13,628 citiri

Valerius M. Ciucă: Un intelectual este acasă în permanență peste tot unde este nevoie de el

ESSENTIALS-Valerius-CiucaRoxana Elena Codreanu: De ce judecător, și nu procuror?

Valerius M. Ciucă: În primul rând este vorba de vocație, este foarte greu să îți descoperi vocația. Se întâmplă, uneori, chiar la vârsta senectuții să îți surâdă adevărata voce care te cheamă și atunci să descoperi că ești artist, poet, romancier, poate chiar muzician. Nu am simțit chemare spre altceva și am apreciat dintotdeauna că această nobilă calitate de sorginte regală, aceea de judecător, ar trebui să reprezinte un ideal pentru toți. La urma urmei, suntem cu toții, pe diferite secvențe sociale, judecători. Mai mult decât atât, zilnic ne întâlnim cu „judecătorii” noștri.

În opinia mea, este mai puțin o profesie și mai mult o înaltă misiune socială, care poate fi exercitată și gratuit, așa cum se întâmplă cu jurații în statele unde curțile cu jurați sunt acceptate sau cum se întâmplă cu judecătorii de pace sau cu alți oameni chemați să arbitreze conflicte. Deci, cred că este vorba mai mult despre o misiune aici decât despre o profesie, dar vă spuneam despre ipostaza noastră de cvasi judecători, care este o ipostază uniform distribuită ființelor pe pământ. Spunea Giorgos Seferis, poet grec, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1963, într-un vers că „pe zi ce trece, se înmulțesc judecătorii care ne judecă”. Cu alte cuvinte, avem parte de un număr sporit al observatorilor noștri, care, nolens-volens, ne judecă.

Între profesia de judecător și rolul de observator critic al vieții de zi cu zi nu este un clivaj așa de mare. Cred că fiecare visează să îmbrace măcar o dată această robă, pentru a-i fi recunoscut rolul de critic al societății, rolul de spirit viu și atent.

Roxana Elena Codreanu: Cum a fost experiența celor patru ani în care ați profesat ca judecător la Tribunalul Uniunii Europene (UE) de la Luxemburg?

Valerius M. Ciucă: A fost o experiență foarte marcantă pentru spiritul meu. În cei patru ani am descoperit ce înseamnă să trăiești cu permanenta angoasă că nu ești suficient de valoros în misiunea aceasta, pe care o exerciți pentru UE, simbolizând o cultură juridică ce trebuie să strălucească permanent. Este vorba despre cultura juridică românească. A o ilustra în acest conclav al spiritelor juridice situate la cel mai înalt nivel de responsabilitate, în UE, este mai mult decât o misiune, devine un fel de marker identitar, iar obligația morală devine copleșitoare.

În cei patru ani nu am avut o stare de relaxare, a trebuit să îmi amintesc de eforturile aproape prometeene din anii de ucenicie ca judecător și cadru didactic, ca mai apoi să reiau această stare de spirit, să o actualizez și să o creez pentru Dreptul European și pentru imaginea României la Luxemburg. Acolo am lucrat la regulamentul raporturilor deontologice din acea instanță. Au fost conferințe plenare ale judecătorilor în care am fost rugat să fiu un fel de contributor necesar pentru lămurirea unor raporturi în instanță.

Pe planul relațiilor personale, am constatat un soi de atracție din partea colegilor mei pentru discuții interesante, dar nu doar în plan juridic, ci și filozofic, istoric, uneori literar. Nu am avut niciodată sentimentul de depreciere a personalității mele, în calitate de cetățean român. Mediul fiind elitist, nu întâlnești decât rar derive comportamentale, pentru că acolo se cunoaște faptul că disprețul îl devalorizează pe disprețuitor, niciodată pe disprețuit. Oricine este descalificat dacă pornește de la premise bazate pe prejudecăți.

„Noi, profesorii, suntem mai mult un catalizator, un ferment, nu suntem imaginea drumului împlinit”

Roxana Elena Codreanu: Ce înseamnă pentru dumneavoastră ordinul „Militar de frunte” (1980) și premiul „Profesor Bologna” (2015)?

Valerius M. Ciucă: Înseamnă experiențe atât de diferite și, în același timp, experiențe unite printr-o punte subterană a dorinței de a nu lăsa nimic din ceea ce ar putea să strălucească în ființa ta, dorința de a scoate la suprafață tot ceea ce tu crezi că este mai bun în spiritul tău.

Premiul „Bologna” a fost acordat de studenții care îi descoperă pe profesorii care au capacitatea de a le însufleți idealurile, de a le configura pasiunea pentru opera didactică, pentru excelență. Noi, profesorii, suntem mai mult un catalizator, un ferment, nu suntem imaginea drumului împlinit. Suntem ghizii potriviți pentru a arăta o cale, dar nu ne confundăm cu calea însăși; ca atare nu înseamnă că fiind profesor Bologna întruchipez o valoare. Înseamnă că i-am invitat pe studenți, într-o manieră pe care ei au apreciat-o, să urmeze calea propriilor lor valori, care poate fi o cale mult mai strălucită decât a profesorilor lor.

Roxana Elena Codreanu: Ați beneficiat de numeroase burse în străinătate și ați fost și responsabil de Programul Socrates-Erasmus pentru Facultatea de Drept (1997-1999). De ce studenții ar trebui să meargă măcar o singură dată cu o bursă de studiu în străinătate?

Valerius M. Ciucă: În perioada aceea programul Erasmus-Socrates a fost introdus în universitatea noastră, iar noi l-am adaptat nevoilor din urmă cu 20 de ani și atunci am avut privilegiul ca rectorul din anii aceia, domnul profesor Popa, să mă coopteze în primul comitet al coordonatorilor Erasmus din universitate.

A fost foarte frumos, pentru că eram atât de copleșit de intenția de a căuta și a trimite tot mai mulți studenți de la facultatea noastră în străinătate, încât, la un moment dat, profesorul André Basso, de la Universitatea Nice-Sophia Antipolis, mi-a scris o scrisoare în care îmi mărturisea că, în urma propunerilor pe care noi le-am făcut aici, la Iași, s-a schimbat componența etnică a grupurilor de studenți, astfel încât elementul românesc a devenit majoritar.

Este extrem de important ca un student să meargă cu o bursă Erasmus. Dacă aș avea atât de multe puteri încât să fur din tezaurul lumii și să fac să se reverse o parte în vistieriile românești ale Educației, i-aș trimite pe toți absolvenții de facultate, timp de un an de zile, în străinătate.

Programul Erasmus are extrem de multe virtuți. În primul rând, studentul este scos din spiritul autarhic natural, care nu ar fi la fel de valoros fără un termen de comparație, îl poate proiecta într-o viziune falsă despre spiritul mersului în lume. Autarhismul, în rândul intelectualilor, este extrem de neproductiv, ba chiar periculos aș spune, pentru că nu doar premisele sunt greșite, ci și întreaga demonstrație naturală va fi eronată. Pe de altă parte, prin aceste programe, studentul român poate să ajungă la concluzia că ceea ce avea ca tendință sub aspectul acesta al aprecierilor vizând școala românească era, să spunem, nefondat. Poate să ajungă, paradoxal, la concluzia că pleacă dintr-o școala foarte bună cu profesori minunați și care îl îmbogățește spiritual.

Roxana Elena Codreanu: Și aici nu intervine riscul ca universitățile românești să-și piardă studenții?

Valerius M. Ciucă: Nu mă tem de această posibilitate. Aici intervine principiul anticilor – că universul nu iubește locurile goale. Un intelectual este acasă în permanență peste tot unde este nevoie de el. Spiritul intelectualului este mai important decât înfățișarea sa și prezența sa fizică. El devine propriul său simbol și prin simbol îl regăsim acolo unde este el necesar. Este mai important să îl găsesc pe românul valoros în biblioteca mea, prin cartea sa publicată la o editură din străinătate, în urma cercetărilor făcute într-un oarecare colț al lumii, decât să îl găsesc pe străzile Iașului, de exemplu.

Să ne amintim de poporul evreu, care a rezistat 2000 de ani fără nici un metru pătrat de pământ al său, mizând pe carte, pe spirit, pe atașament real față de familie și de națiune.

Meseria de dascăl, „cea mai frumoasă ipostază umană”

Roxana Elena Codreanu: Ați predat și la universitățile din Franța. Cât de greu este să lucrezi cu studenții de acolo?

Valerius M. Ciucă: Am predat și în Ottawa, Drept Privat Comparat, dar, în primul rînd, eu nu lucrez cu studenții. Nu este vorba de lucru în sensul comun al termenului, este o binecuvântare; cred că este cea mai frumoasă ipostază umană, dar nu cea mai necesară. Cea mai necesară și mai importantă este ipostaza de judecător, de care oamenii au nevoie pentru a trăi în spiritul civilizației.

În ceea ce privește munca de dascăl, aici este o stare de grație, o stare de fericire permanentă. Așa trebuie înțeleasă ea. Este o mare binecuvântare să poți să fii chemat în fața tinerelor vlăstare și să transferi o parte din cunoștințele tale, dar odată cu ele și o parte din filozofia ta, din opțiunile tale și să formezi, împreună cu ceilalți colegi, un concert care să răsune în urechile discipolilor tăi până la sfârșitul vieții lor. Este un privilegiu extraordinar. Spiritul pe care un profesor l-a însămânțat, cândva, în mintea noastră va domina toată viața, indiferent de ce va întâmpla pe parcurs.
Fermecător, la profesorii de Drept, este că ei te ajută să asiști la marele spectacol al ideilor, așa cum ele intră în arena cea mai interesantă, adică în arena tuturor conflictelor, care este chiar mai atrăgătoare decât arena cu gladiatori.

Roxana Elena Codreanu: Ce trebuie să știe mai întâi un elev care dorește să se înscrie la Facultatea de Drept?

Valeriu M. Ciucă: Trebuie să fi avut numai note de zece la gramatică. Elevul care dorește să fie student la Facultatea de Drept trebuie să știe foarte multă matematică, chimie, fizică, să dețină noțiuni de logică, de psihologie și filosofie, să cunoască literatura universală, literatura română, să fie foarte pasionat de poezie și să fie extrem de atent la evoluția tuturor științelor pozitive.

Este recomandabil ca el să se recruteze din rândul elevilor „cu coroniță” și să fie consecvent în păstrarea coroniței. Figura judecătorului este deosebită pentru faptul că el întotdeauna a stăpânit materialul probator, partea de factualitate a procesului. Dacă ai un proces în care judeci faptele unui arhitect, legate de un anumit contract, sau un proces în care protagonist este un chimist, trebuie să cunoști aceste domenii. Dar, dacă ai un alt proces în care judeci o vrăjitoare, trebuie să ai cunoștințe legate de magie.

Juriștii sunt titularii infernului; trăiesc în infernul relațiilor omenești și, pentru a cunoaște oamenii, au nevoie să cunoască tiparele psihologice, să le știe resorturile intime dincolo de filele dosarului. Cu alte cuvinte, tipul ideal al juristului este tipul enciclopedistului și cam această viziune o avea și scriitorul Mircea Eliade.

Roxana Elena Codreanu: Ați fost un elev eminent, atât în anii de gimnaziu, cât și în anii de liceu. Ce motivație a stat în spatele eforturilor de învățare?

Valerius M. Ciucă: Este foarte greu să justifici apetitul pentru cunoaștere și pentru pregătirea exemplară. Sunt opțiuni care au aparența unor opțiuni definitive, dar ele nu sunt așa, ci extrem de volatile. Dacă îl proiectezi pe copil să se simtă natural în universul fantasmatic al ideilor și, uneori, să se simtă mai natural acolo decât în universul real, atunci cred că reușești să îi oferi plăcerea de a descoperi lumea ideilor.

Această plăcere mi-a fost stimulată de părinții mei, mai cu seamă de mama mea, care a reușit performanța să mă învețe să citesc, pe la vârsta de patru ani-patru ani și jumătate. Bunica maternă împreună cu sora ei, fiind educatoare, respectiv învățătoare, au contribuit la alimentarea mea cu lumile nevăzute ale ideilor și, în felul acesta, am ajuns la școală cumva cu un apetit gata format, dar, sigur, sunt și momente revelatorii, dacă ne gândim la paradigma lui Edison: pe un teren nepromițător să apară fermentul creativității.

Roxana Elena Codreanu: Vă semnați Valerius M.Ciucă, M. de la Mihai, numele tatălui. A fost modelul dumneavoastră?

Valerius M. Ciucă: Consider că această prezență simbolică a ascendentului în ceea ce te identifică este chiar necesară. Îmi place foarte mult aspectul acesta de cultură civică anglo-americană. În mod curent, în Statele Unite oamenii se identifică și prin ascendenții lor.

Tatăl meu a fost un model, a fost unul dintre cei mai apreciați oameni în domeniul tehnologiei, primind numeroase premii și medalii. Ca atare, și pentru acest motiv, mă simt dator să îi păstrez inițiala permanent, mai ales atunci când eu însumi scriu articole sau cărți.

„Dreptul este un tezaurizator al spiritului poetic”

Roxana Elena Codreanu: Încă din anii adolescenței literatura a constituit una dintre principalele dumneavoastră interese. Ați fost membru activ al cenaclurilor literare („Mihai Eminescu”, „Columna”) și ați scris și câteva poezii. Sunteți un judecător cunoscut, și nu un scriitor. De ce nu a avut continuitate acest interes pentru literatură?

Valerius M. Ciucă: Pasiunea pentru literatură nu s-a estompat. Este foarte important ca ea să se ilustreze în ceea ce facem noi, creatorii de cursuri universitare pentru studenți sau noi, interpreții normelor juridice, grosso modo. Avem aici modelul lui Jean Carbonnier, unul dintre cei mai mari juriști ai secolului trecut, care avea licența în Litere și care, prin creațiile sale, în permanență s-a ilustrat ca un valoros teolog, filolog și om al spiritului, nu numai ca jurist.
De altfel, creațiile juridice sunt știința de a utiliza metaforele cele mai adecvate pentru a ilustra un fenomen juridic sau un caz. La urma urmei, Dreptul este un tezaurizator al spiritului poetic în sensul metaforizant, iar, dacă vom lua toate conceptele juridice, vom vedea că ele cuprind tot atâtea metafore câte găsim într-o operă de talia literară a Divinei Comedii a lui Dante, operă pe care este imposibil să o citești fără notele de subsol care te ajută la decriptarea textului. Așa este și în Drept, iar aceasta înseamna că scrierile juridice sunt opere poetice prin definiție.

Roxana Elena Codreanu: Sunteți specialist în Drept roman. Cât de importantă este studierea limbii latine, apropo de discuțiile referitoare la scoaterea acesteia din programa școlară?

Valerius M. Ciucă: Sunt foarte multe argumente în favoarea păstrării limbii latine. Las la o parte caracterul matricial pentru limba română. Las la o parte faptul că limba noastră, pe lângă celelalte limbi neolatine, ilustrează un spirit, o cultură și atunci trebuie cunoscută și prin rădăcinile sale istorice și prin propriile fructe actuale ale culturii românești. Dar limba latină are virtuți de disciplinare a gândirii, virtuți dovedite. Cunoașterea limbii latine te ajută pe tine, tânăr intelectual, să ai o conexiune perfectă în planul etimologic al conceptelor, al termenilor și, în felul acesta, înțelegi semnificația lor. Este de o bogăție conceptuală excepțională și este păcat să nu ai și acest nutriment intelectual la dispoziție, ca tânăr.

Noi suntem binecuvântați că este limba noastră cvasimaternă, iar alții se bucură că este limba bisericilor. Un intelectual din Ungaria a spus foarte clar că ei au două limbi cu caracter parental: limba maternă și limba paternă, care este limba bisericii, adică limba latină. Ei nici nu fac parte din marea familiei a limbilor indo-europene, fac parte din grupul limbilor fino-ugrice și, cu toate acestea, vedem ce omagiu extraordinar este adus limbii latine.

Noi am fi cei mai ciudați să ignorăm acest tezaur de judecată. Limba latină este mai valoroasă pe planul gândirii și pe planul silogismelor decât matematicile sau șahul. Este un permanent joc al minții și mai apoi nu avem dreptul să fim atât de egoiști. Noi, ca părinți, am beneficiat de acest fruct minunat al cunoașterii, al decriptării vieții, și trebuie să îl transmitem mai departe.

Roxana Elena Codreanu: Cum v-a ajutat în profesie perioada în care ați fost asistentul marelui profesor ieșean de Drept Vasile Jacotă?

Valerius M. Ciucă: Domnul profesor Jacotă ne-a fermecat pe toți. Nu am întâlnit niciun student care să îi fi adus vreo umbră de reproș. Era imaginea savantului, o imagine foarte valoroasă pentru noi, deoarece, cu sprijinul dumnealui, am făcut primii pași în carieră.

În examene, din cauza faptului că eu sunt puțin mai polemic, raporturile nu au fost excepționale. Peste timp, când aveam să îi devin asistent sau atunci când am devenit asistent aici la universitate, aceste raporturi s-au transformat în surse de încredere pentru mine. Dumnealui îmi spunea că poate nu ar trebui să le ofer studenților atât de multă filozofie; era mai sceptic în ceea ce privește gradul de înțelegere la nivelul studențesc. Indirect, omagia mica mea jertfă și finalmente a fost profesorul care le-a recomandat propriilor săi studenți ca o anumită instituție din Dreptul Roman, tratată în maniera mea, să fie element obligatoriu de lectură. A fost pentru mine ceva suprem, o formă de împlinire morală în ochii celui care simbolizează pentru noi savantul prin definiție.

Oamenii valoroși te ajuta în carieră prin simpla lor existență în proximitatea ta. Cu alte cuvinte, sunt inspiraționali. Profesorul continuă să mă ajute, dialogul imaginar este neîntrerupt, noi nu trăim numai din colocvii ca intelectuali, ci suntem copleșiți de fapt de solilocvii.

Roxana Elena Codreanu: De ce îl considerați pe profesorul Jean Carbonnier (n.r. – jurist francez, profesor de Drept privat și specialist în Drept civil) drept maestru spiritual?

Valerius M. Ciucă: Pentru că timp de zece ani, până la ultima sa clipă, am trăit sub impresia puternică a prieteniei epistolare, ne-am și întâlnit, am fost invitat în apartamentul său de la Paris chiar cu trei ani înainte ca el să moară și pentru că l-am investit inițial cu forța modelului absolut în ceea ce privește creația juridică, în ceea ce privește filozofia Dreptului privat în toată complexitatea sa și, mai cu seamă, în ceea ce privește deschiderea sa universalistă și enciclopedică. Aceste probe de jertfelnicie intelectuală care descriu atitudinea sa față de studenții săi și față de Drept, m-au acaparat, m-au determinat să mă atașez intelectual de opera sa, chiar dacă în momentul respectiv eu aveam un alt profesor îndrumător de la Universitatea din Rennes.

Printr-un concurs de împrejurări benefice, vorbind despre profesor aproape o noapte întreagă într-o reuniune cu confrați francezi la Baroul din Iași, un fost doctorand al profesorului Carbonnier a remarcat pasiunea și admirația mea și primul lucru pe care l-a făcut a fost să îl caute la Paris pe profesor să îi înmâneze o cărticică de sociologie juridică, ce era scrisă pe canavaua operei lui Carbonnier; primele mele încercări de creionare a personalității științifice a profesorului.

După aceea am primit o scrisoare care m-a purtat dincolo de nori prin faptul că am primit o apreciere foarte frumoasă de la profesorul Carbonnier. A fost pentru mine încurajarea supremă, într-o perioadă în care, foarte tânăr fiind, aveam nevoie de astfel de încurajări. Sentimentul de afiliere la spiritul său m-a determinat să fac pași în carieră cu mai multă încredere.

„Identitățile noastre unice se pot corela prin forța Dreptului”

Roxana Elena Codreanu: Cum s-a născut teoria criteriilor identitare relaționale, al cărei autor sunteți?

Valerius M. Ciucă: Este simbolul unui timp de reflecție care adăpostește două momente diferite, două perioade relativ scurte, pe care le-am petrecut la Florența, și la Washington și apoi un an de frămîntări intelectuale, în care problema identitară îmi apărea ca fiind crucială pentru societatea care va urma.

În orizontul anilor 1994-1996 am meditat la această posibilitate, de a asigura, prin Drept, o concertare a universurilor identitare care amprentează fiecare persoană într-un mod unic. L-am văzut pe om aflat într-un centru al unui univers, pe omul concret, nu pe omul generic, despre care aflăm din mărturiile Mântuitorului nostru și din operele teologice. Dacă eu îi recunosc omului concret, centralitate în universul său, pot să spun că, odată cu dispariția omului, dispare un întreg univers, un univers de relații. Omul din centru conduce toată această țesătură de relații care dispare odată cu el. În mod normal, această țesătură uriașă relațională este protejată de Drept, dar Dreptul trebuie să recunoască mai întîi de toate această capacitate și, pentru că mi-a placut foarte mult Blaise Pascal și teoria infinitului creată de acesta, am creat la rândul meu aceasta teorie și am plasat în centru omul. Identitățile noastre unice se pot corela prin forța Dreptului, prin recunoaștearea unicității, dar Dreptul nu se anihilează prin pluralitatea criteriilor identitare. El trebuie să fie suficient de maleabil încât această centralitate să se afirme nestingherit. Indirect ajungi la toleranță, la libertate, la aprecierea identității altcuiva.

Roxana Elena Codreanu: V-ați reîntors de curând la Luxemburg, unde s-a celebrat un deceniu de la integrarea României în UE. Ce evenimente s-au derulat în cadrul conferinței?

Valerius M. Ciucă: A fost un eveniment foarte reușit, cu idei foarte frumoase și bine primite de către toți, cu o participare impresionantă în marea sală de ședințe a Curții, un eveniment excepțional de bine pregătit. În cadrul conferinței au fost prezenți judecătorii întemeietori ai cabinetelor naționale, cabinetul român și cel bulgar și judecătorii actuali, personalități din lumea diplomatică și foarte mulți lucrători în Instanțele europene, Curte respectiv Tribunal, lucrători din România și Bulgaria.

Pentru că eu am fost primul judecător la Tribunalul UE, în anul 2006, am fost invitat și am ținut o alocuțiune, am vorbit despre beneficiile Dreptului concurenței în România și despre civilizația Cucuteni. Am cunoscut aceste beneficii odată cu integrarea țării noastre în UE și sunt beneficii care disimulează ceea ce noi vrem să fie un Drept operativ al Păcii. Exprim această credință, că, prin Dreptul concurenței, de fapt, Uniunea Europeană a reușit să păstreze pacea pe continent, o pace care era chestionată, era pusă în pericol de legătura dintre monopolistul pe plan politic și monopolistul pe plan economic. Din această „logodnă” dintre cele două monopoluri, de regulă, se naște războiul, adică iluzia că poți totul când ai de partea ta totul.

La fel se întâmplă și cu monopolul politic, cu absența democrației, care îți permite să faci totul după bunul plac. Astfel, Dreptul european apare ca un fel de veșmânt pentru acest dar neprețuit al Dreptului concurenței.

Roxana Elena Codreanu: Care este opinia dumneavoastră vizavi de introducerea educației juridice în școli?

Valerius M. Ciucă: Nu cred că este tocmai necesară, în schimb consider necesară accentuarea raporturilor morale între părinți și copii în cei șapte ani de acasă. După aceea, discutarea de către profesori, în gimnaziu și în liceu, a problemelor etice în mod circumstanțial, nu doar în cadrul orelor de dirigenție, ci de câte ori se întâmplă ca actualitatea să scoată la suprafață o problemă morală cum este, de exemplu, aceasta – acceptarea sau nu a persoanelor cu cazier sau cu sugestii de încălcări ale legii penale în forurile de conducere ale țării și altele.

Întâlnirea cu Dreptul trebuie să fie una extrem de subtilă, pentru că acest domeniu, printre alte atribute ale sale, le are și pe cele mai nefericite din existența unui om. Spunea un filozof din Evul Mediu că tristă este ziua în care te întâlnești cu preotul, cu medicul și cu judecătorul. Adică, prezența lor este atât de necesară în orice societate, dar trebuie cu mult rafinament asigurată în public, iar tinerii trebuie să fie crescuți pe colinele înverzite ale spiritului bun.

Mulți părinți îi îndeamnă pe copii să aleagă calea Dreptului, spunându-le că este una a îmbogățirii relativ rapide sau că este una a onorurilor, a puterii, a demnității. Dar, pentru a alege o astfel de cale, ai nevoie de o stare de înțelepciune, iar preferințele triviale nu au ce căuta, deoarece viața juristului este o lume foarte aspră.

Copii trebuie educați în spiritul dragostei pentru înțelepciune și abia apoi să observe dacă înțelepciunea capătă și forme particulare de exprimare în societate. Și aici vor ajunge la concluzia că, într-adevăr, prin Drept, pot să pună în opera propria lor înțelepciune în beneficiul celorlalți.

* Mulţumim www.cuzanet.ro