Jurisprudența selectivă a CEDO relativă la drepturile garantate prin art. 8 – dreptul la viață privată și familială, a domiciliului și corespondenței și prin art. 10 – libertatea de exprimare. Sinteză

ESSENTIALS-Marin-VoicuSUMAR

I. Respectarea dreptului la viață privată și de familie, a domiciliului și corespondenței – art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale

A. Supravegherea în masă
1. Sediul materiei
2. Hotărâri și decizii
3. Cauze aflate pe rol

B. Dreptul la propria imagine
1. Hotărârea Marii Camere
2. Hotărâri ale Camerei
3. Cereri inadmisibile

C. Violența împotriva femeilor
1. Violența domestica
2. Mutilări ale organelor genitale
3. Viol
4. Violența și excluderea socială
5. Violența imputabilă autorităților statului
6. Violența în locuri publice

II. Libertatea de exprimare – art. 10 din Convenție. Protecția surselor jurnalistice
1. Sediul materiei
2. Cazuri în care jurnaliștii au fost obligați să își dezvăluie sursele
3. Percheziții efectuate la domiciliul sau la locul de muncă al jurnaliștilor și aplicarea sechestrului

*

I. Respectarea dreptului la viață privată și de familie, a domiciliului și corespondenței – art. 8 din Convenție

A. Supravegherea în masă

1. Sediul materiei

Art. 8 din Convenție – dreptul la respectarea vieții private și familiale, a domiciliului și a corespondenței:

„(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale ți de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.

(2) Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsura care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății și a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora”.

În interpretarea și aplicarea art. 8, pentru a determina dacă ingerința autorităților în viață privată sau în corespondența reclamanților era necesară într-o societate democratică și dacă s-a menținut un just echilibru între diferitele interese în joc, Curtea a cercetat dacă aceasta ingerința era prevăzută de lege, dacă urmărea unul sau unele scopuri legitime și dacă a fost proporțională cu aceste scopuri.

2. Hotărâri și decizii

2.1. Hotărârea Klass și altii vs. Germania din 6.09.1978

În aceasta cauză, reclamanții, cinci avocați germani, denunță, în special, legislația germană care permitea autorităților să le supravegheze corespondența și comunicațiile telefonice, fără a avea obligația de a informa ulterior asupra acestor măsuri luate contra lor.

Curtea a decis nonviolarea art. 8 din Convenție, apreciind ca legiuitorul german a avut motive temeinice să considere ingerința, prevazută în legislația litigioasă în exercitarea dreptului consacrat de art. 8, ca necesară într-o societate democratică pentru apărarea securitătii naționale, a ordinii și prevenirii infracțiunilor penale. Curtea a observat, în special, că puterea de supraveghere în secret a cetățenilor, caracteristică unui stat polițienesc, nu este tolerabilă de Convenție decât în măsura strict necesară salvării instituțiilor democratice.

Constatând, totuși, ca societățile democratice sunt amenințate în zilele noastre, de forme foarte complexe de spionaj și de terorism, față de care Statul trebuie sa fie capabil spre a combate eficient aceste amenințări ale elementelor succesive care operează pe teritoriul sau, Curtea a decis că existența dispozițiilor legislative care acorda puteri de supraveghere secretă asupra corespondenței, a trimiterilor poștale și a telecomunicațiilor este o situație excepțională, necesară într-o societate democratică pentru apărarea securității sau apărarea ordinii și prevenirii infracțiunilor.

2.2. Weber și Saravia vs. Germania

Decizia de admisibilitate din 29.06.2006

Reclamanții, prima, jurnalistă independentă, și cel de-al doilea, care prelua mesajele telefonice și le transmitea în numele primeia, au invocat, în special, anumite dispoziții ale Legii din 1994 asupra luptei contra criminalității, modificată prin Legea din 1968 asupra restricției secretului corespondenței trimiterilor poștale și telecomunicațiilor (Legea G10), ca și interpretarea și modificările decise de Curtea constituțională federală prin hotărârea sa din 14.07.1999, având ca obiect violarea dreptului la viață privată și a corespondenței.

Curtea a declarat plângerile ca inadmisibile fiind vădit nefondate.

Relativ la ansamblul dispozițiilor litigioase ale legii G 10, astfel cum au fost modificate și înlocuite în contextul lor legislativ, Curtea a decis ca acestea conțin garanțiile adecvate și efective contra eventualelor abuzuri ale puterilor de supraveghere strategică de Stat.

Totodata, Curtea a fost convinsă ca Germania, în cadrul marjei ei de apreciere, relativ largă în materie, are temei să considere supravegherea secretului telecomunicațiilor, pe baza dispozițiilor litigioase, ca necesară, într-o societate democratică, pentru apărarea securității naționale și prevenirea infracțiunilor.

2.3. Confidențialitatea relațiilor dintre avocat și clientul sau

Hotărârea Michend vs. Franța din 6.12.2012 (Fișa tematică din mai 2016, site-ul CEDO).

a) Obiectul cauzei constă în obligația ce incumbă avocaților francezi de a declara „suspiciunile” lor relative a eventualele activități de spălare de bani comise de clienții lor.

Reclamantul considera, în special ca această obligație, care rezulta din transpunerea directivelor europene, este în contradicție cu art. 8 din Convenție (dreptul la viață privată) care protejează confidențialitatea relațiilor avocatului cu clientul său.

b) Curtea a decis că este competentă să se pronunțe asupra acestei probleme, retinând că „prezumția de protecție echivalentă” nu este aplicabilă în speță.

Curtea a decis, între altele, ca în speță nu a avut loc o violare a art. 8 din Convenție, subliniind importanța confidențialității (relația dintre avocat și clientul său), dar a considerat că, totuși, obligația de a declara suspiciunea urmărește un scop legitim, acela de apărare a ordinii și de prevenire a infracțiunilor grave, susținând, astfel, lupta contra spălării banilor și a faptelor penale asociate.

Totodată, Curtea a apreciat că aplicarea acestei obligații legale în Franța nu aduce atingeri disproporționate secretului profesional al avocaților și nici misiunii acestora de apărare a justițiabilului, existând și un filtru protector, prevăzut de lege, constând în faptul că avocații nu comunică direct aceste declarații la administrație, ci prin decanul baroului.

2.4. Liberty și alții vs. Marea Britanie, hotărârea din 1.08.2008

Reclamantele, o organzație britanică și două organizații irlandeze de protecție a libertăților civile, au susținut că, între anii 1990-1997, comunicațiile lor telefonice, telefax și prin curier, care conțineau informații juridice protejate de secret profesional și confidențiale, au fost interceptate printr-un dispozitiv electronic girat de ministrul britanic al apărării. Ele au contestat legalitatea interceptărilor la comisia competentă în materie de interceptări ale comunicațiilor, Directorul public al procurorului și la Comisia puterilor de anchetă, fără succes.

Curtea a declarat violarea art. 8 din Convenție, reținând lipsa de definire clară cerută de înțelesul și modalitățile de apreciere considerabilă conferită autorităților în materie interceptarea și analiza comunicațiilor cu destinația sau provenind din străinătate, întrucât legea în vigoare a faptelor nu oferea o protecție suficientă contra abuzului de putere, nefiind nicio precizare asupra procedurii aplicabile, examinării, conservării și distrugerii datelor interceptate sub o forma accesibilă publicului.

Prin urmare, ingerința în drepturile reclamantelor, garantate de art. 8 din Convenție, nu era „prevazută de lege”.

2.5. Kennedy vs. Marea Britanie – hotărârea din 18.05.2010

Suspicionând poliția de interceptarea comunicațiilor sale, o mică întreprindere, în curs de realizare, reclamanta a înregistrat plângeri la comisia puterilor de ancheta („CPE”), care, în anul 2005, i-a respins aceste plângeri, pentru că fie comunicațiile nu au fost interceptate, fie că CPE a apreciat ca licite interceptările.

Curtea a decis non-violare art. 8 din Convenție, reținând că legislația din Marea Britanie de interceptare a comunicațiilor interne, combinată cu precizările din codul deontologic, descriu cu claritate suficientă procedurile referitoare la eliberarea și executarea mandatelor de interceptare, ca și tratarea, comunicarea și distrugerea datelor primite. În plus, niciun element nu indică faptul că au existat importante lacune în aplicarea și punerea în practica a regimului de supraveghere, iar, în context și în concret, măsurile de supraveghere aplicate reclamantului au fost justificate sub aspectul criteriilor izvorâte din art. 8 din Convenție.

2.6. Roman Zakharov vs. Rusia – hotărârea din 4.12.2015 – Marea Camera

Aceasta cauză are ca obiect sistemul de interceptare secretă a comunicațiilor prin telefon mobil în Rusia. Reclamantul, redactor șef la o casa de editură, a invocat că operatorii rețelelor mobile din Rusia au acționat în baza legii, existând o dispoziție care să permită organelor de aplicare a legilor să ia măsurile, operațiunile de investigare și că, în absența garanțiilor suficiente în dreptul rus, acest sistem este posibil să realizeze interceptarea generalizată a comunicațiilor.

Curtea a decis violarea art. 8 din Convenție, întrucât dispozițiile din dreptul rus relative la interceptarea comunicațiilor nu conțin garanții suficiente, adecvate și efective, contra arbitrariilor și riscă un abuz al oricărui sistem de supraveghere secretă, risc care este în special ridicat într-un sistem ca cel din Rusia, în care serviciile secrete și de poliție se bucură de mijloace tehnice cu acces direct la ansamblul comunicațiilor de telefonie mobilă.

În special, Curtea a constatat deficiențele din cadrul juridic în următoarele domenii:

– circumstanțele în care puterile publice pot să recurgă la măsurile de supraveghere secretă;

– durata acestor măsuri, în special, circumstanțele în care ele trebuie să fie ridicate;

– procedurile relative la autorizarea interceptărilor, la conservarea și distrugerea datelor interceptate și

– controlul interceptărilor.

În plus, efectivitatea recursurilor interne de natură a permite accesul plângerilor contra interceptărilor comunicațiilor este compromisă de faptul că ele sunt deschise numai persoanelor care pot proba interceptarea și prin faptul ca obținerea unei astfel de probe este imposibilă în absența unui sistem de notificare sau a unei posibilități de acces la informațiile asupra interceptărilor.

2.7. Szabo și Vissy vs. Ungaria, hotărârea din 12.01.2016

Aceasta cauză are ca obiect legislația ungară, introdusă în anul 2011, asupra operațiunilor secrete de supraveghere antiteroristă. Reclamanții susțin că au fost expuși la un risc potențial prin măsurile nejustificate și exagerate de ingerința din cadrul juridic asupra supravegherii secrete, care incita un abuz fără niciun control jurisdicțional.

Curtea a decis violarea art. 8 din Convenție.

Ea a admis ca formele luate de terorism în zilele noastre impun în mod natural recurgerea de către guvern la tehnologiile adecvate, în special la tehnici de supraveghere masivă a comunicațiilor, în scopul de a evita incidente iminente.

Totodata, Curtea a estimat ca legislația în litigiu nu furnizează garanțiile necesare contra abuzurilor.

În mod practic, în Ungaria oricine poate fi supus unei supravegheri secrete, noile tehnologii permițând guvernului să intercepteze facil masele de date referitoare la persoanele care nu fac parte din categoria inițial vizată pentru operațiune, iar măsurile pot fi ordonate fără niciun control și fără a face obiectul unei aprecieri sub aspectul de a ști dacă ele sunt strict necesare, în absența oricărui recurs efectiv judiciar sau în alt mod de control.

3. Cauze pe rolul Curții

3.1. Centrum För Rättvisa vs. Suedia – dosar nr. 35252/2008 – cererea comunicată guvernului suedez la 14.10.2014

Obiectul plângerilor reclamantului, un cabinet juridic cu scop lucrativ, se referă la practica și legislația suedeză în materie de supraveghere secretă.

Curtea a comunicat cererea guvernului suedez și i-a pus două probleme cu privire la respectarea art. 8 și a art. 13 (dreptul la un recurs intern efectiv).

3.2. Tretter și alții vs. Austria – dosar nr. 3599/2010, cerere comunicată guvernului la 6.05.2013

Obiectul cauzei vizează modificările aduse legii asupra puterilor poliției în Austria, intrată în vigoare în ianuarie 2008, prin care s-a conferit autorităților publice puterile de a colecta și trata datele personale.

Curtea a comunicat cererea și a pus guvernului două probleme privind art. 8 și art. 10  – libertatea de expresie.

3.3. Big Brother Watch și alții vs. Marea Britanie – dosar nr. 58170/2013 – cerere comunicată guvernului la 9.01.2014.

Reclamanții – trei ONG și un universitar, lucrând în domeniul vieții private și al libertății de expresie pe plan internațional, susțin că au făcut, probabil, obiectul unei supravegheri efectuate de serviciile de informații britanice.

Preocupările lor provin din informațiile făcute de Edwuard Snowden, fostul administrator al sistemului din NASA-SUA. Curtea a comunicat cererea guvernului sub cerințele art. 8 din Convenție.

3.4. Bureau of Investigative Journalism și Alice Ross vs. Marea Britanie – dosar nr 62322/2014

Cererea a fost comunicată guvernului la 5.01.2015.

Aceasta cauză introdusă de Bureau I. J. și o jurnalistă de anchetă, angajata biroului, care susținea că toate comunicațiile lor telefonice și pe internet au fost interceptate de organismele guvernamentale britanice și, în speță, de Serviciul de Informații Electronice (GCH), după ce Edward Snowden a dat publicității informațiile deținute de la NS (agenția americană de securitate națională).

Totodată, reclamanții consideră că interceptarea, stocajul și exploatarea tuturor comunicațiilor constituie o ingerință disproporționată în dreptul jurnaliștilor la libertatea de expresie.

B. Dreptul la propria imagine

1. Hotărârea Marii Camere

1.1. Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 40660/08 şi nr. 60641/08) 07.02.2012

Reclamanţii sunt prinţesa Caroline von Hannover şi soţul acesteia, prinţul Ernst August von Hannover. Invocând art. 8, aceştia au denunţat refuzul instanţelor germane de a interzice orice nouă publicare a două fotografii realizate fără consimţământul lor, înfăţişându-i în vacanţă, apărute în două reviste germane în perioada 2002–2004. Aceştia au susţinut, în special, că instanţele nu ţinuseră suficient seama de hotărârea pronunţată în 2004 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza von Hannover împotriva Germaniei (cerere nr. 59320/00 – a se vedea infra).

Curtea a constatat că nu a fost încălcat art. 8.

2. Hotărâri ale Camerei

2.1. Peck împotriva Marii Britanii (nr. 44647/98) 28.01.2003

Obiectul cauzei îl constituie dezvăluirea către mass-media a unor imagini surprinse cu o cameră de televiziune cu circuit închis (CCTV) instalată pe stradă, care îl înfăţişau pe reclamant cu un cuţit în mână, fapt ce a condus la publicarea şi difuzarea pe scară largă a imaginii sale. Curtea a stabilit încălcarea art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

2.2. Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 59320/00) 24.06.2004

Cauza priveşte publicarea în revistele germane a două serii de fotografii realizate în 1993 şi, respectiv, 1997, care o înfăţişau pe prinţesa Caroline von Hannover într-un cadru privat. Aceste fotografii au făcut obiectul a trei acţiuni în faţa instanţelor germane, conducând la trei hotărâri de referinţă, pronunţate de Curtea Federală de Justiţie în 1995, respectiv de Curtea Constituţională Federală în 1999, prin care cererile reclamantei au fost respinse. Curtea a stabilit că deciziile instanţelor naţionale au încălcat dispoziţiile art. 8.

2.3. Sciacca împotriva Italiei (nr. 50774/99) 11.01.2005

Fotografia doamnei Sciacca a fost publicată în două cotidiene, în contextul a două acţiuni penale declanşate împotriva acesteia pentru mai multe infracţiuni, între care aceea de evaziune fiscală. Curtea a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 8.

2.4. Gurgenidzé împotriva Georgiei (nr. 71678/01) 17.10.2006

Fotografia domnului Gurgenidze a fost publicată într-un ziar împreună cu o serie de articole în care acesta era acuzat de furtul unui manuscris aparţinând unui scriitor celebru. Curtea a stabilit încălcarea dispoziţiilor art. 8.

2.5. Verlagsgruppe News GmbH împotriva Austriei (nr. 2) (nr. 10520/02) 14.12.2006

Obiectul cauzei în constituie o ordonanţă preşedinţială care interzicea societăţii reclamante, care deţinea şi edita publicaţia săptămânală News din Viena, publicarea fotografiei unui magnat austriac în cadrul unor articole pe tema acuzaţiilor de evaziune fiscală de mare amploare aduse acestuia. Curtea a stabilit încălcarea dispoziţiilor art. 10 (libertatea de exprimare).

2.6. Tonsbergs Blad AS şi Haukom împotriva Norvegiei (nr. 510/04) 01.03.2007

Reclamanţii, societatea editoare a unui ziar local şi redactorul-şef al acestuia la momentul producerii faptelor, au fost obligaţi la plata unei despăgubiri către directorul general adjunct al uneia dintre cele mai mari societăţi industriale din Norvegia, pe motiv că publicaseră articole, împreună cu o fotografie a acestuia din urmă, în contextul unor susţineri potrivit cărora acesta nu ar fi respectat condiţia de rezidenţă permanentă, aplicabilă bunurilor sale. Curtea a stabilit încălcarea dispoziţiilor art. 10.

2.7. Mgn Limited împotriva Marii Britanii (nr. 39401/04) 18.01.11

În această cauză, societatea editoare Mgn Limited a susţinut că Marea Britanie ar fi adus atingere dreptului său la liberă exprimare prin: – hotărârea prin care instanţele naţionale au stabilit că, prin publicarea de către aceasta în Daily Mirror a unor articole şi clişee pe tema curei de dezintoxicare cu stupefiante a manechinului Naomi Campbell, i-a fost încălcat dreptul la viaţă privată a acesteia, şi – obligarea acesteia la plata „onorariilor de succes”, convenite între domnişoara Campbell şi avocaţii săi în cadrul aceleiaşi proceduri. Curtea a stabilit lipsa încălcării dispoziţiilor art. 10 (libertatea de exprimare şi de informare) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte capătul de cerere al Mgn Limited referitor la viaţa privată, precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 10 din Convenţie în ceea ce priveşte onorariile de succes pe care Mgn Limited a fost obligată să le plătească.

2.8Mosley împotriva Marii Britanii (nr. 48009/08) 10.05.2011

Reclamantul, Max Mosley, a fost preşedintele Federaţiei Internaţionale a Automobilelor, o asociaţie nonprofit care se numără printre structurile de conducere ale campionatului mondial de Formula 1. Cererea priveşte publicarea în săptămânalul News of the World şi pe site-ul web al acestuia a unor articole, imagini şi clipuri video care dezvăluiau detalii referitoare la viaţa sexuală a domnului Mosley. Acesta a contestat lipsa unei obligaţii legale impuse de Marea Britanie mass-mediei în legătură cu avertizarea prealabilă a persoanelor care fac obiectul unor reportaje cu privire la intenţia acestora de a le publica, astfel încât persoanele respective să dispună de posibilitatea de a împiedica publicarea acestora prin solicitarea pronunţării unei ordonanţe provizorii. Curtea a stabilit lipsa încălcării dispoziţiilor art. 8, menţionând că obligaţia impusă mass-mediei de avertizare prealabilă a persoanelor care urmează să facă obiectul unor articole nu este conţinută în textul Convenţiei.

2.9. Kurier Zeitungsverlag şi Druckerei GmbH (nr. 2) împotriva Austriei (nr. 1593/06) şi Krone Verlag GmbH împotriva Austriei (nr. 27306/07) 19.06.2012

Obiectul cauzelor îl constituie o acţiune în despăgubiri formulată în temeiul legii privind mijloacele de informare în masă de către o mamă şi copilul acesteia împotriva a două societăţi editoare ale căror publicaţii asiguraseră acoperirea mediatică a litigiului dintre părinţi referitor la încredinţarea copilului. Curtea a stabilit lipsa încălcării art. 10. Aceasta a hotărât, în special, că reportajele detaliate au adus atingere gravă vieţii private a copilului, prin dezvăluirea identităţii acestuia şi publicarea de fotografii în care acesta putea fi recunoscut, precum şi că despăgubirea acordată era proporţională.

3. Cerere inadmisibilă

3.1. Minelli împotriva Elveţiei (nr. 14991/02) Decizie din 14.06.2005

Se referea la apariţia într-o publicaţie săptămânală a unui articol în care domnul Minelli, avocat şi jurnalist care a luat parte în mod frecvent la dezbateri publice în mass-media, era calificat drept „braconier”, cu referire la activitatea sa de consilier în cadrul unui lanţ de supermarketuri. Invocând art. 8, reclamantul s-a plâns că, prin utilizarea termenului „braconier” şi publicarea fotografiei sale în articolul în cauză, a fost încălcat dreptul său la respectarea vieţii private. Curtea a declarat capătul de cerere inadmisibil, menţionând, în special, că reclamantul nu putea solicita o respectare absolută a vieţii sale private, având în vedere că el însuşi se expusese public.

C. Violența împotriva femeilor

1. Violenţa domestică

1.1. Kontrovà împotriva Slovaciei (cererea nr. 7510/04) 31.05.2007

Pe 2 noiembrie 2002, reclamanta a formulat o plângere penală împotriva soţului ei, pe care îl acuza că a agresat-o şi a lovit-o cu un cablu electric. Poliţia a sfătuit-o ulterior să-şi retragă plângerea, atunci când a mers la secţia de poliţie împreună cu soţul său. La 31 decembrie 2002, pârâtul i-a împuşcat mortal pe cei doi copii ai acestora, născuţi în 1997 şi în 2001. Reclamanta nu a obţinut nicio despăgubire. Curtea europeană a constatat încălcarea art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ca urmare a neîndeplinirii de către autorităţile statului a obligaţiei de a proteja viaţa copiilor, precum şi încălcarea art. 13 din Convenţie (dreptul la un recurs efectiv), dată fiind imposibilitatea obţinerii de despăgubiri de către mamă.

1.2. Bevacqua şi S. împotriva Bulgariei (nr. 71127/01) 12.06.2008

Prima reclamantă, care susţine că era în mod regulat agresată de soţul său, l-a părăsit şi a introdus divorţ, luându-l cu ea pe fiul lor în vârstă de trei ani (al doilea reclamant). Conform reclamantei, soţul său a continuat, cu toate acestea, să o agreseze. Reclamanta a petrecut patru zile într-un adăpost pentru femei agresate împreună cu fiul ei, dar a fost avertizată de poliţie că ar putea fi urmărită penal pentru răpirea copilului, ceea ce a condus la emiterea unui ordin de încredinţare comun pe care soţul reclamantei nu l-ar fi respectat, potrivit susţinerilor acesteia. Depunerea plângerii penale împotriva soţului a provocat noi violenţe. Cererile ca fiul său să-i fie încredinţat temporar nu au fost tratate prioritar şi, în cele din urmă, a obţinut încredinţarea copilului abia o dată cu pronunţarea divorţului, după mai mult de un an. În anul următor, a fost din nou agresată de fostul ei soţ, iar toate plângerile sale penale au fost respinse pe motiv că litigiul era de natură civilă. Curtea a constatat încălcarea art. 8 (dreptul la respectarea vieţii de familie), cu motivarea că autorităţile bulgare nu au luat măsurile necesare pentru a-l sancţiona şi pentru a-l ţine sub control pe soţul reclamantei. De asemenea, Curtea a subliniat că faptul că litigiul dintre reclamantă şi soţul său a fost considerat „de natură civilă” nu este compatibil cu obligaţia autorităţilor de a proteja viaţa de familie a reclamanţilor.

1.3. Branko Tomašić şi alţii împotriva Croaţiei (nr. 46598/06) 15.01.2009

Reclamanţii sunt rudele unui copil şi ale mamei sale, ambii ucişi de tatăl, respectiv soţul acestora (care apoi s-a sinucis), la o lună după eliberarea din închisoarea unde fusese încarcerat pentru că îşi ameninţase cu moartea soţia şi copilul. Iniţial, persoana în cauză a fost obligată să urmeze un tratament psihiatric în timpul detenţiei, precum şi ulterior, dacă era necesar, dar instanţa de recurs a dispus încetarea tratamentului după eliberare. Curtea a constatat încălcarea art. 2 (dreptul la viaţă) în ceea ce priveşte decesul mamei şi al copilului. Astfel, autorităţile croate nu au pus în aplicare măsura care prevedea continuarea tratamentului psihiatric, iar Guvernul nu a dovedit că soţul a urmat un astfel de tratament în timpul detenţiei; acesta nu a mai fost examinat de un psihiatru înainte de a fi eliberat. Fișă tematică – Violența împotriva femeilor.

1.4. Opuz împotriva Turciei (nr. 33401/02) 09.06.2009

Reclamanta şi mama ei au fost agresate şi ameninţate ani de zile de către soţul reclamantei, H.O., care le-a provocat în repetate ocazii răni grave. Cu o singură excepţie, acuzaţiile împotriva acestuia au fost abandonate pe motiv că cele două femei şi-au retras plângerile, deşi acestea au explicat că au fost hărţuite de H.O. în acest scop, ameninţându-le cu moartea dacă îşi menţineau plângerile. Ulterior, reclamantul a fost condamnat la o amendă penală de aproximativ 385 EUR, plătibilă în mai multe tranşe, pentru fapta de a-şi fi înjunghiat soţia de şapte ori. Cele două femei au formulat numeroase plângeri, susţinând că vieţile lor erau în pericol. H.O. a fost interogat şi apoi eliberat. În cele din urmă, atunci când cele două femei au încercat să plece, H.O. şi-a împuşcat soacra, susţinând că i-ar fi încălcat onoarea. El a fost condamnat la închisoare pe viaţă pentru crimă, dar a fost eliberat pe durata judecării recursului, chiar dacă soţia sa a susţinut că a continuat să o ameninţe. Curtea a constatat încălcarea art. 2 (dreptul la viaţă) în ceea ce priveşte uciderea soacrei lui H.O. şi încălcarea art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante), în ceea ce priveşte faptul că statul nu a protejat-o pe soţie. Turcia nu şi-a îndeplinit obligaţia de a institui şi de a aplica în mod eficient un sistem capabil să elimine violenţa domestică şi să protejeze victimele. Autorităţile nu au recurs nici la măsurile de protecţie de care dispuneau şi au încetat urmărirea penală sub pretextul că era vorba despre „o problemă de familie”, ignorând motivul pentru care au fost retrase plângerile. Cadrul juridic ar fi trebuit să permită continuarea urmăririi penale chiar şi în cazul retragerii plângerilor. De asemenea, Curtea a constatat – pentru prima dată într-o cauză privind violenţa domestică – încălcări ale art. 14 (interzicerea discriminării), coroborat cu art. 2 şi art. 3, pentru violenţele suferite de cele două femei având legătură cu sexul acestora; violenţa domestică afecta în principal femeile, iar pasivitatea generalizată şi discriminatorie de care au dat dovadă instanţele turceşti crea un climat propice acestui tip de violenţă. În ciuda reformelor în domeniu (adoptarea Legii nr. 4320), indiferenţa de care justiţia, în general, a dat dovadă în materie şi impunitatea de care se bucurau autorii au relevat lipsa de motivaţie din partea autorităţilor turce de a lua măsurile adecvate pentru a remedia problema: poliţia încerca să convingă femeile să-şi retragă plângerile, întârzierile erau frecvente, iar instanţele atenuau asprimea sancţiunilor în numele onoarei sau al tradiţiei.

1.5. E.S. şi alţii împotriva Slovaciei (nr. 8227/04) 15.09.2009

În 2001, reclamanta şi-a părăsit soţul şi a formulat plângere penală împotriva acestuia, susţinând că o maltrata, pe ea şi pe copiii lor, dar şi că a abuzat-o sexual pe una dintre fiicele lor. Doi ani mai târziu, acesta a fost condamnat la patru ani de închisoare pentru violenţă şi abuz sexual. Cererea reclamantei prin care solicita ca soţul său să părăsească domiciliul conjugal a fost, cu toate acestea, respinsă, instanţa considerând că nu era competentă de a restrânge accesul soţului acesteia la domiciliu (reclamanta nu putea rezilia contractul de închiriere decât după divorţ). Reclamanta şi copii ei au fost aşadar obligaţi să-şi părăsească domiciliul, familia şi prietenii. Curtea a considerat că statul slovac nu i-a acordat reclamantei protecţia imediată necesară împotriva violenţei soţului ei, cu încălcarea art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante) şi a art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie).

1.6. A.împotriva Croaţiei (nr. 55164/08) 14.10.2010

Potrivit reclamantei, fostul ei soţ (care suferă de tulburări psihice severe, inclusiv anxietate, paranoia, epilepsie şi stres posttraumatic) a supus-o timp de mai mulţi ani şi în mod repetat la violenţe fizice şi ameninţări cu moartea şi a abuzat-o în mod regulat în faţa fiicei lor. După ce s-a refugiat într-o locaţie nedivulgată, reclamanta a solicitat măsuri suplimentare de protecţie pentru a-i interzice fostul ei soţ să o hărţuiască şi să o urmărească, dar a fost refuzată pe motiv că nu a dovedit faptul că viaţa i-a fost în mod direct ameninţată.

Curtea a constatat încălcarea art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie), reţinând că autorităţile croate nu au pus în aplicare numeroasele măsuri dispuse de instanţe pentru a o proteja pe reclamantă sau pentru a rezolva problemele psihiatrice ale fostul ei soţ, care în aparenţă sunt cauza comportamentului său violent. De altfel, nu se ştie cu certitudine dacă acesta a urmat vreun tratament psihiatric. Curtea a declarat inadmisibilă plângerea reclamantei întemeiată pe art. 14 (interzicerea discriminării), mai ales pentru că nu a prezentat suficiente elemente de probă (cum ar fi rapoarte sau statistici) adecvate pentru a demonstra caracterul discriminatoriu al măsurilor sau practicilor adoptate în Croaţia pentru a lupta împotriva violenţelor domestice sau al efectelor acestor măsuri sau practici.

1.7. Hajduovà împotriva Slovaciei (nr. 2660/03) 13.11.2010

Fostul soţ al reclamantei a fost internat într-un spital psihiatric după ce a agresat-o pe aceasta în public şi a proferat ameninţări cu moartea împotriva ei. Rănită şi temându-se pentru viaţa şi siguranţa ei, reclamanta s-a refugiat la o organizaţie neguvernamentală împreună cu copiii. Fostul soţ a fost externat fără a urma tratamentul recomandat şi a continuat ameninţările. Plângerea reclamantei cu privire la neefectuarea tratamentului psihiatric spitalicesc a fost respinsă. Curtea reaminteşte că Slovacia avea obligaţia de a proteja integritatea fizică şi psihică a persoanelor, în special atunci când este vorba despre persoane vulnerabile, mai ales victime ale violenţei domestice. Curtea a constatat încălcarea art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) în sensul că, deşi ameninţările fostului soţ al reclamantei nu s-au tradus în acte concrete de violenţă după eliberarea sa din spital, temerile acesteia privind punerea ameninţărilor în practică erau întemeiate, iar autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia de a-l reţine pentru a urma un tratament psihiatric.

1.8. Kalucza împotriva Ungariei (nr. 57693/10) 24.04.2012

Doamna Kalucza s-a plâns de faptul că autorităţile nu au protejat-o împotriva violenţelor fostului ei partener cu care continua să împartă apartamentul împotriva voinţei sale, aşteptând soluţionarea mai multor acţiuni civile privind dreptul de proprietate asupra respectivului apartament. Curtea a reţinut încălcarea art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie), în măsura în care autorităţile maghiare nu au luat suficiente măsuri pentru a o proteja pe reclamantă împotriva violenţelor fostul ei partener, în ciuda plângerilor penale formulate împotriva acestuia pentru violenţă, a cererilor repetate pentru pronunţarea unui ordin de instituire a anumitor restricţii şi în ciuda deschiderii unei proceduri civile pentru evacuarea acestuia din apartament.

1.9. Irene Wilson împotriva Marii Britanii (nr. 10601/09) 23.10.2012 (decizie de admisibilitate)

Obiectul cererii priveşte plângerea unei persoane de sex feminin, victimă a violenţei în familie, cu privire la modul în care autorităţile au desfăşurat urmărirea penală împotriva soţului ei pentru vătămare corporală gravă şi susţinerea potrivit căreia pedeapsa cu suspendare aplicată acestuia a fost prea uşoară. Curtea a declarat în unanimitate cererea inadmisibilă, concluzionând că autorităţile din Irlanda de Nord şi-au îndeplinit obligaţia de a proteja drepturile reclamantei în temeiul art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie).

1.10. Valiulienė împotriva Lituaniei (nr. 33234/07) 26.03.2013

Cauza se referă la plângerea unei victime a violenţei domestice în legătură cu eşecul anchetei autorităţilor privind sesizările sale relative la relele-tratamente suferite şi de a-l trage pe partenerul său la răspundere.

Încălcarea art. 3 (interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante). Curtea a apreciat că modul în care autorităţile au aplicat legea procesual penală în cazul d-nei Valiulienė nu i-a oferit acesteia o protecţie adecvată împotriva actelor de violenţă conjugală. În special, a remarcat că au existat amânări în cadrul anchetei penale, iar procurorul a dispus încetarea cercetărilor.

1.11. Eremia şi alţii împotriva Republicii Moldova (nr. 3564/11) 28.05.2013

Cauza se referă la plângerea d-nei Eremia şi a celor două fiice ale acesteia, referitoare la eşecul autorităţilor în acordarea protecţiei faţă de comportamentul violent şi abuziv al soţului şi tatălui lor, care era ofiţer de poliţie. Încălcarea art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane şi degradante) în privinţa d-nei Eremia. Încălcarea art. 8 (respectarea vieţii private şi de familie) în privinţa celor două fiice ale reclamantei. Încălcarea art. 14 (interzicerea discriminării) citit împreună cu art. 3 în ce o priveşte pe d-na Eremia. Curtea a arătat că, în ciuda faptului că aveau cunoştinţă despre abuzurile comise, autorităţile nu au luat măsuri eficiente împotriva soţului d-nei Eremia şi nu au protejat-o pe aceasta din urmă în faţa viitoarelor abuzuri. A mai considerat că, în ciuda efectelor psihologice negative asupra fiicelor reclamantei, care au asistat la actele de violenţă ale tatălui împotriva acesteia petrecute în locuinţa familiei, autorităţile au acţionat prea puţin – sau deloc – pentru a preveni repetarea acestui comportament. În final, Curtea a constatat că atitudinea autorităţilor a constituit o permisiune în favoarea violenţei şi că a fost discriminatorie în ceea ce o priveşte pe d-na Eremia ca femeie.

2. Mutilări ale organelor genitale

2.1. Izevbekhai împotriva Irlandei (nr. 43408/08) 17.05.2011 (decizie de admisibilitate)

Reclamanta şi cele două fiice ale sale susţin că acestea din urmă riscă să fie supuse exciziei organelor genitale, în cazul în care familia ar reveni în Nigeria, cu încălcarea art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante). Fiica cea mare a reclamantei a murit la vârsta de un an în urma hemoragiei suferite după ce a fost supusă unei astfel de mutilări, efectuată de către o „bătrână”. Familia a fugit din Nigeria în Irlanda din cauza presiunilor familiei tatălui ca fetele să fie supuse exciziei organelor genitale. Cererea de azil le-a fost respinsă. Curtea a constatat că „există motive puternice pentru a pune la îndoială” afirmaţiile privind naşterea şi decesul fiicei celei mai mari a primei reclamante. A reţinut şi că familia acesteia ocupa o poziţie financiară şi socială privilegiată în Nigeria. Prima reclamantă a absolvit studii superioare şi exercită o profesie liberală, iar soţul său şi părinţii acesteia se opun exciziei organelor genitale. Nici ea, nici soţul ei nu au raportat vreodată poliţiei vreo problemă legată de excizia organelor genitale în ceea ce le priveşte pe fiicele lor, nu au solicitat ajutor, dar nici nu s-au mutat în nordul Nigeriei, unde excizia organelor genitale se produce mai puţin frecvent sau foarte rar. În consecinţă, Curtea a considerat că reclamanta şi soţul ei puteau să-şi protejeze fiicele împotriva exciziei organelor genitale, chiar dacă familia ar fi revenit în Nigeria. Prin urmare, a declarat cererea inadmisibilă.

2.2. Omeredo împotriva Austriei (nr. 8969/10) 20.09.2011 (decizie de admisibilitate)

Reclamanta, născută în 1973, a părăsit Nigeria în 2003 pentru a evita excizia organelor genitale. Sora sa decedase deja în urma unei astfel de mutilări. Potrivit acesteia, locuitorii satului ei au ameninţat că o vor omorî dacă refuză să se supună operaţiei, iar mama ei a sfătuit-o să coopereze. Cererea sa de acordare a azilului a fost respinsă. Curtea consideră că, având în vedere educaţia şi experienţa profesională a reclamantei, ca şi croitoreasă, existau motive să se creadă că ar fi putut trăi în Nigeria fără sprijinul familiei sale. A declarat, aşadar, cererea inadmisibilă.

3. Viol

3.1. X şi Y împotriva Olandei (nr. 8978/80) 26.03.1985

O tânără cu handicap mintal a fost violată în centrul pentru copiii cu dizabilităţi mintale în care era găzduită, a doua zi după împlinirea vârstei de 16 ani (16 de ani fiind vârsta pentru raporturi sexuale consimţite în Olanda), de către o rudă a persoanei însărcinată să aibă grijă de ea. Tânăra, traumatizată de experienţă, a fost considerată inaptă pentru a semna o plângere oficială, având în vedere vârsta sa mintală înapoiată. Tatăl a semnat în locul ei, dar nu a fost declanşată urmărirea penală împotriva autorului faptelor, deoarece plângerea trebuia depusă de către victima însăşi. Instanţele au recunoscut existenţa unei lacune în lege. Curtea a constatat încălcarea art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private), subliniind că era indispensabilă crearea de către sistemul juridic penal olandez a unor mecanisme de prevenţie eficiente în cazuri de acest gen.

3.2. Aydin împotriva Turciei (nr. 23178/94) 25.9.1997

Reclamanta, o tânără turcă de origine kurdă (în vârstă de 17 ani la momentul faptelor) a fost arestată fără explicaţii şi închisă împreună cu alţi doi membri ai familiei sale. A fost legată la ochi, bătută, dezbrăcată cu forţa, prinsă într-o anvelopă de maşină şi udată cu jeturi puternice de apă rece, înainte de a fi violată de un membru al forţelor de ordine, apoi bătută din nou, timp de aproape o oră, de mai multe persoane. Examenul medical efectuat ulterior de un medic care nu se ocupase niciodată de cazuri de viol a evidenţiat că himenul era rupt şi că părţile interioare ale coapselor reclamantei erau acoperite de contuzii. De asemenea, reclamanta a pretins că ea şi familia ei au făcut obiectul unor măsuri de intimidare şi hărţuire din partea autorităţilor, pentru a-i forţa să-şi retragă cererea adresată Curţii Europene a Drepturilor Omului. Curtea subliniază că violarea unui deţinut de către un funcţionar al statului trebuie să fie considerată o formă deosebit de gravă şi josnică a relelor tratamente, care lasă asupra victimei cicatrici psihologice profunde. Această experienţă nu putea să nu fi generat reclamantei sentimentul de a fi înjosită şi violată atât fizic, cât şi emoţional. În consecinţă, Curtea a apreciat că atât actele de violenţă fizică şi psihică comise deodată împotriva reclamantei, dar şi violul, care a avut un caracter deosebit de crud, au constituit acte de tortură interzise de art. 3 (interzicerea torturii). De altfel, pentru ca ancheta asupra unei acuzaţii de viol comis în arest de către un funcţionar al statului să fie temeinică şi eficientă trebuie ca victima să fie examinată, cu toată atenţia necesară, de către medici independenţi şi cu specializarea necesară. Or, nu acesta a fost cazul, ceea ce a produs lacune în cadrul anchetei şi a împiedicat reclamanta să obţină repararea prejudiciului, cu încălcarea art. 13 (dreptul la un recurs efectiv).

3.3. M.C. împotriva Bulgariei (nr. 39272/98) 04.12.2003

Reclamanta, în vârstă de 14 de ani la momentul respectiv (vârsta stabilită prin legislaţia bulgară pentru raporturi sexuale consimţite), a fost violată de doi bărbaţi; potrivit spuselor sale, nu s-ar fi oprit din plâns în timpul şi după viol, fiind după aceea dusă de către mama sa la spital, unde examenul medical a concluzionat că himenul fusese rupt. Cu toate acestea, nu s-a declanşat urmărirea penală împotriva autorilor pentru că a fost imposibil să se stabilească dacă reclamanta a opus rezistenţă sau dacă a cerut ajutor. Curtea a constatat încălcarea art. 3 (interzicerea tratamentelor degradante) şi a art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) observând o tendinţă universală de a se considera lipsa consimţământului drept element esenţial al violului şi al abuzului sexual. În mod frecvent, victimele abuzurilor sexuale – în special fetele minore – nu opun rezistenţă din diferite motive psihologice (reacţionând prin supunere pasivă sau disociindu-se psihologic de viol) sau de teamă ca agresorul să nu comită alte violenţe. Subliniind faptul că statele membre sunt obligate să incrimineze şi să sancţioneze în mod eficient orice raport sexual neconsimţit, chiar dacă victima nu a opus rezistenţă fizică, Curtea a concluzionat că atât ancheta desfăşurată în cauză, cât şi legea bulgară relevantă prezintă carenţe.

3.4. Maslova şi Nalbandov împotriva Rusiei (nr. 839/02) 24.01.2008

Reclamanta, care a fost chemată la secţia de poliţie din cartierul său pentru a fi interogată, a mărturisit, constrânsă de doi poliţişti, că a participat la comiterea unei omucideri. Unul din poliţişti i-a pus cătuşe, apoi a lovit-o, a violat-o şi a forţat-o să întreţină sex oral. Ulterior, cei doi poliţişti au lovit-o în mod repetat în stomac, au violat-o, i-au pus pe faţă o mască de gaze căreia i-au blocat aerul până aproape de sufocare şi i-au aplicat şocuri electrice cu ajutorul unor cabluri prinse de cercei. Permiţându-i-se să meargă la toaletă, a încercat să-şi taie venele. După ce au consumat alcool, trei ofiţeri anchetatori au continuat să o violeze, după încheierea interogatoriului. Aceştia au folosit prezervative şi au curăţat urmele cu şerveţele. Reclamanta a formulat plângere pentru viol şi tortură. A fost constatată prezenţa unor celule vaginale – cu privire la care s-a stabilit cu un grad de probabilitate de 99,99% că aparţineau reclamantei – pe un prezervativ folosit găsit în secţia de poliţie, pe şerveţele au fost găsite urme de material seminal şi urme de ţesut vaginal având acelaşi antigen cu cel al reclamantei şi, totodată, au fost găsite urme de material seminal pe diverse articole de îmbrăcăminte. Cu toate acestea, o instanţă a stabilit că probele prezentate nu sunt admisibile, pe motiv că procedura specială aplicabilă urmăririi penale împotriva ofiţerilor anchetatori nu a fost respectată. Cauza s-a finalizat prin neînceperea urmăririi penale din lipsă de probe în ceea ce priveşte săvârşirea vreunei infracţiuni. Curtea a evidenţiat faptul că versiunea faptelor prezentată de doamna Maslova a fost susţinută de un set de probe elocvente şi neechivoce. Curtea a reamintit că violarea unui deţinut de către un funcţionar al statului trebuie să fie considerată o formă deosebit de gravă şi josnică a relelor tratamente, ţinând seama de uşurinţa cu care agresorul poate abuza de vulnerabilitatea şi fragilitatea victimei sale. Curtea a considerat că violenţa fizică împotriva reclamantei, inclusiv multiplele violuri – acţiuni deosebit de crude – cărora aceasta le-a fost victimă, au constituit acte de tortură interzise de art. 3. De asemenea, Curtea a concluzionat că a fost încălcat art. 3, dat fiind caracterul ineficient al anchetei.

3.5. I.G. împotriva Republicii Moldova (nr. 53519/07) 15.05.2012 Reclamanta a susţinut că a fost violată la vârsta de 14 ani de către unul din cunoscuţii săi (un bărbat de 22 de ani care locuia în cartierul unde locuia şi bunica sa, pe care o vizita în mod frecvent).

Curtea a constatat încălcarea art. 3 dată fiind absenţa unei anchete efective privind aceste acuzaţii. Statul nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive ce îi revin în temeiul art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante).

4. Violenţă şi excludere socială

4.1. N. împotriva Suediei (nr. 23505/09) 20.07.2010

Reclamanta, resortisant afgan care avea o relaţie extraconjugală cu un bărbat din Suedia a susţinut că risca excluderea din societate, o pedeapsă cu închisoarea de lungă durată sau chiar moartea în cazul în care s-ar fi întors în Afganistan. Cererile de acordare a azilului i-au fost respinse. Curtea a evidenţiat că femeile sunt expuse unui risc deosebit de ridicat de a fi supuse la rele tratamente în Afganistan, în cazul în care sunt percepute ca neconformându-se cu rolul pe care societatea, tradiţia sau sistemul juridic îl atribuie acestora. Simplul fapt că N. a locuit în Suedia putea fi considerat un comportament inacceptabil. Faptul că dorea să divorţeze sau cel puţin nu mai dorea să trăiască împreună cu soţul ei putea avea repercusiuni grave, care să-i pună viaţa în pericol. Legea privind statutul personal al femeilor şiite din aprilie 2009 obliga femeile să se supună cerinţelor sexuale ale soţilor lor şi să nu părăsească domiciliul fără permisiune. Potrivit rapoartelor, aproximativ 80% din femeile afgane sunt victime ale violenţelor domestice, pe care autorităţile le consideră legitime şi, prin urmare, nu le anchetează. Femeile neînsoţite sau neprotejate de un „tutore” de sex masculin sunt întotdeauna expuse la restricţii semnificative care le împiedică să aibă o viaţă personală sau profesională şi sunt excluse din societate. De cele mai multe, ori pur şi simplu ele nu deţin mijloacele de supravieţuire în cazul în care nu sunt protejate de o rudă de sex masculin. În consecinţă, Curtea a considerat că, în cazul în care N. ar fi expulzată în Afganistan, Suedia ar încălca art. 3 (interzicerea pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante).

5. Violenţa imputabilă autorităţilor statului

5.1. Yazgül Yılmaz împotriva Turciei (nr. 36369/06) 01.02.2011

La vârsta de 16 ani, reclamanta a fost arestată preventiv. Aceasta s-a plâns că a fost hărţuită sexual de poliţişti şi a fost apoi supusă unui examen ginecologic pentru a se stabili dacă himenul ei a fost rupt, fără a fi însoţită şi fără ca ea sau tutorele său legal să-şi fi dat consimţământul. După ce a fost achitată şi eliberată, a suferit de stres posttraumatic şi de tulburări depresive. Acuzaţiile sale de abuz pe durata arestării au fost în mare măsură confirmate de examenele medicale ulterioare. Nu s-a iniţiat nicio procedură disciplinară împotriva medicilor din penitenciar. Curtea a considerat că examenele ginecologice, în special în cazul în care sunt efectuate asupra minorilor, impun existenţa unor garanţii suplimentare. Aceasta a observat că legea în vigoare la momentul faptelor nu prevedea garanţiile necesare în ceea ce priveşte examinarea deţinuţilor. Practica generalizată constând în supunerea în mod automat a deţinutelor de sex feminin la un examen ginecologic, pentru a evita falsele acuzaţii de abuz sexual împotriva membrilor forţelor de ordine, nu ţinea cont de interesele persoanelor deţinute de sex feminin şi nu avea nicio justificare medicală. Reclamanta s-a plâns de hărţuire sexuală, nu de viol, iar faptele denunţate de aceasta nu puteau fi în niciun caz infirmate printr-o examinare medicală a himenului. Curtea a reţinut că noul Cod de procedură penală reglementează examenele ginecologice, chiar dacă nu există măsuri specifice în cazul minorilor. Curtea a constatat două încălcări ale art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane) atât cu privire la examenele ginecologice la care a fost supusă reclamanta în perioada arestului, cât şi cu privire la neanchetarea.

5.2. B. S. împotriva Spaniei (nr. 47159/08) 26.07.2012

Obiectul cauzei priveşte verificarea de către poliţişti a unei femei de origine nigeriană care practica prostituţia într-un cartier de la periferia localităţii Palma de Mallorca. Curtea a concluzionat că statul nu a realizat o anchetă adecvată şi eficientă pentru a încerca să elucideze acuzaţiile acesteia privind relele tratamente în cele două momente în care reclamanta a fost verificată de poliţie pe domeniul public. Curtea a considerat că instanţele naţionale nu au luat în considerare vulnerabilitatea deosebită a reclamantei, inerentă calităţii sale de femeie africană care practică prostituţia. Încălcarea art. 3 în ceea ce priveşte ancheta (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante – lipsa unei anchete eficiente); Neîncălcarea art. 3 în ce priveşte pretinsele rele tratamente; Încălcarea art. 14 (interzicerea discriminării), coroborat cu art. 3.

6. Violenţa în locuri publice

6.1. Ebcin împotriva Turciei (nr. 19506/05) 01.02.2011

Reclamanta, cadru didactic, a fost stropită cu acid pe faţă în timp ce se îndrepta spre locul său de muncă. Aceasta a suferit ca urmare a dezvoltării unei tumori, şi-a pierdut parţial capacitatea de a folosi un ochi, o ureche şi gura. Curtea a reţinut că procesul penal ulterior a înregistrat întârzieri mari şi că, 13 ani mai târziu, cauza era încă pendinte în faţa instanţei administrative şi nu se acordaseră despăgubiri reclamantei. Procedurile judiciare nu au oferit, aşadar, o protecţie adecvată împotriva unui act de violenţă gravă, fiind încălcate art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane) şi art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie).

II. Protecția surselor jurnalistice

1. Sediul materiei

Articolul 10 (libertatea de exprimare)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, în mod repetat, că articolul 10 protejează nu doar substanţa şi conţinutul informaţiilor şi ideilor, dar şi mijloacele prin care acestea sunt transmise. Jurisprudenţa Curţii acordă protecţie extrem de extinsă, în special în ceea ce priveşte confidenţialitatea surselor jurnalistice. „Protecţia surselor jurnalistice este una din pietrele de temelie ale libertăţii presei (…). Absenţa unei astfel de protecţii ar putea descuraja sursele jurnalistice să ajute presa în informarea publicului pe teme de interes general. Ca urmare, presa ar putea fi incapabilă să joace rolul său esenţial de «câine de pază», iar capacitatea sa de a furniza informaţii precise şi de încredere s-ar diminua (…) Un ordin de divulgare nu ar putea fi în conformitate cu articolul 10 din Convenţie decât dacă este justificat de un interes public superior.” (a se vedea infra Goodwin împotriva Marii Britanii).

2. Cazuri în care jurnaliştii au fost obligaţi să îşi dezvăluie sursele

2.1. Telegraaf Media Nederland Landelijke Media B.V. şi alţii împotriva Olandei 22.11.2012

Reclamanţii susţin că ordinul care le-a fost dat de a preda documentele în cauză viza, de fapt, identificarea surselor lor. Încălcări ale articolelor 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) şi 10 (libertatea de exprimare şi informare), în ce priveşte folosirea de către serviciile secrete a autorităţii lor speciale împotriva a doi jurnalişti. Încălcarea art. 10 în ce priveşte ordinul de a preda documentele, adresat companiei editoare Telegraaf Media Nederland Landelijke Media B.V.

2.2. Sanoma Uitgevers B.V. împotriva Olandei 14.09.2010 (Marea Cameră)

Cauza privea nişte fotografii care trebuiau să însoţească un articol referitor la cursele ilegale de maşini pe care editura unei reviste olandeze a fost constrânsă să le predea poliţiei, care investiga o altă infracţiune, deşi jurnaliştii s-au opus obligaţiei de a furniza informaţii care puteau duce la identificarea surselor lor. Curtea a reţinut că ingerinţa faţă de libertatea de exprimare a societăţii reclamante nu era „prevăzută de lege”, întrucât nu existase nicio procedură care să conţină garanţii adecvate, la dispoziţia reclamantei, de natură să îi permită să facă o apreciere proprie dacă interesul realizării cercetării penale prevala asupra interesului protecţiei surselor jurnalistice.

Încălcarea articolului 10.

2.3. Financial Times Ltd şi alţii împotriva Marii Britanii 15.12.2009
Cauza privea patru ziare britanice şi o agenţie de presă care se plângeau de faptul că emiterea unei ordonanţe le impunea să comunice fabricii belgiene de bere Interbrew documente putea conduce la identificarea surselor jurnalistice, care dezvăluiseră presei existenţa unei oferte de preluare. Subliniind faptul că percepţia publică, în sensul că jurnaliştii au ajutat la identificarea surselor anonime, poate avea un efect descurajant, Curtea a hotărât că balanţa înclină în favoarea interesului public privind protecţia surselor jurnalistice.

Încălcarea articolului 10.

2.4. Voskuil împotriva Belgiei 22.11.2007

Cauza privea un jurnalist căruia i s-a refuzat dreptul de a nu divulga sursele de informaţii pe care le folosise pentru a scrie două articole de presă referitoare la o anchetă penală pentru trafic de arme, şi căruia autorităţile i-au aplicat o sancţiune constând în mai mult de două săptămâni de detenţie pentru a-l forţa să furnizeze această informaţie. Curtea a considerat că interesul guvernului pârât de a cunoaşte identitatea sursei reclamantului nu era suficient pentru a prima în faţa interesului celui în cauză de a menţine această informaţie confidenţială.

Încălcarea articolului 10.

Încălcarea articolului 5 § 1 (dreptul la libertate şi la siguranţă).

2.5. Nordisk Film & TV A/S împotriva Danemarcei 08.12.2005 (decizie de admisibilitate)

Cauza se referea la ordinul de divulgare a rezultatului unor cercetări realizate de un jurnalist care, pentru a face un reportaj privind pedofilia în Danemarca, s-a infiltrat într-o asociaţie pedofilă sub o identitate falsă. Curtea a considerat ca somaţia reprezintă o ingerinţă proporţională cu libertatea de exprimare a jurnalistului şi că aceasta urmăreşte un scop legitim, şi anume prevenirea criminalităţii şi, în special, a infracţiunilor grave contra minorilor.

Declarată inadmisibilă.

2.6. Goodwin împotriva Marii Britanii 27.03.1996

Cauza se referea la o somaţie făcută unui jurnalist care lucra pentru „The Engineer” de a dezvălui identitatea persoanei care i-a furnizat informaţii cu privire la proiectele interne confidenţiale ale unei companii. Curtea a considerat că somaţia în cauză avea un caracter excesiv.

Încălcarea articolului 10.

3. Percheziţii efectuate la domiciliul sau la locul de muncă al jurnaliştilor si sechestrul aplicat

3.1. Saint-Paul Luxembourg S.A. împotriva Luxemburgului 18.04.2013

Cauza se referă la mandatul de percheziţie şi confiscare emis de un judecător împotriva unui ziar, după ce acesta din urmă publicase un articol ce făcea obiectul unei plângeri judiciare formulată de o persoană menţionată în acel articol, precum şi de angajatorul acesteia.

Încălcarea art. 8 şi art. 10 din Convenţie.

Curtea a arătat că mandatul de percheziţie şi confiscare nu era o măsură rezonabilă în raport cu scopul urmărit, respectiv acela de a verifica identitatea jurnalistului care scrisese articolul, dar şi că fusese o măsură insuficient delimitată cu privire la scopul urmărit, astfel încât să prevină orice abuz din partea organelor de investigaţie, care puteau lua spre exemplu forma încercării de identificare a surselor jurnalistice.

3.2. Ressiot şi alţii împotriva Franţei, 28.06.2012

Cauza priveşte investigaţiile efectuate la redacţiile ziarelor „L’Equip”e şi „Le Point”, precum şi la domiciliul jurnaliştilor acuzaţi de violarea secretului urmăririi penale. Autorităţile urmăreau să descopere sursa unor scurgeri de informaţii care au avut loc în timpul unei anchete privind un eventual dopaj al cicliştilor.

Încălcarea articolului 10.

Curtea a concluzionat că Guvernul nu a demonstrat că a păstrat un echilibru just intre interesele părţilor implicate. Măsurile în litigiu erau proporţionale scopurilor legitime vizate, având în vedere interesul unei societăţii democratice de a asigura şi a menţine libertatea presei.

3.3. Martin şi alţii împotriva Franţei 12.04.2012

Cauza priveşte o percheziţie dispusă de către un judecător de instrucţie la redacţia ziarului Le Midi Libre pentru a stabili condiţiile şi circumstanţele în care nişte jurnalişti obţinuseră o copie a unui raport preliminar confidenţial al Curţii de Conturi regionale – raport protejat de secretul profesional – referitor la gestionarea regiunii Languedoc Roussillon.

Încălcarea articolului 10.

3.4. Tillack împotriva Belgiei 27.11.2007

Un jurnalist la săptămânalul german „Stern” s-a plâns cu privire la percheziţiile şi confiscările făcute la domiciliul său şi la locul său de muncă în urma publicării unor articole privind nereguli în cadrul instituţiilor europene şi bazate pe informaţii conţinute în documentele confidenţiale ale Oficiului European de Luptă Antifraudă. După ce a subliniat că dreptul jurnaliştilor de a păstra confidenţialitatea asupra surselor nu poate fi considerat doar un privilegiu care poate fi acordat sau retras în funcţie de legalitatea sau ilegalitatea surselor, ci un atribut real al dreptului la informaţie, Curtea a concluzionat că motivele invocate de către instanţele belgiene sunt insuficiente pentru a justifica percheziţiile în cauză.

Încălcarea articolului 10.

În ambele cereri de mai jos, Curtea a hotărât că autorităţilor naţionale le revenea obligaţia să demonstreze că alte măsuri decât percheziţiile şi confiscările efectuate la domiciliul sau la locul de muncă al jurnaliştilor, cum ar fi interogarea persoanelor în cauză, ar fi fost ineficiente pentru a apăra ordinea publică şi a preveni infracţiunile.

3.5. Ernst şi alţii împotriva Belgiei 15.07.2003

Cererea privea percheziţiile efectuate la redacţia unui ziar belgian şi la domiciliul a patru jurnalişti de către brigada specială, însărcinată cu reprimarea infracţiunilor grave în cadrul anchetei privind acuzaţiile de încălcare a secretului profesional formulate împotriva magistraţilor de la Curtea de Apel Liège ca urmare a scurgerii de informaţii din dosare penale foarte sensibile. Curtea a hotărât că motivele invocate de instanţele judecătoreşti naţionale nu au fost suficiente pentru a justifica percheziţii şi confiscări de o asemenea anvergură.

Încălcarea, printre altele, a articolului 10.

3.6. Roemen et Schmitt împotriva Luxemburgului 25.2.2003

Cererea privea o percheziţie inopinată efectuată de către poliţie la domiciliul luxemburghez al unui jurnalist, în urma publicării unui articol privind frauda fiscală comisă de un ministru. În baza unui mandat de percheziţie, anchetatorii realizaseră investigaţii foarte extinse. Curtea a hotărât că măsurile în litigiu sunt disproporţionate şi că motivele pe care acestea se bazează sunt insuficiente.

Încălcarea, printre altele, a articolului 10.

Prof. univ. dr. Marin Voicu
Presedintele Asociatiei “Themis-Casatia” a fostilor judecatori ai ICCJ
Membru de onoare AOS
Fost judecator la CEDO si ICCJ