922[1], trei tipuri de dominație în societate: dominația legală prin conducerea administrativă birocratică, dominația tradițională în care conducerea se bazează pe o legitimitate transmisă, iar supunerea se bazează pe loialitate și respect și, în fine, dominația carismatică, cu puterea magică pe care calitățile extraordinare ale unei persoane o fac să se exercite asupra concetățenilor săi, dar nu numai. Acestea sînt, evident, tipuri ideale de dominație socială care, deși nu se găsesc nicăieri în stare pură, păstrează caracteristica cea mai puternică dintre cele trei, pe cea care conservă o mai bună capacitate explicativă sau, altfel spus, cea căreia sîntem dispuși să îi atribuim o forță explicativă clar conturată.
În calitatea ei de influență extraordinară, pe care individul carismatic o poate exercita în societate, așa cum probabil vă amintiți, carisma personală a fost combătută ferm în democrația ateniană. Acolo, dacă populația considera carisma personală a unui particular periculoasă pentru libertatea comunității, votul secret a 6.000 de atenieni constituia un ordin de îndepărtare din cetate, de exil forțat cu o durată de 10 ani (ostracism), executoriu în 10 zile. Un ordin care nu lăsa posibilitatea unei deliberări, un ordin susținut de o prezumție de pericol absolut.
Însă odată cu exctincția democrației ateniene carisma personală a particularilor și-a pierdut relevanța politică de agent liberticid.
Cred că relevanța carismei personale în epoca modernă reapare odată cu rutina democratică a alegerilor prin vot. Votul popular oferă șefului carismatic punctul de start al dominației. Nu este vorba de legitimare a persoanei, e pur și simplu o metodă de instituire a unei noi puteri.
Singurul exemplu modern de carismă irezistibilă, în sensul atenian, îl reprezintă, cred, Adolf Hitler. Am văzut recent o fotografie, avînd ca fundal Turnul Eiffel, în care Hitler, însoțit printre alții de arhitectul său Albert Speer și de sculptorul Arno Breker, făceau o plimbare prin Paris (intact, datorită statutului de oraș deschis), la cîteva zile după semnarea armistițiului cu Franța. Era o fotografie de apogeu a puterii germane și toți cei imortalizați păreau foarte destinși. M-a frapat încă o dată eleganța neobișnuită a mantalelor ofițerimii germane, în forma cărora geniul lui Hugo Boss inventează o noblețe falsă menită să deformeze în mod magic realitatea. Pentru susținerea dominației carismatice a lui Hitler, pentru întreținerea magiei șefului, a fost nevoie de mulți oameni talentați, de exemplu, Albert Speer sau Leni Riefenstahl.
Astăzi însă, cînd vorbim despre carismă vorbim despre altceva. Nu ne mai gîndim la lideri irezistibili, ne mulțumim cu lideri foarte simpatici și fotogenici. Așa cum observa cineva, trăim într-o epocă de mare imprecizie a vocabularului. Noi știm de la Max Weber că modul autentic de recrutare carismatică consta în identificarea unor calități personale care nici nu se învață și nici nu se inculcă. Carisma se probează. Mai precis, se testează. Șeful carismatic poate încerca să apeleze la norme tradiționale și să transforme carisma sa în ceva cu totul străin de conceptul original, eg. în carismă ereditară. Asemenea tentative, exceptând Coreea de Nord, au eșuat.
Apelul sau recursul la carismă presupune că există convingerea, care poate avea și baze empirice, că utilizarea liderului carismatic poate reprezenta un atu pentru o mișcare politică. Însă rareori se mizează exclusiv pe carismă. În vremurile noastre, conducerea administrativ birocratică a societăților este inevitabilă. Este norma. Prin urmare, rolul carismei s-a restrîns considerabil. Termenul ”dominație carismatică” trebuie înțeles ca instrument predilect pentru preluarea puterii.
Toate cele trei tipuri ideale sînt, preciza Max Weber, tipuri de dominație legitimă. Prima are un caracter predominant rațional, cea de-a doua se bazează pe credința constantă în validitatea în timp a tradițiilor, iar cel de-al treilea caracter, caracterul carismatic, se bazează pe supunerea extraordinară pe care o reclamă ”virtutea eroică sau valoarea exemplară a unei persoane”.
De ce să respingi metoda carismatică dacă există în mod cert un avantaj pe care o entitate politică l-ar obține în alegeri, dacă ar fi reprezentată de o persoană despre care se presupune că poate mobiliza resurse iraționale al electoratului, emoții și sentimente?
În ce privește Franța, în afara acelui ”ism” utilizat pînă la sațietate, extremism, în strategiile politice s-au putut remarca pe de-o parte, o abordare consecventă a populismului și, pe de altă parte, ceva mai nou, miza pe metoda carismatică.
Nu întotdeauna imprecizia vocabularului politic este spontană. Nu am înțeles niciodată logica care permite să gratulezi un partid politic cu termenul ”extremist”. Am descoperit recent că nu sînt singurul care nu înțelege. Cred și eu că într-o societate democratică, dacă participi la alegeri, dacă te angajezi în dezbatere și nu propui acțiuni violente, te plasezi în interiorul sistemului și nu pe o margine de pe care urmează să te prăbușești. În niciun caz opiniile care șochează sau nemulțumesc majoritatea nu te pot califica ca extremist. Așa că termenul nu e nimic mai mult decît o invectivă.
În legătură cu populismul nu sînt prea multe lucruri interesante de spus. Partidele politice nu se disting prin prezența sau absența elementelor populiste din practicile lor. Totul se reduce la aprecieri subiective privind cantitatea. Pentru că adoptarea unei teme populiste a devenit obligatorie. Este o cursă a înarmării partidelor cu simpatie populară. Nu are importanță că populismul este un termen peiorativ sau că a devenit sinonim cu termenul demagog. Pentru un demagog carismatic populismul este la fel de bun ca orice alt instrument democratic. Este suficient să reușești să flatezi o categorie de electori sau, cum spunea Benedetto Croce ” să lingușești dreptatea și umanitatea”.
Temele populiste și cantitățile de promisiuni cu care se încarcă o temă se aleg printr-un calcul de ”cost-beneficiu”. Mai mult sau mai puțin riguros. Iar dacă ești într-o pasageră criză de idei poți împrumuta o temă populistă de la adversari și să modifici sau nu promisiunile. Nu voi intra în detalii, dar promisiunile populiste neonorate nu se sancționează. Posedă un soi de imunitate politică. Sigur, unele vor crea decepții durabile, însă acestea sînt rare.
Alegerile în Franța le-a cîștigat, la mică diferență, o coaliție de stînga, condusă de Franța nesupusă, La France insoumise a lui Jean-Luc Mélenchon. El și-a bazat identitatea asumată, pe care un comentator o descria ca antisemitism de stînga, pe ”captarea voturilor musulmanilor de la periferii care sînt de zece ori mai numeroși în Franța decît evreii”.
Acest succes electoral relativ mi se pare, în treacăt fie spus, mult mai puțin îngrijorător decît antisemitismul studenților de la, inter alia, Sciences Po sau de la Sorbona.
Totuși, mai interesantă decît populismul mi se pare testarea metodei carismatice. Liderul celebrului de acum Rassemblement National, Marine Le Pen, a testat un nou lider pentru mișcarea sa, un lider neobișnuit de tînăr, Jordan Bardella. Acesta a reușit, într-o măsură considerabilă, ”să coaguleze mînia” provocată de executivul președintelui Macron. Chiar dacă a ocupat locul al treilea la alegerile anticipate, scorul lui Bardella este important pentru că se poate miza pe o creștere a opțiunilor de vot pentru un partid aflat în opoziție, dublată de o creștere a carismei lui Jordan Bardella, o carismă care, după părerea mea, de abia s-a descătușat.
El a devenit un ” prezidențiabil ” pentru alegerile din 2029 mult mai credibil decît a fost la vremea ei Marine Le Pen. De aceea, la aceste alegeri, prezentul politic mi s-a părut mai puțin expresiv decît viitorul.
Pe cine va încerca Emmanuel Macron să-i opună lui Jordan Bardella? Nu poate fi vorba de primul ministru Gabriel Attal. Steaua lui este într-un perceptibil declin.
Am văzut-o pe cea care pare să fie pariul carismatic al lui Emmanuel Macron. Am văzut-o mai întîi într-o fotografie a primei sale deplasări comune cu Macron, în 18 ianuarie curent. Președintele o ține de mînă delicat și pare să fie un gest protector, un gest cavaleresc. Conform presei franceze de calitate, Rachida Dati, căci despre ea este vorba, este echipată permanent cu un surîs cuceritor, de fapt, un surîs larg, susținut de o dantură frumoasă. Și, poate mai important, d-na Dati debordează de veselie. S-ar părea că plăcerea ei supremă e să facă selfie-uri cu admiratorii.
Deocamdată este Ministru al Culturii, însă nu o poți compara cu d-na Raluca Turcan, ar fi prea nedrept. Totuși, s-a întîmplat ceva care mi-a strecurat o îndoială în legătură cu fiabilitatea carismei d-nei Rachida Dati. Odată instalată în funcția de Ministru al Culturii, a cerut să lucreze la biroul stil Ludovic al XVI-lea la care lucrase un predecesor mai îndepărtat, André Malraux, Ministru al Culturii în regimul generalului De Gaulle. Biroul i-a fost adus din depozitul de la Mobilier National și instalat printre alte piese de mobilier care omagiau modernitatea. Unii au găsit amestecul de trecut și prezent armonios, eu am constatat un eclectism puțin prea sonor.
În Paris Match, au apărut fotografiile cu miniștrii Malraux si Dati, la acest birou. În fotografia lui Andre Malraux, pe birou se afla un splendid buchet de trandafiri roz așezat într-o vaza sobră, iar în spatele său, pe un mic bufet, care pare să aparțină aceluiași stil, se afla o altă vază plină cu flori de vară. În fotografia noului ministru nu apare nici o floare. În schimb, în spatele ei, pe un bufet destul de vast, sînt așezate 7-8 fotografii de dimensiuni medii și mari cu diverse paspartu-uri adăugate și înrămate cu grijă. Toate sînt îndreptate spre eventualii privitori sau interlocutori ai d-nei ministru. E limpede că nu aparțin zonei intime și nici măcar zonei private. Una dintre fotografii îl reprezintă pe actualul papă într-o acțiune pontificală. Însă și celălalte, pe care nu am reușit să le descifrez prea bine, par să reprezinte momente sociale.
Sînt sigură că în cazul florilor lui Malraux, scopul prezenței lor în birou a fost satisfacerea rafinamentului personal. Sînt sigur și că fotografiile d-nei Dati, expuse pentru privitori și interlocutori au la bază intenții destul de precise. Nu voi risca să le descifrez. Există doar un amănunt pe care nu pot să îl trec cu vederea. Dacă desfășurării fotografice i se poate atribui un calcul, atunci magia carismei se destramă. Pentru mine cel puțin, în imaginea de la biroul său de lucru Ludovic al XVI- lea, Rachida Dati a preluat o moștenire prea complicată, iar moștenirile complicate sînt pline de efecte neintenționate.
[1] Am folosit traducerea franceză, Max Weber, Économie et société, t.1, Plon, 1995, p. 285 et seq.