1. Într-o speță soluționată relativ recent de ÎCCJ s-a pus problema dacă contractul nr. 34/2009 încheiat între SC A SA (client sau beneficiar) și SC GFR SA (prestator) este un contract de transport (căruia i se aplică termenul scurt de prescripție de un an prevăzut la art. 68 din Regulamentul de transport pe căile ferate din România aprobat prin OG nr. 7/2005) sau un contract-cadru nenumit (căruia i se aplică dispozițiile dreptului comun). Prin contractul mai sus menționat prestatorul (SC GFR SA) s-a obligat față de client sau beneficiar (SC A SA) să presteze servicii de transport feroviar pentru toate expedițiile de mărfuri ale acestuia, încărcate în vagoane UTI, predate la transport de client sau de o terță parte în numele clientului sau care au ca destinatar clientul. Contractul a fost încheiat pentru perioada 01.07.2009 – 31.12.2012.
Litigiul s-a născut datorită faptului că, la data de 29.06.2009, clientul a notificat prestatorului că este „în postura de a nu putea începe relația contractuală convenită între societățile noastre, începând cu 01.07.2009, văzându-ne nevoiți să vă solicităm anularea acestuia”, în alți termeni, denunțând unilateral contractul. Prestatorul și-a redirecționat capacitățile de transport spre alți beneficiari. După mai bine de doi ani de la data denunțării contractului, prestatorul a introdus o acțiune prin care a solicitat obligarea clientului la plata sumei de 48.939.593 lei cu titlu de prejudiciu reprezentând beneficiu nerealizat (lucrum cessans) pe toată durata contractului, susținând că acesta a fost cauzat ca urmare a neexecutării culpabile a contractului, acțiunea fiind întemeiată în drept pe dispozițiile art. 969, 1084 și 1086 C. civ. anterior. Pârâta s-a apărat invocând mai multe apărări pe fond (prin notificarea din 29.06.2009 contractul a încetat; reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu, obținând profituri în perioada de referință; prejudiciul invocat prin acțiune nu este dovedit etc.). În proces a intervenit în interesul pârâtei și un terț, care a invocat, printre altele, că, în speță, fiind vorba de un contact de transport, acțiunea reclamantului este prescrisă extinctiv, fiind introdusă după expirarea termenului de un an de prescripție extinctivă prevăzut la art. 68 din Regulamentul de transport pe căile ferate din România aprobat prin OG nr. 7/2005.
Prima instanță, calificând contractul ca fiind unul nenumit de prestări de servicii, iar nu de transport feroviar, a respins excepția prescripției extinctive întemeiate pe dispozițiile art. 68 din Regulamentul de transport pe căile ferate din România invocată de intervenientul în interesul pârâtei, iar pe fond a admis în parte acțiunea reclamantului, obligându-l pe pârât la plata sumei de 8.896.169,26 lei cu titlu de daune-interese.
Curtea de apel a admis apelurile pârâtului și intervenientului în interesul acestuia și a respins acțiunea reclamantului ca fiind prescrisă.
Recursul reclamantului a fost admis de ÎCCJ prin decizia nr. 1371/2015, hotărârea instanței de apel fiind casată, iar cauza trimisă spre rejudecare instanței de apel[1]. Pentru a pronunța această soluție, Instanța Supremă a reținut că, în speță, contractul încheiat între părți nu este unul de transport, ci un contract-cadru încheiat în vederea serviciilor de transport feroviar. Aceasta întrucât, în lumina dispozițiilor art. 37 din Regulamentul de transport pe căile ferate din România[2], contractul de transport este unul real, „iar în absența îndeplinirii cumulative a acestor condiții nu se poate considera că în speță s-a încheiat un contract de transport”. S-a subliniat că, „împrejurarea că prin contractul nr. 34/2009 s-a convenit asupra elementelor esențiale, respectiv a modului de executare a obligațiilor, bonificațiilor, modalității de plată, modificării sau încetării contractului, nu schimbă natura convenției și nu depășește limitele unui contract-cadru, care dă naștere unei obligații de a contracta, respectiv de a încheia, în conformitate cu art. 37 din Regulament, contracte distincte de transport în condițiile stabilite prin contractul-cadru”. Prin urmare, a conchis instanța de recurs, fiind vorba de un contract-cadru, „acesta este supus dispozițiilor dreptului comun, respectiv termenului de prescripție de trei ani”.
În alte cuvinte așadar, în optica Instanței Supreme, deși din cuprinsul contractului nr. 34/2009 rezultă că părțile au căzut de acord asupra elementelor esențiale ale unui contract de transport în sensul dispozițiilor art. 37 alin. (1) din Regulamentul de transport pe căile ferate din România, stabilind marfa ce trebuie transportată, rutele de transport, prețul pe unitate de măsură (iar nu doar a „modului de plată”, cum trunchiat a reținut ÎCCJ) etc., contractul nu ar fi putut fi calificat ca fiind de transport, ci ca un „contract-cadru de prestări de servicii de transport”, deoarece marfa nu a fost predată transportatorului însoțită de scrisoarea de trăsură, în sensul dispozițiilor art. 37 alin. (2) din Regulamentul de transport pe căile ferate din România contractul de transport fiind unul real.
2. În ceea ce ne privește, lăsând la o parte raționamentul complet greșit al Instanței Supreme potrivit căruia în cazul unui contract real, care nu poate lua naștere în mod valabil decât prin predarea bunului care formează obiectul acestuia[3], neîndeplinirea acestei condiții de validitate nu ar afecta însăși existența contractului, care juridic ar trebui să fie considerat nul absolut – deci lipsit de orice efecte -, ci ar duce, se pare, de la sine, în mod natural doar la „retrogradarea” acordului părților în categoria contractelor nenumite, înțelegem în prezentul studiu să abordăm problematica contractului-cadru, acceptând, doar ca ipoteză de discuție, că în cazul din speță ar fi vorba de un asemenea contract, care, așa cum vom vedea, merită toată atenția.
I. STATUTUL CONTRACTULUI-CADRU – CONTRACT NUMIT SAU NENUMIT?
3. Nereglementat sub regimul legislației anterioare NCC, contractul-cadru era totuși utilizat în practică și recunoscut de doctrină ca un contract nenumit cu o figură juridică aparte căruia i se aplicau dispozițiile generale în materie de contracte[4].
În esență, contractul-cadru era considerat ca fiind un acord de voințe prin care părțile stabileau o relație economică de durată, prin care, de exemplu, un producător de autoturisme se înțelegea cu un dealer ca pe o durată de 10 ani să îi furnizeze, la cerere, o anumită marcă de autoturism spre a fi vândută pe piață de acesta, în cadrul acestei înțelegeri urmând ca fiecare comandă să fie un contract distinct de contractul-cadru (în exemplul dat, de vânzare), ale cărui elemente esențiale (bunul vândut și prețul) să fie stabilite cu ocazia fiecărei livrări. Mai exact, în exemplul dat, exista, pe de o parte, contractul-cadru, care nu era translativ de proprietate, rolul acestuia fiind acela de a stabili doar cadrul normativ (regulile) după care părțile vor încheia în viitor contractele de executare, iar, pe de altă parte, contractele de executare (de vânzare) concrete, cu cantitățile și prețul aferent, care ele de abia erau translative de proprietate.
Obiectul contractului-cadru nu se limita doar la organizarea unor vânzări viitoare, putându-se referi la orice alt raport contractual care se înscrie într-o anumită durată de timp[5].
4. Conform dispozițiilor art. 1176 NCC, „(1) Contractul–cadru este acordul prin care părțile convin să negocieze, să încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de acesta. (2) Modalitatea de executare a contractelor-cadru, în special termenul și volumul prestațiilor, precum și, dacă este cazul, prețul acestora sunt precizate prin convenții ulterioare”. Textul citat reproduce ad litteram dispozițiile art. 1102-6 din Ante-proiectul Catala de reformă a dreptului obligațiilor, care, în final, nu a fost însușit de legiuitorul francez, art. 1111 C. civ. francez, în forma adoptată prin Ordonanța n° 2016-din 10 februarie 2016, stipulând: „Contractul cadru este un acord prin care părțile convin caracteristicile generale ale relațiilor lor contractuale viitoare. Contracte de aplicare precizând modalitățile de executare”. Această din urmă definiție este mai potrivită, evitând posibilele confuzii pe care definiția Ante-proiectului Catala și a art. 1176 alin. (1) NCC le-ar putea naște cu acordul de negociere și promisiunea de contract[6], care nu sunt caracteristice contractului-cadru, precum și inadecvarea referirii la necesitatea ca prin acesta (contractul-cadru) să fie determinate elementele esențiale ale contractelor de executare, or, bunăoară, în cazul contractelor de distribuție comercială (contracte-cadru tipice), elementele esențiale ale contractelor de executare (de vânzare, în exemplul dat), cum sunt cantitatea și prețul produselor, vor fi stabilite prin contractele de executare, nu prin contractele-cadru[7].
5. Așa cum cu deplin temei observa un autor, de regulă, contractul-cadru nu crează obligații propriu-zise, așa cum se întâmplă în cazul contractelor numite obișnuite (vânzare, schimb, locațiune, împrumut etc.), ci doar norme pe care părțile trebuie să le respecte: „de la încheierea sa, acordul-cadru are forță obligatorie constând în aceea că situația juridică pe care o creează (fixarea normelor convenționale aplicabile contractelor de aplicare) se impune părților și judecătorului: o parte nu poate declara unilateral că ea s-a răzgândit și că nu mai este de acord cu o anume clauză a contractului-cadru, iar dacă o asemenea declarație ar fi făcută, aceasta nu va fi luată în considerare de judecător”[8]. Prin urmare „contractul-cadru are ca funcție specifică crearea de norme care vor regla raporturile dintre părți în viitor și în special pentru încheierea eventuală de contracte de aplicare”[9]. Ceea ce este esențial pentru contractul-cadru și îl diferențiază de contractele de aplicare este faptul că „în particular, și aceasta este rațiunea de a fi a formulei, nu se pot prevedea de o manieră generală în avans elementele esențiale ale contractelor de aplicare, căci, în caz contrar, am fi în prezența unui contract unic cu executare succesivă (s. n. – D. C.)”[10]. Tot astfel, „obligația de a încheia contractele (de aplicare – n. n., D. C.) are un caracter original;… ea are întotdeauna un caracter relativ nedefinit, întrucât conținutul contractelor de aplicare rămâne, pentru esențial, a fi determinat (s. n. – D. C.)”[11].
6. După cum se observă, NCC recunoaște în mod expres sub această denumire contractul-cadru la art. 1176, dar acest simplu fapt nu este suficient pentru a dobândi statutul de contract numit. Într-adevăr, textul de lege mai sus evocat doar denumește și definește contractul-cadru, dar neconsacrându-i și o reglementare juridică aparte, un regim juridic distinct de cel al dreptului comun în materie de contracte, el rămâne un contract nenumit[12], așa cum era și sub regimul C. civ. anterior.
II. EFECTELE CONTRACTULUI-CADRU
7. Așa cum am văzut mai sus, contractul-cadru, indiferent dacă a fost încheiat sub regimul C. civ. anterior sau sub regimul NCC, are menirea principală de a crea norme contractuale aplicabile în viitor între părți, iar nu obligații propriu-zise (supra I.5). Prin urmare, obligația principală care se naște din orice contract-cadru „nu este nimic altceva decât «obligația de a respecta contractul», care este mult diferită de o veritabilă obligație pe care contractul o poate crea pe de altă parte” (s. n. – D. C)[13], același autor precizând că „supunerea față de contract, nu mai puțin ca obligația de supunere față de lege, nu este obligația unui debitor față de creditorul său (s. n. – D. C.)”[14].
Ideea a fost nu doar o simplă „opinie”, de care se putea ține sau nu seama, ci o idee de forță preluată ulterior și de alți autori de incontestabil prestigiu care au afirmat și ei că „contractul-cadru are ca funcție specifică crearea de norme (s. n. – D. C.) care vor regla raporturile dintre părți în viitor și în special pentru încheierea eventuală de contracte de aplicare”[15]. Așadar, ca regulă, contractul-cadru este obligatoriu pentru părțile contractante, impunându-se acestora aidoma normelor legale, dar fără a da naștere în mod necesar unor obligații propriu-zise (de a da, a face sau a nu face), adică fără a crea raporturi juridice obligaționale specifice de la creditor la debitor.
8. Avându-se în vedere natura juridică specifică a contractelor-cadru cu executare succesivă, care, așa cum am văzut, dau naștere unor norme juridice obligatorii între părțile contractante și care presupun încheierea de contracte de executare în timp (în speță, de transport), rezultă că forța obligatorie a contractului face ca declarația de denunțare a contractului de către pârâta SC A SA să fie lipsită de efecte, norma contractuală (obligația de a respecta termenul) impunându-i-se acesteia (ca și reclamantei), situație în care „singurele sancțiuni (s. n. – D. C.) care s-ar putea concepe vor fi ori executarea silită a obligațiilor pe măsură ce ele se vor naște și vor deveni exigibile, ori rezilierea contractului cu plata eventuală a unei indemnizații”[16], dacă din aceasta ar rezulta pentru partea care solicită rezilierea un prejudiciu. Afirmația de mai sus autorul citat a făcut-o cu referire la contractele cu executare succesivă în timp pe durată determinată (deci nu cu privire la contractele-cadru), cum ar fi cazul locațiunii, pentru a ilustra ideea potrivit căreia, dat fiind că acestea sunt obligatorii ca norme private pentru părțile contractante, la fel ca și normele legale, declarația unilaterală a uneia sau alteia dintre părți în sensul denunțării (rezilierii) unilaterale a contractului înaintea împlinirii termenului va fi lipsită de orice efecte, cealaltă parte putând cere fie executarea silită, fie rezilierea contractului cu daune-interese. Însă în privința întinderii daunelor-interese cuvenite părții care alege să solicite rezilierea contractului, cum ar fi cazul locatorului pentru denunțarea contractului de către locatar înaintea împlinirii termenului contractual, autorul citat arată că acestea nu pot fi egale cu chiria datorată de locatar până la termenul stipulat decât dacă acest lucru a fost stipulat în acel contract cu titlu de clauză penală[17]. Aceasta, datorită faptului că obligațiile de plată a chiriilor viitoare nu se pot naște decât pe măsură ce locatarul folosește bunul formând obiectul contractului, locatorul nefiind creditor în avans, iar locatarul debitor al acestor sume, situația fiind diferită de cea a unei obligații de plată a unei sume de bani, cum ar fi, bunăoară, aceea a obligației de restituire izvorâtă dintr-un contract de împrumut a cărei plată a fost eșalonată în timp, iar în contract s-a prevăzut o clauză de decădere a debitorului din termenele de plată pentru cazul neplății uneia sau mai multor rate la termenele stipulate, caz în care întreaga sumă împrumutată devine scadentă imediat, înaintea împlinirii termenelor stipulate în contract[18].
Or, dacă în cazul unui contract obișnuit cu executare succesivă în timp care dă naștere la obligații propriu-zise, așa cum este cazul unui contract de locațiune, nu doar la norme contractuale, așa cum stau lucrurile când este vorba despre un contract-cadru, creditorul, în afara cazului stipulării unei clauze penale, nu are dreptul la daune-interese egale cu chiria până la termenul stipulat în contract, cu atât mai mult în situația contractului-cadru din speță reclamanta GFR, în principiu, nu poate avea dreptul la daune-interese egale cu câștigul pe care l-ar fi realizat dacă pârâta SC A SA ar fi respectat obligațiile stipulate în sarcina sa în contractul nr. 34/2009.
9. În mod excepțional însă, contractul-cadru poate da naștere și unor obligații specifice raporturilor juridice creditor-debitor, cum ar fi cele de a încheia contractele de executare sau de a nu contracta cu altul[19]. Asemenea obligații, nefiind caracteristice contractului-cadru, trebuie să rezulte în mod neechivoc din cuprinsul acestuia.
Este și cazul contractului din speță, prin care SC A SA s-a obligat față de GFR, pe de o parte, să încheie pe durata acestuia (01.07.2009 – 31.12.2012) contracte de executare, care din punct de vedere juridic reprezintă o promisiune de a încheia contracte de transport[20], iar, pe de altă parte, de a încheia asemenea contracte numai cu „PRESTATORUL” (GFR) (Cap. VI, C, pct. 10), care din punct de vedere juridic reprezintă o clauză de exclusivitate.
Așadar, dacă se pune problema răspunderii SC A SA, în discuție pot fi numai cele două categorii de obligații (pretins) nerespectate de către aceasta: a) promisiunea de a contracta; b) clauza de exclusivitate.
10. În cazul din speță, reclamantul GFR a solicitat daune-interese reprezentând beneficiul nerealizat (lucrum cessans) calculat la sumele pe care le-ar fi încasat dacă pârâta SC A SA nu ar fi denunțat unilateral contractul-cadru, adică dacă ar fi încheiat contractele de executare (de transport) în condițiile stipulate în contractul-cadru pe întreaga durată a acestuia.
Pretențiile astfel formulate, în opinia noastră, nu au niciun temei legal.
Într-adevăr, având în vedere faptul că, în speță, este vorba doar despre neexecutarea unor promisiuni [de a încheia contracte de executare (de transport) pe durata contractului-cadru și de a nu contracta cu altul (clauza de exclusivitate)], prejudiciul reparabil nu poate fi în niciun caz echivalent cu beneficiul pe care ar fi putut sconta creditorul (GFR) dacă s-ar fi executat promisiunile – o asemenea proiecție (obținerea beneficiilor) neputând rezulta decât din încheierea contractelor de transport, singurele pe care ea (proiecția) s-ar fi putut întemeia în mod rezonabil -, ci, eventual, doar cu prejudiciul pe care l-ar fi suferit acesta datorită pierderii șansei de a încheia contracte similare cu terții cu care ar fi putut contracta, dar nu ar fi făcut-o, întrucât s-ar fi întemeiat pe promisiunea debitoarei (SC A SA), prejudiciul traducându-se într-o asemenea situație în ceea ce doctrina numește „pierdere de volum”, adică într-o micșorare a cifrei de afaceri și, deci, implicit, a profitului în perioada de referință[21]. Or, în speță, așa cum rezultă din hotărârea instanței de fond (decizia nr. 980/2013 a Tribunalului specializat Mureș, p. 44 in fine și p. 47 in fine), în perioada de referință (durata contractului-cadru), creditorul (GFR) nu a avut pe ansamblul activității sale o diminuare a profitului, ci din contra, o creștere. Din punctul de vedere al condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii contractuale, aceasta nu înseamnă nimic altceva decât că nu este întrunită una dintre condițiile acesteia, anume, aceea a existenței unui prejudiciu[22]. Așa cum s-a subliniat, „prejudiciul material sau patrimonial constă în diminuarea patrimoniului creditorului (s. n. – D. C.)”[23], ceea ce înseamnă că, fără o asemenea diminuare a patrimoniului creditorului, chiar dacă aceasta va surveni doar în viitor, dar cu condiția de a fi certă și previzibilă, nu există prejudiciu. În lipsa „pierderii de volum”, creditorul nu are așadar dreptul la daune-interese cu titlu de beneficiu nerealizat[24].
11. Apoi, atât obligația de a respecta promisiunea de a încheia contractele de executare (în speță, de transport), cât și obligația de a nu contracta cu altul (clauza de exclusivitate) nu dau dreptul creditorului decât la repararea prejudiciului corespunzător „interesului negativ” (indemnitatea susceptibilă de a-l plasa pe creditor în situația în care contractul-cadru nu s-ar fi încheiat), nu și la repararea prejudiciului aferent „interesului pozitiv”, corespunzător beneficiul nerealizat (lucrum cessans) solicitat în speță de reclamantul GFR prin acțiunea introductivă de instanță, care presupune în mod obligatoriu contracte de aplicare (în speță, de transport) încheiate, nu doar a unor simple promisiuni, căci altminteri „pierderea” ar fi numai una eminamente eventuală și aleatorie și deci nesusceptibilă de a fi reparată[25].
Conform doctrinei, „interesul negativ” se referă la daunele-interese menite a „indemniza creditorul la nivelul prejudiciului pe care l-a suferit acționând în temeiul unei promisiuni…, de o manieră de a-l replasa într-o situație în care s-ar fi aflat dacă contractul nu ar fi fost încheiat cu un debitor care nu și-a îndeplinit obligațiile.”[26] Asemenea daune includ, pe de o parte, cu titlu de pierdere suferită, cheltuielile făcute de creditor pentru încheierea contractului, pentru executarea contractului sau pentru limitarea prejudiciului după neexecutarea contractului de către debitor[27], iar, pe de altă parte, cu titlu de câștig (beneficiu) nerealizat, care nu poate în niciun caz să fie egal cu ceea ce ar fi putut obține cu titlu de executare prin echivalent (dacă contractul ar fi produs efecte), ci doar contravaloarea „pierderii șansei de a încheia un contract similar, valabil și executat”[28] [acea „pierdere de volum” despre care am vorbit mai sus (supra nr. 10 in fine)].
În ceea ce privește „interesul pozitiv”, acesta este o executare prin echivalent care se referă la obligațiile asumate prin contractul încheiat între părți, care îl plasează pe creditor în situația patrimonială în care s-ar fi aflat dacă obligațiile asumate prin contract ar fi fost executate punctual și complet de către debitor, cuprinzând, pe de o parte, cu titlu de pierdere suferită diminuarea activului său patrimonial după valoarea venală sau contabilă, eventual, prejudiciul moral, precum și toate cheltuielile la care ar fi expus creditorul pentru a limita, diminua sau pentru a face să dispară prejudiciul, iar, pe de altă parte, cu titlu de câștig (beneficiu) nerealizat sporul de valoare al patrimoniului creditorului de care acesta a fost privat prin neexecutare[29], dar acest din urmă element nu se poate referi – și aici este esența discuției – decât la câștigul care s-ar fi obținut „în considerarea prestațiilor convenite (s. n. – D. C.) și nu în funcție de câștigul care ar fi putut fi sperat a se obține prin încheierea unui alt contract (s. n. – D. C.) cu un terț”[30] sau cu debitorul. Cu alte cuvinte, în speță, „câștigul (beneficiul) nerealizat” solicitat de reclamantul GFR nu se poate referi la contractele de transport care nu s-au mai încheiat între părți și care numai ele dădeau dreptul la plata prestațiilor, adică la beneficii, ci numai și numai la contractul-cadru, din care însă nu a rezultat direct niciun beneficiu pentru reclamant; or, potrivit dispozițiilor art. 1086 C. civ. anterior (aplicabil raporturilor juridice din speță), „chiar în cazul când neexecutarea obligației rezultă din dolul debitorului, daunele-interese nu trebuie să cuprindă decât aceea ce este o consecință directă și necesară a neexecutării obligației (s. n. – D. C.)”. În alte cuvinte, creditorul beneficiar al unei simple promisiuni de contract putea evita pierderea (și chiar a și evitat-o) reorientându-și resursele disponibile spre alți beneficiari.
12. În cazul din speță, reclamantul GFR a susținut, și instanța de fond a reținut, că acestuia nu i se poate reține nicio culpă în privința faptului că a stat în pasivitate, nesolicitând executarea contractului-cadru, și că abia spre finalul termenului acestui contract a solicitat executarea prin echivalent (daune-interese), deoarece, a reținut instanța, pe de o parte, urmare a adresei nr. 6979/26.06.2009 a pârâtei SC SA prin care aceasta a declarat că nu va executa contractul, reclamanta ar fi comunicat pârâtei că în cazul neexecutării obligațiilor se va „adresa instanțelor competente solicitând încetarea încălcărilor, executarea obligațiilor contractuale și daune-interese” (p. 42 alin. (1) din decizia Tribunalului specializat Mureș nr. 980/2013), ceea ce este adevărat, iar, pe de altă parte că „retragerea vagoanelor din incinta pârâtei nu poate valora cu o achiesare tacită a reclamantei la desființarea contractului, întrucât nu constituie o manifestare de voință neechivocă în acest sens. Este adevărat că reclamanta răspunde favorabil solicitării pârâtei…, însă în timp ce efectuează aceste manevre, invocând dispozițiile din contract, reclamanta formulează pretenții pentru daunele suportate” (p. 42, alin. (3)). Ultima afirmație mai sus citată a instanței de fond nu este însă exactă întrucât, în realitate, din primul pasaj mai sus citat rezultă că reclamantul GFR nu a „formulat pretenții pentru daunele suportate”, adică executarea prin echivalent a contractului, ci doar a amenințat pe pârâta SC A SA cu executarea silită („încetarea încălcărilor, executarea obligațiilor și daune-interese”, se subînțelege, daune-interese complementare executării în natură a obligațiilor). Ceea ce este însă important este însă faptul că, așa cum de altfel a reținut și instanța de fond, ulterior declarației SC A SA că nu mai înțelege să execute contractul nr. 34/2009 și amenințării acesteia de către GFR cu executarea silită a contractului (care nu s-a concretizat în nicio acțiune judiciară), între părți au avut loc „negocieri ulterioare… în vederea transformării obligațiilor inițial asumate” (p. 43, alin. (2) din decizia nr. 980/2013 a Tribunalului specializat Mureș). Aceste negocieri, chiar dacă, în final, nu s-au concretizat într-o nouă înțelegere, pot avea din punct de vedere juridic semnificația unei tacite recunoașteri reciproce a caducității contractului nr. 34/2009.
În orice caz, ceea ce este cert este faptul că reclamantul GFR nu a solicitat pârâtei SC A SA executarea silită a contractul nr. 34/2009, deși putea, dacă îl considera încă în vigoare, ci, după mai bine de doi ani (23.09.2011) de la data stipulată în contract ca fiind cea a intrării sale în vigoare (01.07.2009), a solicitat așa-zisa „executare prin echivalent”, adică, obligarea pârâtei la plata beneficiului nerealizat (lucrum cessans) datorită neîncheierii contractelor de executare (de transport). Cu alte cuvinte, printr-o conduită cel puțin ambiguă, a lăsat ca timpul să se scurgă, iar apoi, fără nici cel mai mic efort din partea sa, s-a prevalat de pretinsa neexecutare culpabilă a contractului nr. 34/2009 și a solicitat cu titlu de despăgubiri plata unei sume de bani considerabile, ceea ce poate pune în discuție problema executării cu bună-credință a contractului (art. 970 C. civ. anterior), respectiv, a abuzului de drept („exercitarea unui drept într-un mod excesiv și nerezonabil”).
13. Presupunând, ca ipoteză de discuție, că, în cazul din speță, reclamantul GFR ar fi avut dreptul la o sumă de bani care să indemnizeze beneficiul nerealizat (lucrum cessans) ca urmare a neexecutării din partea pârâtei a contractului nr. 34/2009, conduita pasivă a acestuia descrisă la ultimul alineat al pct. 12 de mai sus nu ar putea fi una lipsită de consecințe juridice, mai exact, pe planul întinderii despăgubirilor la care, eventual, ar fi avut dreptul.
Într-adevăr, mai recent, în dreptul francez, dar și în dreptul nostru, inspirându-se din sistemele de drept de common law, doctrina și jurisprudența acceptă pe scară largă că creditorul dreptului de reparație pentru încălcarea obligațiilor contractuale de către debitor are obligația de a minimiza prejudiciul (mitigation of damages)[31]. În dreptul nostru, obligația putea fi dedusă din dispozițiile art. 970 C. civ. anterior referitoare la obligația de a executa contractul cu bună-credință și din dispozițiile art. 1086 C. civ. anterior din care rezulta că, chiar și în cazul în care neexecutarea unei obligații provine din dolul debitorului, creditorul nu are dreptul la daune-interese decât în măsura în care acestea sunt „o consecință directă și necesară a neexecutării obligației”. Art. 1543 alin. (2) NCC a consacrat în mod expres această soluție stipulând că „debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu minimă diligență”.
În esență, daunele-interese la care creditorul ar avea dreptul pot fi reduse în măsura în care s-ar dovedi că a avut o atitudine neglijentă care a dus la sporirea prejudiciului fără a reacționa deși putea să o facă.
Astfel, în cazul din speță, chiar dacă s-ar admite, ca ipoteză de discuție, că reclamantul GFR ar avea dreptul la daune-interese reprezentând beneficiul nerealizat (lucrum cessans) rezultat din refuzul pârâtei SC A SA de a da curs obligațiilor care decurgeau pentru ea din contractul-cadru nr. 34/2009, acesta ar trebui diminuat în măsura în care s-ar dovedi că GFR a lăsat să curgă fără nicio justificare mai bine de doi ani de la data scadenței obligațiilor fără a lua măsuri de înlăturare sau de limitare a lui, adică, fie de a fi solicitat executarea silită a contractului (încheierea de contracte de transport cu ea și încetarea încălcării clauzei de exclusivitate), fie de a fi încheiat contracte de substituire cu terțe persoane, care să-i aducă beneficii de substituire (ceea ce, de altfel, a și făcut).
III. DENUNȚAREA UNILATERALĂ A UNUI CONTRACT-CADRU DE LUNGĂ DURATĂ ESTE SAU NU UN FAPT ILICIT SUSCEPTIBIL SĂ ATRAGĂ RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ?
14. O problemă juridică pe care o ridică speța este aceea a efectelor juridice ale denunțării unilaterale a contractului-cadru făcută de pârâta SC A SA prin adresa nr. 6979/26.06.2009. Este acesta o încălcare a obligațiilor contractuale susceptibilă de a antrena răspunderea contractuală sau nu?
La această întrebare răspunsul trebuie să fie unul nuanțat.
Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 421 alin. (1) din C. com. (abrogat prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil), cu referire expresă la contractul de transport, „expeditorul are dreptul de a suspenda transportul și de a cere restituirea lucrurilor transportate sau predarea lor unei alte persoane decât aceea arătată în scrisoarea de cărat ori de a dispune după cum va crede de cuviință, dar este dator a plăti cărăușului cheltuielile făcute și pagubele directe și imediate rezultând din executarea acestui contra-ordin”. Dispozițiile legale menționate își găsesc corespondent atât în Regulamentul de transport pe căile ferate din România (art. 55), cât și în noul Cod civil (art. 1970). În esență, normele citate permit expeditorului ca, în mod unilateral, fie să „suspende” contractul, adică să renunțe la acesta atât înaintea începerii deplasării încărcăturii, cât și ulterior, fie să îl modifice într-un fel sau altul[32]. Este vorba despre un drept conferit expeditorului din rațiuni economice[33]. Or, dacă însuși contractul de transport ar fi putut fi „suspendat” (denunțat) în mod unilateral de către pârâta a SC A SA, cu atât mai mult, nu se vede de ce acest lucru nu ar fi fost posibil în legătură cu contractul-cadru care se referea la organizarea unor transporturi viitoare în favoarea aceleiași părți contractante.
15. Posibilitatea rupturii unilaterale a unor raporturi comerciale de durată, indiferent de obiectul acestora, nu este câtuși de puțin una „exotică”, ci una care constituie regula în sistemele de drept liberale. Astfel, o asemenea posibilitate rezultă din dispozițiile art. L. 442-6, I, 5° ale Codul comercial francez, text de lege care nu interzice atât denunțarea unilaterală a unor asemenea contracte, ci doar ruperea brutală a relațiilor comerciale, adică „fără preaviz scris care să țină cont de durata relațiilor comerciale și cu respectarea duratei minimale de preaviz determinat, cu referire la uzurile comerciale, prin acorduri interprofesionale”[34]. Cu alte cuvinte, așa cum s-a statuat în practica judiciară franceză, sunt reparabile numai prejudiciile decurgând din brutalitatea rupturii (nerespectarea termenului de preaviz), ceea ce înseamnă că sancționabilă este nu ruptura în sine, ci doar brutalitatea acesteia[35]. Ruptura poate privi deopotrivă raporturile juridice contractuale, precontractuale sau simplele relații informale, indiferent de obiectul acestora, iar răspunderea atrasă de brutalitatea rupturii este una delictuală, chiar și în cazul în care se referă la o relație contractuală[36].
16. Prin urmare, din perspectiva celor ce preced, denunțarea unilaterală a contractului-cadru de către pârâta SC A SA ar putea atrage răspunderea acesteia doar dacă și doar în măsura în care ar fi fost una intempestivă, nu însă pentru faptul în sine de a fi fost făcută.
[1] Publicată în „Buletinul Casației” nr. 12/2015, p. 23 și urm.
[2] Potrivit dispozițiilor textului de lege citat „(1) Contractul de transport reprezintă înțelegerea dintre operatorul de transport feroviar și client, prin care primul se angajează să transporte marfa, cu titlu oneros, la locul de destinație și să o predea destinatarului. (2) Contractul de transport se consideră încheiat dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) operatorul de transport feroviar a primit marfa încărcată în mijlocul de transport…, însoțit de scrisoarea de trăsură completată de expeditor… și semnată de acesta; b) operatorul de transport a aplicat ștampila cu data pe toate exemplarele scrisorii de trăsură… (3) Inexactitățile din scrisoarea de trăsură sau pierderea acesteia nu afectează existența și nici valabilitatea contractului de transport, care rămâne supus dispozițiilor prezentului regulament”.
[3] Predarea bunului în cazul contractelor reale, așa cum bine se cunoaște, este o condiție de validitate a acestora, iar nu o simplă executare a obligațiilor contractuale.
[4] În acest sens, a se vedea: J. Gatsi, Le contrat-cadre, LGDJ, Paris, 1996, préf. M. Béhar-Touchais, passim; F. Pollaud-Dulian, A. Ronzano, Le contrat-cadre, par delà les paradoxes, „Revue trimestrielle de droit commercial”, 1996, p. 179 și urm; L . Pop, Despre negocierile precontractuale și contractele preparatorii, în „Contribuții la studiul obligațiilor civile”, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 390 și urm..
[5] În acest sens, a se vedea P.-H. Antonmattei, J. Raynard, Droit civil. Contrats spéciaux, LexisNexis Litec, Paris, 2007, p. 31, nr. 33.
[6] Cu privire la acordul de negociere și delimitarea contractului-cadru de promisiunea de contract, a se vedea D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I. Vânzarea și schimbul, Edit. C. H. Beck, București, 2008, p. 178, nr. 203 și p. 179, nr. 205.
[7] În acest sens, a se vedea: Ș. Diaconescu, Contractul-cadru de distribuție comercială, Edit. Universul Juridic, București, 2010, p. 10 ; G. Chantepie, M. Latina, La réforme du droit des obligations. Commentaire théorique et pratique dans l‘ordre du Code civil, Dalloz, Paris, 2016, p. 132, nr. 152.
[8] P. Ancel, Force obligatoire et contenu obligationnele du contrat, „Revue trimestrielle de droit civil” nr. 4/1999, p. 788, nr. 25.
[9] J. Ghestin, G. Loiseau, Y.-M. Serinet, La formation du contrat. Tome 1: Le contrat – Le consentement, LGDJ, 4-e édition, Paris, 2013, p.75, nr. 92. În același sens, a se vedea și G. Chantepie, M. Latina, op. cit., p. 131, nr. 152.
[10] F. Pollaud-Dulin, A. Ronzano, op. cit., nr. 22. În același sens, a se vedea și L. Pop, op. cit., p. 392.
[11] F. Pollaud-Dulian, A. Ronzano, op. cit., nr. 23.
[12] În sensul că simpla denumire de către legiuitor nu estre suficientă pentru a-i conferi unui acord de voințe cu conținut patrimonial statutul de contract numit, pentru aceasta fiind necesară și înzestrarea acestuia cu un regim juridic aparte, a se vedea P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, Edit. Hamangiu, București, 2012, p. 256.
[13] P. Ancel, op. cit., p. 789, nr. 27.
[14] Ibidem, p. 790, nr. 28.
[15] J. Ghestin, G. Loiseau, Y.-M. Serinet, La formation du contrat. Tome 1: Le contrat – Le consentement, LGDJ, 4-e édition, Paris, 2013, p.75, nr. 92. În același sens, a se vedea și P. Puig, Contrats spéciaux, 4-e édition, Dalloz, Paris, 2011, p. 133, nr. 146 .
[16] P. Ancel, op. cit., p. 799, nr. 42.
[17] În același sens, a se vedea și J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté,13-e édition, t. 2, Wilson&Lafleur, Montreal, 2010, p. 2221, nr. 1611/14.
[18] Ibidem, p. 799, nr. 42 și nota de subsol nr. 125.
[19] Ibidem, op. cit., p. 787, nr. 23.
[20] În sensul că dintr-un contract-cadru se pot naște promisiuni de contract, a se vedea: L. Rozés, Projets et accords de principe, „Revue trimestrielle de droit commercial” 1996, p. 179; Ch. Larroumet, Droit civil. Tome 3. Les obligations. Le contrat, 4-e édition, Economica, Paris, 1998, p. 259, nr. 300; J. Ghestin, G. Loiseau, Y.-M. Serinet, op. cit., p. 75, nr. 92; L. Pop, op. cit., p. 392.
[21] În acest sens, a se vedea A. Pinna, La mesure du préjudice contractuel, LGDJ, Paris, 2007, p. 334 și urm., nr. 358 și urm.
[22] Argumentarea instanței de fond, în sensul că „din specificul activităților realizate de profesioniști rezultă că profitul nu este limitat, ca atare nu se poate susține, cu titlu de principiu, că realizând o anumită marjă de profit nu se putea realiza o marjă mai mare, chiar dacă aceasta ar fi atras cheltuieli suplimentare”, nu poate fi în niciun fel primită. Aceasta, pe de o parte, întrucât, în cazul răspunderii contractuale, așa cum bine se cunoaște, nu sunt supuse reparării decât prejudiciile certe, nu și cele eventuale, chiar dacă este vorba de prejudicii viitoare (cu condiția de a fi previzibile) (L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Volumul II. Contractul, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 655), iar, pe de altă, parte întrucât proba prejudiciului incumbă reclamantului (G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil sous la direction de J. Ghestin. Les conditions de la responsabilité, 3-e édition, LGDJ, Paris, 2006, p. 82, nr. 275), prejudiciul neputând fi în niciun caz prezumat (presupus) de instanță, cum s-a întâmplat în speță, el nefiind în niciun fel dovedit de reclamant.
[23] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Volumul II. Contractul, cit. supra, p. 654.
[24] În acest sens, a se vedea A. Pinna, op. cit., p. 247, nr. 256 și p. 330, nr. 350.
[25] În acest sens, a se vedea G. Viney, Traité de droit civil sous la direction de J. Ghestin. Introduction à la responsabilité, 3-e édition, LGDJ, Paris, 2008, p. 554, nr. 198-1. Cu privire la receptarea și impactul în dreptul francez a teoriilor lui R. von Ihering, preluate și dezvoltate de dreptul american privitoare la „interesul pozitiv” și „interesul negativ”, care oferă soluții pertinente în materia calculului prejudiciilor care decurg din neexecutarea contractelor, a se vedea: G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil sous la direction de J. Ghestin. Les effets de la responsabilité, 3-e édition, LGDJ, Paris, 2010, p. 423 și urm., nr. 179-5 și urm.; M. Fabre-Magnan, Droit des obligations. 1 – Contrat et engagement unilatéral, 2-e édition, PUF, Paris, 2010, p. 651 și urm.; H. Boucard, v° Responsabilité contractuelle, „Répertoire civil Dalloz”, mars 2014, nr. 458 și urm.
[26] Y.-M. Laithier, Étude comparative des sanctions de l’inexécution du contrat, préface de H. Muir Watt, LGDJ, Paris, 2007, p. 174, nr. 119.
[27] Ibidem, p. 181 și urm., nr. 125 și urm.
[28] Ibidem, p. 188, nr. 129. În același sens, pentru situația neexecutării unui pact de preferință (preempțiune convențională), a se vedea G. Pillet, v° Préemption et retraits, „Rép. Civ. Dalloz”, mars 2010 (mise a jour: janvier 2014), p. 29, nr. 128.
[29] Y.-M. Laithier, op. cit., p. 181 și urm., nr. 125 și urm.; G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil sous la direction de J. Ghestin. Les effets de la responsabilité, cit. supra, p. 423, nr. 195-5.
[30] Y.-M. Laithier, op. cit., p. 173, nr. 117.
[31] În acest sens, ase vedea: Y.-M. Laithier, op. cit., p. 435 și urm., nr. 338 și urm.; A. Pinna, op. cit., p. 321 și urm., nr. 342 și urm.; C. Le Gallou, La notion d‘indemnité en droit privé, préface de A. Sériaux, LGDJ, Paris, 2007, p. 150 și urm., nr. 159 și urm.; Ph. Le Tourneau, Droit de la responsabilité et des contrats, Dalloz Action 2008/2009, 7-e édition, Paris, 2008, p. 28, nr. 48; C. Popineau-Dehallon, Les remèdes de justice privée à l‘inexecution du contrat. Étude commparative, préface de M. Goré, LGDJ, Paris, 2008, p. 599 și urm., nr. 1136 și urm.; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Volumul II. Contractul, cit. supra, p. 668 ; M. Fabre-Magnan, op. cit., p. 682 și 686; G. Viney, P. Jourdain, Le effets de la responsabilité, cit. supra, p. 166 și urm, nr. 59-1; H. Boucard, op. cit., nr. 394 și 395; G. Viney, Obs. la Cass. 1-re civ. 12 juill. 2014, n° 13-17599, „Revue des contrats” nr. 1/2015, p. 26.
[32] În acest sens, a se vedea O Căpățână, Contractul comercial de transport, Ed. Lumina lex, București, 1995, p. 107, nr. 64.
[33] Ibidem, nr. 63.
[34] Cu privire la acest text de lege, a se vedea Ph. Le Tourneau, op. cit., p. 1408, nr. 6909.
[35] Cass. com, 10 févr. 2015, Obs. N. Leblond, „Revue l’essentiel droit des contrats” nr. 4/2015, p. 6, nr. 060.
[36] Cass. com., 23 janv. 2007, Obs. J. Mestre, B. Fages, RTD civ. 2007, p. 343; Cass. com., 6 févr. 2007, Obs. Ph. Delebecque, RTD com. 2008, p. 210 ; Cass. com., 16 déc. 2014, Obs. H. Barbier, RTD civ. 2015, p. 384.
Prof. univ. dr. Dan Chirică
