Suveranismul, contemporanul nostru
O profesiune de credință teribilă a cucerit prim-planul ideologic din România: suveranismul. De la sine înțeles, în astfel de situații, întrebarea stringentă ar fi următoarea: totuși, ce este suveranismul?
Dacă aș fi într-o dispoziție mai proastă decît cea de acum, aș expedia răspunsul. Aș spune, de exemplu, că este cea mai simplă ideologie. O ideologie dintr-un muzeu militar improvizat în care, în absența armelor, spațiul ar fi umplut cu mantale impermeabile, căști, nasturi și bocanci.
Și, totuși, suveranismul este un curent politic care a pătruns pînă în societatea civilă. Am auzit recent un avocat relativ cunoscut care afirma public, nu fără o vag ascunsă mîndrie, că este naționalist și suveranist.
Suveranismul are în mod clar la bază o frustrare. Se pare că statul, deși nominal suveran, nu mai este la fel de suveran pe cît era într-o perioadă mitică de la începuturile sale. Spun „perioadă mitică” pentru că nici măcar un fapt cum este independența statului nu este prea clar. Mai precis, nu este prea clar dacă noi suntem independenți din 1877 sau din 1878, atunci cînd suveranitatea recunoscută de marile puteri dădea sens independenței.
Diminuarea sau erodarea suveranității statale de care se vorbește astăzi este o consecință, uneori acceptată expres, alteori neintenționată, a dezvoltării relațiilor internaționale. Preocupările legate de abandonarea suveranității nu sînt de dată recentă în Europa. Am scris de cîteva ori despre „suveranismul” unei părți din elita franceză, cea care a blocat în 1952 sistemul de apărare comună, acceptat inițial, de statele occidentale. Acum, mi se pare interesantă poziția lui Milan Kundera de la Congresul scriitorilor cehoslovaci din 1967[1]. Deși, evident, Republica socialistă nu era vizată de integrarea europeană, Kundera, ca observator al creșterii celor trei Comunități, era preocupat de integrare pentru că i se părea un proces politic greu de evitat în viitor.
Însă pierderea sau păstrarea suveranității în contextul unei integrări depindea în ochii săi de valoarea culturală a poporului ceh. De aceea, evocă pericolele actuale, în 1967, care amenințau „să arunce națiunea cehă o dată în plus la periferia culturală a Europei ”. Deoarece cultura „servește la justificarea și la păstrarea identității noastre naționale”, spune Kundera. Mi-a atras în mod special atenția o observație care, mutatis mutandis, ar putea să ne preocupe și pe noi: „Provincialismul nu este doar apanajul orientării noastre literare, ci mai ales o problemă legată de viața întregii societăți, de educația ei, de jurnalismul ei etc.”
Voi reveni imediat cu provincialismul nostru. Chiar și înainte de începutul organizării internaționale prin structuri de organe create de statele suverane, deja un simplu tratat de alianță afecta libertatea de mișcare și chiar de expresie a statelor implicate. Primele organizații internaționale, organizațiile tehnice, au devastat libertatea statelor. Gîndiți-vă că țara noastră nu a avut absolut nimic de spus în legătură cu mai multe reglementări internaționale care o obligă. De pildă, nimic despre regulile de circulație a autovehiculelor, nimic despre normele circulației maritime sau despre regulile aviației civile. Toate pretind o acceptare și o respectare a normelor care în sufletul suveranist s-ar numi „supunere oarbă”.
Dar suveraniștii nu suspectează acest tip de reguli tehnice, oricît de constrîngătoare ar fi. În primul rând, sînt suspecte deciziile din organizațiile politice internaționale. Prima organizație politică cu vocație universală, Națiunile Unite (o versiune ameliorată a Ligii Națiunilor) a procedat la o veritabilă amputare a suveranității statelor. A creat un super-organ, Consiliul de Securitate, care a asigurat preeminența celor cinci mari puteri din 1945 în noul sistem internațional. Deși nu erau mari puteri comparabile, consensul lor și numai al lor, a atestat pentru toate un statut identic. Competențele cu care a fost dotat Consiliul de Securitate în Cartă erau supranaționale. Carta de la San Francisco a ridicat guvernelor competența constituțională a războiului ofensiv. Apoi, Consiliul poate emite rezoluții obligatorii și chiar executorii fără consimțămîntul statelor. Curios, Consiliul nu pare să se confrunte în mod serios cu reacții suveraniste.
Suveranismul politic românesc pare să fie un fenomen european aculturat. Suveraniștii europeni sînt nemulțumiți de o serie de acte ale Comisiei Europene și ale Parlamentului European. În numele a ce? În numele identității naționale. Prea mult amestec în politica internă a țărilor mici și mijlocii, a membrilor de dată recentă, mai slabi integrați și cu statut de beneficiari de fonduri. Uneori amestecul politic este bazat în mod simplist pe un concept evaziv, rule of law.
Chiar dacă uneori suveraniștii pot susține critici coerente ale activității instituțiilor, ei nu pot depăși cîteva dificultăți. În primul rînd, statele membre monopolizează mijloacele de acțiune în cadrul Uniunii: deliberări și voturi. În calitatea lor de minoritari în politică, nu posedă nici în Europa mijloace serioase de acțiune. Chiar și în Parlamentul European unde, aparent, suveraniștii au libertate de acțiune, în realitate, statele controlează marile grupuri politice și le rezervă minorităților tot ce se poate declama în regim de criză cronică de timp.
În al doilea rînd, suveranismul este lipsit de coeziune și, pînă la urmă, de coerență. Pentru că nu am auzit pledînd bărbătește pentru ieșirea din Uniune. Ei cer Uniunii autolimitare, mai multă atenție pentru identitățile naționale, mai mult respect pentru valori pe care suveraniștii le consideră imutabile și, pe cale de consecință, inviolabile.
La ce s-ar putea ajunge în ipoteza pur teoretică în care organele Uniunii ar accepta excepțiile suveraniste?
S-ar ajunge la un regim al derogărilor, care se poate extinde nelimitat în funcție de identitățile naționale care se presupune că au fost afectate. Regimul derogărilor este în clară și perceptibilă contradicție cu scopul Uniunii de a crea o omogenitate cît mai mare a membrilor, care să garanteze propria sa identitate. Prin urmare, dacă ești un suveranist tipic, atunci ieșirea din Uniune este mai coerentă decît încercarea de a lucra împotriva identității ei.
Pentru mine, în acest moment întrebarea fundamentală este următoarea: cum devine un lider suveranist român observabil în mediul internațional?
Suveraniștii noștri nu sunt intervievați în publicațiile globale sau in cele cîteva canale TV cu audiență cvasi-globală. Le rămîn spațiile organizațiilor internaționale, în primul rînd ale organelor plenare, cele care reunesc toate statele membre sau toți membrii parlamentelor. Ce Bucefal politic ar putea călări suveranistul român scăpat în mediul internațional?
Cred ca există pentru el un singur vehicul disponibil: egala demnitate care se așteaptă să îi fie recunoscută, bazată pe egalitatea suverană a statelor. Chiar dacă nimeni nu contestă egalitatea de tratament pentru membrii Parlamentului European, rămîn totuși șanse să fi privit acolo ca un personaj de mîna a treia într‑un conclav format de politicieni care sunt în țările lor, aproape fără excepții, politicieni de mîna a doua.
În ce privește egalitatea, în Uniunea Europeană, mai mult decît în orice organizație, aceasta contează destul de puțin. Dacă aparții unui stat membru al cărui vot în Consiliu este mediocru ponderat beneficiezi de o atenție mediocră. Eventualele opinii critice nu prea interesează, eventualele propuneri personale și mai puțin. Rămîne impactul propriei personalități. Cei care, din motive imputabile sau neimputabile, arată ca niște hărțuitori de meniuri grele, sau cei cu eleganța subminată de materialele folosite nu prea rețin atenția. Nici purtătorii de veșminte folclorice sau cu elemente de folclor. Cu un simplu discurs de cîteva minute, un suveranist nu obține nimic, iar în ultimul său an de mandat încă va fi obligat, la cerere, să își repete numele și să își precizeze grupul parlamentar.
Însă dacă are norocul să fie ajutat de o alură ieșită din comun, de o voce bună și de un instrumentar scenografic asemănător cu al actorilor ambulanți, ar putea obține puțină atenție.
Recent, presa noastră, a cărei perspicacitate o cunoașteți deja, a fost indignată de intrarea zgomotoasă a unei suveraniste locale în Parlamentul European. Cu cel mai sănătos umor involuntar pe care îl dezvoltă redactorii de știri s-a afirmat că suveranista făcea țara de rîs, de parcă ea ar fi reprezentat țara și că ne punea pe toți într-o situație penibilă, de parcă ar exista un index european al situațiilor penibile la care să ne raportăm. Desigur că tot ce a făcut și va mai face în continuare distinsa doamnă reprezintă acte produse cu titlu personal. Pînă la urmă, suveraniștii împart în mediul internațional aceeași dușmani cu populiștii și cu alte personaje aparținînd extremei diletante. Primul dușman redutabil este dușmanul extern numit cafeteria sau bufetul. La organizațiile internaționale, auditoriul petrece mai mult timp la cafeteria decît în sala de ședință, iar suveraniștii nu au mijloace să îi extragă pe oameni de acolo.
Al doilea inamic este intern. Este chiar provincialismul despre care vorbea Milan Kundera, o problemă legată de viața întregii societăți, de educația ei, de jurnalismul ei. Cele trei legături scoase în evidență de Kundera par bucăți dintr-un uriaș cerc vicios, imposibil de cuprins dintr-o privire. Nici sub tortură nu ar putea mărturisi un suveranist autohton o soluție rezonabilă pentru un deficit concret de suveranitate. Însă jurnalistul român nici nu îi pretinde astfel de mărturisiri. Respins în lume, suveranistul român ar trebui să se transforme din tribun în pisălog local. Datorită jurnaliștilor noștri, veți admira multă vreme de acum înainte un curent politic ținut în viață cu sprijinul aparatelor.
[1] V. Milan Kundera, Un Occident răpit sau tragedia Europei Centrale, Humanitas Fiction, 2023, pp. 20 și passim
Prof. Valentin Constantin
* Mulțumim Revistei Orizont, ediția august 2024