10,362 citiri

Puțin realism nu strică

Radu RIZOIUIntroducere

Recentele evenimente social-politice au reliefat o dispută latentă la nivelul teoriei generale a dreptului. Deși niciunul dintre actorii implicați nu a făcut referire directă la această problemă, argumentele folosite indică plasarea autorului într-una dintre cele două „tabere”: pozitiviști și naturaliști.

În cadrul celebrei deja conferințe de presă[1], ministrul justiției a apelat la argumentul pozitivist: definirea politicii penale este un atribut al legislativului ce poate fi delegat executivului[2], iar deciziile astfel luate țin de oportunitatea[3] (dez)incriminării, nefiind cenzurabile. Altfel spus, dacă legea (ordonanța de urgență) dispune cu privire la o (dez)incriminare, dispoziția legală este perfect valabilă prin ea însăși, fără a avea nevoie de o altă justificare[4]. De altfel, înseși regulile de redactare a actelor normative par a sugera faptul că textul normativ nu necesită justificare[5].

De cealaltă parte, declarațiile Președintelui României[6] sugerează că legile trebuie să respecte un set de principii (nescrise) care conturează însăși armătura juridică a democrației constituționale: statul de drept. Aceeași idee se desprinde și din declarațiile ambasadelor străine[7]. Indirect, acest argument sugerează apelul la teoria dreptului natural: valorile fundamentale ale dreptului există independent de (și în afara) legilor edictate de oameni, iar acestea din urmă trebuie să se raporteze la aceste valori.

Iată cum, o discuție care părea închisă între scoarțele cursurilor de istoria dreptului apare drept o (posibilă) sursă de decodare a unor întrebări cu larg impact în societate. Trebuie în acest punct să precizăm că nu vom analiza chestiunea de fond (este sau nu dezirabilă social o anumită politică penală[8]), ci doar modalitatea în care autoritățile statului au ales să antameze soluții diferite pentru această problemă.

Din punct de vedere al „armăturii” legislative, Parlamentul poate decide asupra politicii penale, iar Guvernul poate să o facă în situații care reclamă adoptarea unei reglementări cu „urgență”. Așadar, din punct de vedere strict pozitivist, adoptarea OUG nr. 13/2017 ar putea fi justificat[9]. Din aceeași perspectivă pozitivistă, opoziția diferitelor ramuri ale puterii judecătorești față de efectul dezincriminator al OUG nr. 13/2017 este irelevantă. Autoritatea judecătorească trebuie doar să aplice legea, iar nu să o creeze (inclusiv prin împiedicarea modificării sale). Iar efectul retroactiv al legii penale mai favorabile este înscris în Constituție, deci el nu poate fi evitat.

De fapt, principalul argument folosit de oponenții actului normativ a fost construit tocmai în jurul acestui efect de care ar fi urmat să beneficieze toate persoane urmărite (sau condamnate) pentru infracțiunile ce făceau obiectul modificărilor. Dacă legea ar fi prevăzut că noile dispoziții ar fi urmat să se aplice doar pentru faptele ce ar fi fost comise după intrarea ei în vigoare (lucru practic imposibil, pentru că ar fi fost contrar Constituției), dezaprobarea publică ar fi fost (mult) mai redusă. Linia roșie care a unit diferitele grupuri de contestatari ai OUG nr. 13/2017 a constat în faptul că persoane care erau deja suspectate (sau condamnate) pentru săvârșirea unor fapte ce urmau a fi dezincriminate erau implicate în procesul de decizie privind adoptarea actului de dezincriminare[10]. Altfel spus, ar fi vorba despre o veritabilă situație de conflict de interese. Deși, din punct de vedere moral, un asemenea conflict este blamabil, nu există un text constituțional specific prin care el să fie interzis.

Despre statul de drept sau unghiul mort al pozitivismului

Curtea Constituțională nu a avut ocazia încă să se pronunțe asupra constituționalității OUG nr. 13/2017, preferând să considere sesizarea ca devenită inadmisibilă[11], pe motiv că actul normativ nu și-a produs (și nici nu își mai poate produce) nici un efect. Or, considerăm că tocmai pe tărâm constituțional discuția devenea cu adevărat interesantă. Unul dintre argumentele vehiculate (pornind tocmai de la prezumtivul conflict de interese) ar fi constat tocmai în faptul că actul în discuție nu ar fi deloc unul normativ, ci individual[12] – având ca „țintă” anumite persoane. Din păcate, un asemenea argument nu este foarte puternic, de vreme ce jurisprudența Curții Constituționale în domeniul egalității legii este în sensul că toate persoanele aflate în aceeași situație trebuie să beneficieze în mod egal de lege. Or, toți cei acuzați de săvârșirea faptelor în cauză urmau să beneficieze de dezincriminare, fără discriminare.

Considerăm că argumentul cel mai interesat este cel legat de caracterul statului român de a fi un stat de drept care este expres menționat în art. 1 alin. (3) din Constituție. Ca majoritatea textelor de deschidere ale Legii fundamentale, și acest text păcătuiește prin caracterul vag. Ce înseamnă un „stat de drept”?

Într-o formulare de o minunată tautologie, Kelsen ajunge să afirme că „orice stat reprezintă un stat de drept”, de vreme ce dreptul nu este altceva decât ansamblul normelor edictate de către stat[13]. Citirea ad litteram a acestei fraze a putut conduce însă la teroarea nazistă. Să nu uităm că Hitler a ajuns la putere prin folosirea mijloacelor democratice ale Republicii de la Weimar. După acapararea (democratică a) puterii, însă, nazismul a folosit sistemul normativist împotriva unei minime morale și a adoptat legi pe care astăzi le repudiem organic. Cu toate acestea, reprezentanții regimului au adoptat o poziție extrem de „kelsiană”: în timpul procesului de la Nürnberg, au susținut că nu au făcut altceva decât să pună în aplicare legile edictate de către organul de stat abilitat (Reichstag). Pentru a combate această apărare, teoria dreptului a adus un adjuvant major teoriei normativiste: pentru a fi obligatorie, legea nu trebuie să fie imorală. Chiar reprezentanți marcanți ai pozitivismului juridic (precum Hart[14]) au acceptat această „corecție”.

Statul de drept în această nouă accepție postbelică ar reprezenta un stat în care legile au în vedere două categorii de limitări: (i) drepturile omului și (ii) controlul reciproc al puterilor în stat. Prima categorie de limitări a apărut în cadrul dreptului natural dezvoltat de conceptele creștine, dar a fost sistematizat (și devenit oarecum drept pozitiv) tocmai ca urmare a condamnării crimelor de război după al doilea război mondial. A doua categorie însă este mai puțin evidentă și ține de evitarea situațiilor în care o anumită autoritate publică își arogă puteri discreționare. Controlul puterilor reprezintă o problemă dificilă de drept constituțional, întrucât trebuie să răspundă întrebării „cine îi supraveghează pe paznici?”. Idealul cooperării între puteri[15] este deseori contrazis de practică. De asemenea, este dificil să definești statul de drept ca fiind cel care respectă legea[16], atunci când opui acest principiu tocmai unei autorități cu atribuții legislative. De vreme ce legea este creată de către o asemenea autoritate, tot ea o poate și modifica. Dar poate face acest lucru după bunul plac? Este suficient să fie respectate procedurile formale de adoptare a unui act normativ pentru ca acesta să devină parte din sistemul de drept?

Credem că la aceste întrebări poate răspunde tocmai cerința constituțională a statului de drept. Un stat de drept este cel care „constituie o replică socială față de abuzul de putere și o soluție pentru împiedicarea acestuia”[17]. Așadar, statul de drept este cel care asigură mecanisme eficiente inclusiv pentru prevenirea legiferării abuzive. Lordul Bingham spunea că una dintre caracteristicile statului de drept este ca „miniștrii și funcționarii publici de la toate nivelurile trebuie să exercite puterile care le-au fost conferite cu bună-credință și în mod cinstit, în scopul pentru care le-au fost conferite, fără a depăși limitele acestor puteri”[18]. În plus, statul de drept „realizează echilibrul (…) și controlul reciproc al puterilor publice (autorităților publice)”[19]. Așadar, legiuitorul nu poate argumenta că a legiferat pentru că o poate face in abstracto, ci trebuie să motiveze și nevoia legiferării.

Din păcate, Curtea Constituțională a ales varianta ușoară de rezolvare a sesizării primite și a respins-o ca devenită inadmisibilă. Dincolo de discuțiile privind eventualele efecte deja produse de actul normativ înainte de abrogare[20], ar fi fost o ocazie excelentă pentru instanța de contencios constituțional să explice autorităților cu atribuții de reglementare că procesul de legiferare trebuie să se supună și unor rigori substanțiale, nu doar formale. În lipsa unei decizii „la obiect”, vom încerca să (re)găsim în jurisprudența mai veche a Curții Constituționale unele criterii de definire a statului de drept. Spre deosebire de alt text constituțional fundamental [art. 1 alin. (5)] care și-a găsit locul meritat în argumentele Curții Constituționale relativ recent, ideea statului de drept a beneficiar de o analiză destul de atentă încă din primii ani de jurisprudență constituțională.

În primul rând, în aplicarea principiului legiferării responsabile, s-a conchis că statul de drept implică mai mult decât respectarea literei Constituției. „Desigur, acest text nu contrazice expres nici un text din Constituție. Trebuie să admitem, însă, că întreaga reglementare constituțională este supusă unor principii generale, care să ilustreze prevederile art. 1 alin. (3) din legea fundamentală, potrivit cărora România este un stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate. Știrbirea autorității hotărârilor judecătorești – justiția fiind una dintre puterile statului -, lăsarea nedeterminată, în incertitudine, a situațiilor juridice stabilite – cu autoritate de lege – prin aceste hotărâri, nu pot decât să înfrângă principiile statului de drept.”[21] Regăsim aici ideea[22] călăuzitoare că legea nu trebuie să fie doar formal constituțională, ci și moral constituțională. Simpla afirmație că este în atributul (constituțional al) unei autorități a statului să legifereze nu este suficient pentru a justifica orice act normativ. Este necesar și ca acel act să aibă calitățile unei legi veritabile[23].

În al doilea rând, chiar și legile injuste trebuie să fie „corectate” prin legi juste, nu prin alte legi injuste. „Într-un stat de drept, conform art. 1 alin. (3) din Constituție, repararea unui act injust nu se poate realiza decât prin recurgerea la procedee legale, care să nu contravină dispozițiilor constituționale și obligațiilor ce decurg din tratatele și documentele internaționale pe care statul român și le-a asumat și a căror respectare este obligatorie, conform dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituție.”[24] Acest argument are o relevanță specială în contextul în care s-a motivat că OUG nr. 13/2017 nu făcea altceva decât să remedieze o problemă creată de noua configurație a Codului penal care se dovedise represivă și injustă.

În al treilea rând, un argument des invocat se referea la oportunitatea legiferării care ar acoperi întreaga paletă a deciziei de (dez)incriminare. Argumentului de oportunitate i s-a atașat o forță teribilă care ar fi făcut ineficientă orice cenzură. Oportunitatea devenise deodată opțiunea discreționară a autorității publice: politica penală este decisă de legiuitor, fără a putea fi limitată. Or, „exigențele [statului de drept] privesc scopurile majore ale activității statale, prefigurate în ceea ce îndeobște este numit ca fiind domnia legii, sintagmă ce implică subordonarea statului față de drept, asigurarea acelor mijloace care să permită dreptului să cenzureze opțiunile politice și, în acest cadru, să pondereze eventualele tendințe abuzive, discreționare, ale structurilor etatice. Statul de drept asigură supremația Constituției, corelarea legilor și tuturor actelor normative cu aceasta, existența regimului de separație a puterilor publice, care trebuie să acționeze în limitele legii, și anume în limitele unei legi ce exprimă voința generală”[25]. Așadar, nicio zonă a puterii de reglementare nu este discreționară, ci ea trebuie să țină seama de sistemul constituțional, în special de echilibrul puterilor în stat[26].

Înainte de a fi oportună, o lege trebuie să fie „legală”, adică să corespundă ideii de stat de drept. „Or, într-un stat de drept, astfel cum este proclamată România în art. 1 alin. (3) din Constituție, autoritățile publice nu se bucură de nicio autonomie în raport cu dreptul, Constituția stabilind în art. 16 alin. (2) că nimeni nu este mai presus de lege, iar în art. 1 alin. (5) că respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.”[27] Nici măcar autoritatea legiuitoare nu poate argumenta că adoptă o lege pentru că are competența abstractă de a adopta acel tip de legi, ci trebuie să își justifice opțiunea (prin redactarea unei expuneri de motive) și să verifice în ce măsură noua reglementare nu aduce atingere atribuțiilor celorlalte autorități etatice.

În al patrulea rând, sistemul normativ trebuie să fie previzibil și (relativ) stabil. Lipsa acestor calități este „de natură să genereze o incertitudine permanentă și să facă să scadă încrederea publicului în sistemul judiciar, care este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept”[28]. Deși, de regulă, se vorbește despre „principiul securității raporturilor juridice civile [care] constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum acesta este consacrat în mod expres prin dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală”[29], acest principiu are o sferă de aplicare mult mai largă și se extinde și în materiile legate de dreptul public[30]. Astfel, „Prezervarea caracterului de stat de drept și democratic obligă Curtea Constituțională, ca garant suprem al Constituției, să preîntâmpine consecințele schimbării intempestive a dispozițiilor legale în materia referendumului și să le conformeze respectării principiilor stabilității juridice (care presupune claritate, predictibilitate și accesibilitate), al consultării loiale a cetățenilor cu drept de vot, al libertății alegerilor și cel al interpretării cu bună-credință a literei și spiritului Constituției, principii care constituie elemente/valențe structurale ale principiului general al securității juridice, unanim acceptat în cadrul democrației constituționale.”[31] Toate aceste argumente justifică o anumită temporizare a modificărilor majore de reglementare, ceea ce le face incompatibile cu o situație de urgență.

În sfârșit, o ultimă chestiune ține de legitimitatea puterii legiuitoare. S-a argumentat că mandatul încredințat de popor în urma alegerilor oferă aleșilor în „cec în alb” de a guverna după cum socotesc[32]. Dincolo de limitele oricărui mandat (care pot fi conturate de lucrurile promise efectiv de partide înainte de alegeri), acțiunea guvernamentală este supusă unor limite inerente menite să apere democrația de ea însăși. „Rolul Parlamentului în societatea fundamentată pe statul de drept, ca organism reprezentativ al poporului, nu poate fi îndeplinit decât în condiții care să permită parlamentarilor să-și exercite obligațiile asumate față de cetățeni, în interesul exclusiv al celor care i-au ales.”[33] Este evident că nu este posibil ca alegătorii să verifice fiecare acțiune guvernamentală pe durata mandatului, dar reacțiile publicului reprezintă indicii pentru guvernanți cu privire la opinia alegătorilor față de o anumită măsură luată de aleși.

Echilibrul puterilor sau cine controlează pe cine

Ca în majoritatea situațiilor în care un conflict plasează actorii pe poziții maniheiste, aparent ireconciliabile, adevărul este undeva la mijloc. Existența unui text legal de incriminare neclar poate genera abuzuri ale organelor de urmărire penală. Într-o societate confruntată cu o corupție endemică poate fi justificată incriminarea unor fapte subscrise folosirii ilicite a funcției publice. Cu toate acestea, textele de incriminare trebuie să fie suficient de clare pentru a permite o urmărire penală eficientă. Organele de urmărire nu ar trebui să își dorească texte generice care să nu necesite un probatoriu complex, ci texte clare pe baza cărora să se poată dovedi cu probe vinovăția persoanei cercetate. Nu trebuie însă niciodată uitat că nu procurorul este cel care sancționează comportamentele antisociale, ci judecătorul. Or, eventualele abuzuri în instrumentarea unui dosar de abuz în serviciu pot fi facil demontate de către însăși instanța de judecată. De altfel, statisticile publicate[34] cu privire la această infracțiune relevă că nu există multe soluții de condamnare, majoritatea cercetărilor efectuate netrecând testul controlului judecătoresc.

Nu este însă rolul legiuitorului să „ajusteze” un text de incriminare atunci când el suscită controverse legate în special de comportamentul politicienilor. Bănuiala de acțiune interesată nu poate decât să pună o asemenea reglementare sub un mare semn de întrebare. Adăugarea unor condiționări fără justificare criminologică[35] ar trebui înlocuită cu introducerea unor standarde de probațiune care să asigure apărarea drepturilor omului. De cealaltă parte, este rolul puterii judecătorești să cenzureze orice încercare de folosire a unui text de lege într-un scop diferit de cel pentru care textul a fost adoptat. Derapajele urmăririi penale trebuie sancționate de judecători, iar nu de legiuitor. Cu atât mai mult nu trebuie ca persoanele care fac obiectul unei asemenea urmăriri să fie cei care să modifice textul de lege.

Reluând o (altă) ideea a Curții Constituționale, „Statul de drept consacră o serie de garanții, inclusiv jurisdicționale, care să asigure respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor prin autolimitarea statului, respectiv încadrarea autorităților publice în coordonatele dreptului.”[36]

Când doi se ceartă…

Din înfruntarea între dreptul natural și pozitivismul juridic, cred că a avut câștig de cauză realismul juridic. Este greu în ziua de azi să găsești o sursă a dreptului natural care să nu fie contestată. Este interesant de observat că multe comentarii din spațiul public „simplifică” discuția juridică referitoare la abuzul în serviciu și o echivalează cu un simplu furt. Conștient sau nu, metafora face trimitere la una dintre legile divine care au fost revelate direct de către Dumnezeu (lui Moise) – a opta poruncă: „să nu furi”. Ca lege divină ea pare a fi dincolo de orice contestare[37]. Mai mult, abuzul de putere pare a fi fost echivalat de dreptul canonic cu furtul biblic[38]. „Furtul spiritual” nu pare prea îndepărtat nici de încercarea de a modifica o reglementare în interesul celor care fac noua reglementare. Nu pui lupul paznic la oi!

Pozitivismul juridic și-a arătat și el limitele. „Deci așa moare libertatea… în aplauze furtunoase.” Această replică din Episodul III al francizei Războiul Stelelor a fost deseori rescris înlocuindu-se „libertatea” cu „democrația”. Istoria politică ne arată că de multe ori (iar secolul XX a fost încărcat de astfel de situații) democrația a fost abolită tocmai de cei aleși în mod democratic. Prin urmare, încrederea că persoane alese după criterii democratice nu pot zămisli legiuiri injuste nu mai poate rezista argumentului istoric. Normativismul kelsian își află limitele tocmai în această neîncredere.

Și atunci ce reper de analiză legislativă ne mai rămâne? În perioada în care Europa sucomba în fața asaltului mișcărilor naționaliste și populiste de după Marea Criză din 1929-1933, în Statele Unite ale Americii a fost propus un răspuns diferit pentru a apăra statul de drept. În loc de pozitivism sau jusnaturalism, Karl Llewellyn propunea realismul juridic[39]. O cale de mijloc între cele două curente europene, realismul combina respectul pentru legea scrisă cu încrederea în puterea judecătorului de a interpreta în mod creativ litera legii pentru a răspunde problemelor practice curente. La bază, realismul își trăgea seva și din preceptele dreptului natural, de vreme ce căuta să identifice nevoile societății recurgând la analiză sociologică, psihologică sau economică a fenomenului juridic. El mergea însă mai departe, fiind mai puțin interesat de sursele legii și mai mult axat pe rezolvarea problemelor puse de practică. Justificarea unei soluții trebuie să aibă în vedere (în principal) efectele practice pe care le va produce.

În loc de concluzie: Nevoia de repere

Cred că ultimele evenimente au arătat că puțin realism nu ar strica nici la noi. Deja prim-ministrul a aplicat această filozofie când a recunoscut că a fost o eroare de calcul adoptarea OUG nr. 13/2017 de către Executiv, iar reacția publicului l-a convins de greșeală[40]. Se vorbește mult de redactarea actului normativ cu consultarea experților (presupus) independenți. Avem iar un exemplu de realism. Dar nu trebuie să scăpăm din vedere că experții nu vor putea niciodată să facă legi în lipsa unei asumări politice a acelor acte normative. Politicianul este cel care a primit votul popular și el își poate asuma adoptarea unei legi. Expertul îi poate însă pune la dispoziție argumentele tehnice de care are nevoie pentru a justifica soluția legislativă propusă[41].

După ce tensiunea acumulată pe marginea unor acte normative precar redactate și adoptate prin proceduri pripit pregătite se va disipa, ar fi util ca politicienii și specialiștii să discute în mod argumentat și transparent necesitatea unor modificări de politică penală și modalitatea cea mai bună pentru adoptarea lor. Actualul climat socio-politic este impropriu pentru o acțiune legislativă asumată fără dezbateri reale. Argumente false bazate fie pe ideile pozitiviste, fie pe cele jusnaturaliste vor duce la o veritabilă „bătălie de tranșee” în care fiecare parte va considera că apără o valoare constituțională. Este necesar un „armistițiu” pentru a putea reveni la masa discuțiilor. Ambele părți trebuie însă să ofere dovezi de bună-credință.



[1] Pentru conținutul integral al declarațiilor, a se vedea stenograma conferinței de presă, disponibilă la adresa aceasta.
[2] „Legea o face fie parlamentul, fie guvernul.”
[3] „Oportunitatea o stabilește ministerul.”
[4]Ideea a fost repetată a doua zi într-o conferință de presă susținută de ministrul justiției (disponibilă la adresa aceasta): „legile se fac și se adoptă de către Parlament”.
[5] Conform art. 38 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „Textul articolelor trebuie să aibă caracter dispozitiv, să prezinte norma instituită fără explicații sau justificări” (s.n. R.R.). Cu toate acestea, justificarea soluțiilor normative trebuie să se regăsească în nota de fundamentare [art. 6, art. 30-34 Legea nr. 24/2000].
[6] Declarația Președintelui României este disponibilă la adresa aceasta.
[7] Textul mesajului este disponibil la adresa acesta.
[8] Pentru un punct de vedere extrem de pertinent pentru chestiuni de fond, a se vedea R. Chiriță, Povești cu grațieri și abuzuri, disponibil la adresa aceasta.
[9] Nu discutăm aici despre existența reală a unei situații de urgență, care pare să nu fi existat în speță. A se vedea A.-R. Tănase, De ce sunt neconstituționale atât OUG nr. 13, cât și OUG nr. 14 din 2017? Disecția prevederilor neconstituționale din cele două ordonanțe de urgență, disponibil la adresa aceasta. Omisiunea este deliberată pentru că această chestiune a devenit irelevantă de vreme ce s-a contestat însăși ideea unui proiect de lege care să fie adoptat în procedură normală de către Parlament. Cât privește competența (posibilitatea abstractă a) Guvernului de a adopta un astfel de act normativ, Curtea Constituțională s-a pronunțat în favoarea unei asemenea teze. A se vedea comunicatul de presă din 8 februarie 2017, disponibil la adresa aceasta.
[10] Din acest punct de vedere, poziția exprimată de liderul partidului de guvernământ (persoană aflată în această situație) este exemplară: a negat tot timpul că ar fi implicat în procedura de elaborare a actului normativ. Afirmațiile veneau însă după o (celebră) conferință de presă în care același lider a indicat în mod clar că Guvernul va face ceea ce spune el… Intervențiile președintelui Senatului (aflat într-o situație similară) nu au ajutat deloc demersului de invocare a unui „zid chinezesc” între unele persoane interesate de adoptarea actului normativ și cele care urmau să elaboreze și să adopte acest act.
[11] A se vedea comunicatul de presă disponibil la adresa aceasta.
[12] Curtea Constituțională a avut ocazia să se pronunțe cu privire la astfel de acte normative prin Decizia nr. 600/2005, Decizia nr. 970/2007 sau Decizia nr. 494/2013.
[13] Pentru o critică a silogismului kelsian, a se vedea Gh. E. Moroianu, Actualitatea normativismului kelsian, Editura All Beck, București, 1998, p. 132-133.
[14] A se vedea H.L.A. Hart, The Concept of Law, second edition, Oxford University Press, Oxford, 1994, p. 208-212.
[15] A se vedea V. Gionea, Limitele separației autorităților publice în consolidarea statului de drept, în Studii de drept constituțional și istoria dreptului, vol. III, Monitorul Oficial, București, 1995, p. 19-27.
[16] A se vedea V. Gionea, România, stat național, unitar, de drept – stindardul marii uniri, în Studii de drept constituțional și istoria dreptului, vol. II, Monitorul Oficial, București, 1994, p. 7.
[17] A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All, București, 1998, p. 169.
[18] A se vedea L. Bingham, The Rule of Law, în „The Cambridge Law Journal” vol. 66 (2007), p. 78-80. Adde N. Ferguson, Marele declin. Cum decad instituțiile și mor economiile, Editura Polirom, Iași, 2014, p. 86.
[19] A se vedea I. Muraru, E.S. Tănăsescu, România – stat de drept, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituția României. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2008.
[20] Pentru unele comentarii, a se vedea Șt. Vlad, 13, 14, disponibil la adresa aceasta.
[21] Această frumoasă demonstrație aparține regretatului profesor Victor-Dan Zlătescu și se regăsește în opinia separată la Decizia CCR nr. 73/1996.
[22] Cealaltă idee, conform căreia sfera de acțiune a puterii judecătorești nu trebuie restrânsă de celelalte puteri a fost reluată recent în mesajul Plenului Consiliului Superior al Magistraturii (disponibil la adresa aceasta).
[23] Cu privire la calitățile legiferării, a se vedea M. Nicolae, Legea dării în plată: lex authentica sau simulata?, disponibil la adresa aceasta.
[24] Decizia CCR nr. 234/1999.
[25] Decizia CCR nr. 70/2000.
[26] Această componentă a statului de drept (echilibrul dintre puteri sub forma controlului reciproc) pare a fi pusă și ea sub semnul întrebării în actualul context. Astfel, într-un comunicat de presă (disponibil la adresa aceasta), Ministerul Justiției afirmă că „declanșarea unei anchete de către DNA cu privire la modul de elaborare a unei Ordonanțe de urgență este o gravă imixtiune în activitatea autorității executive și o afectare fără precedent a echilibrului puterilor constituționale”. Or, echilibrul nu înseamnă autism instituțional, ci (pe lângă cooperare) și verificare reciprocă.
[27] Decizia CCR nr. 1018/2010, pct. III.
[28] Decizia CCR nr. 1064/2012.
[29] Decizia CCR nr. 981/2012.
[30] Deși teoria apartenenței dreptului penal la sistemul dreptului public este înrădăcinată în doctrina română, ea nu se află la adăpost de orice critică…
[31] Decizia CCR nr. 334/2013, pct. 6.
[32] Pentru un argument similar, a se vedea sesizarea formulată de către Președintele României către Curtea Constituțională, disponibilă la adresa aceasta.
[33] Decizia CCR nr. 972/2012, pct. 4.
[34] Pentru o analiză a acestor cifre a se vedea A.-E. Vasiliu, Aproape 500 de condamnări pentru abuz în serviciu din 1.000 de trimiteri în judecată în ultimii cinci ani, disponibil la adresa aceasta.
[35] Cu privire la aceste critici, a se vedea T.-C. Medeanu, Modificarea unor dispoziții din codul penal prin O.U.G. nr. 13/2017, disponibil la adresa aceasta.
[36] Decizia CCR nr. 17/2015, §49.
[37] Chiar și recentele declarații ale Papei Francisc par a lega corupția de o încălcare a poruncilor divine. A se vedea o luare de poziție mai veche a prelatului pontif pe aceeași temă, la adresa aceasta.
[38] A se vedea A. Chouraqui, Cele Zece Porunci ale zilelor noastre, Editura Humanitas, București, 2012, p. 215.
[39] Pentru o sinteză clasică a acestui curent, a se vedea K.N. Llewellyn, On Philosophy in American Law, în „University of Pennsylvania Law Review and American Law Register”, vol. 82 (1934), nr. 3, p. 205-212.
[40] A se vedea I. Berlin, Realismul în politică, în Puterea ideilor, Editura Humanitas, București, 2012, p. 187-197.
[41] Pentru o analiză lucidă (sceptică) referitoare la rolurile diferite ale politicienilor și experților, a se vedea B. Russell, Nevoia de scepticism politic, în Eseuri sceptice, Editura Humanitas, București, 2015, p. 136-153.


Av. conf. univ. dr. Radu Rizoiu
Facultatea de Drept, Universitatea din București
RIZOIU & POENARU LAW FIRM