CEDO. Jurisprudență selectivă relativă la partidele politice și societățile comerciale

ESSENTIALS-Marin-Voicu* Nota: Textul articolului este rezultatul sintezei efectuate dupa fisele tematice elaborate de Curte si publicate pe site-ul www.ecfr.co

– SUMAR – 

I. Partidele si asociatiile politice – art. 11 din Conventie

1. Rolul partidelor politice

2. Dizolvarea si interzicerea partidelor politice

3. Refuzul inregistrarii partidelor politice

4. Finantarea partidelor politice

5. Controlul chetuielilor partidelor politice

6. Refuzul inregistrarii unei asociatii, in calitate de partid politic

7. Dizolvarea asociatiilor politice

II. Societăți comerciale: victime sau vinovate

1. Societati victime ale unei incalcari a drepturilor garantate de Conventie – art. 1 Protocol

1.1. Efectele modificarilor legislative asupra patrimoniului societatilor

1.2.Confiscarea bunurilor societatilor Sud Fondi SRL si altii impotriva Italiei 20 ianuarie 2009

1.3. Litigiu intre societati cu privire la o marca comerciala

1.4. Societati editoare

a) Sanctiuni pentru calomnie

b) Plata catre avocati a onorariilor de succes

c) Protectia surselor

d) Acordarea de licenţe de emisie radio sau TV  

1.5. Incetarea activitatii unei intreprinderi

1.6. Procedura de insolventa

1.7. Proceduri fiscale

1.8. Retragerea autorizatiei unei banci

1.9. Neexecutarea unei hotarari arbitrale

1.10. Restituirea catre societati a platilor incasate nedatorat

1.11. Informarea publicului

1.12. Pierderea bunurilor

2. Societati aflate la originea unei incalcari a drepturilor omului a art. 8 si 11 din Conventie

2.1. Acorduri de tip „closed shop” intre o societate si un sindicat

2.2. Poluarea si riscurile de mediu

2.3. Cereri pendinte

2.4. Publicatii pe Internet (raspunderea penala individuala a reprezentantilor unei societati)

2.5. Urmarire penala pentru crime de razboi (raspunderea penala individuala a reprezentantilor societatii)

 

                                                                  *

 

I. Partidele si asociatiile politice – art. 11 din Conventie

A. Sediul materiei

Conform jurisprudentei CEDO, dispozitiile art. 11 din Conventie – libertatea de reuniune si de asociere – se aplica partidelor politice.

Textul citat prevede ca:

„(1) Orice persoana are dreptul la libertatea de intrunire pasnica si la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alte sindicate si de a se afla la sindicate pentru apararea intereselor sale.

(2) Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrangeri decat acelea care, prevazute de lege, constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala, siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protejarea sanatatii sau a moralei ori pentru protectia drepturilor si libertatilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrangeri legale sa fie impuse exercitarii acestor drepturi de catre membrii fortelor armate, ai politiei sau ai administratiei de stat”.

B. Hotarari si decizii ale Curtii

1.Rolul partidelor politice

1.1. In jurisprudenta sa, Curtea a subliniat rolul primordial jucat, intr-un regim democratic, de partidele politice, care se bucura de drepturile si libertatile consacrate de art. 11 – libertatea de reuniune si de asociere, cat si de art. 10 – libertatea de expresie.

Dupa jurisprudenta Curtii „un partid politic poate duce o companie in favoarea schimbarii legislatiei ori a structurilor legale sau constitutionale ale Statului cu doua conditii: (1) mijloacele utilizate in acest scop trebuie sa fie „in mod strict, legale si democratice”; si (2) schimbarea propusa trebuie sa fie, ea insasi, compatibila cu politica a carei responsabili incita sa se recurga la violenta sau propune un proiect politic care nu respecta una sau mai multe reguli democratice sau are vizeaza distrugerea mecanismului de protectie a drepturilor si libertatilor garantate de Conventie (a se vedea cauza Vazer s.a. vs. Turcia – hotararea din 9.04.2002).

1.2. Exceptiile instituite de art. 11 din Conventie, in privinta partidelor politice, trebuie interpretate strict, numai in acord cu ratiunile convingatoare si imperativele care pot justifica restrictiile libertatii lor de asociere.

In privinta existentei unei necesitati in sensul dat de art. 11 al. 2 din Conventie, Statele nu dispun decat de o marja de apreciere redusa (cauza Refah s.a. vs. Turcia, hotararea Marii Camere din 13.02.2003, par. 100).

2. Dizolvarea si interzicerea partidelor politice

2.1. Partidul comunist unificat al Turciei s.a. vs. Turcia – hotararea din 30.01.1998

Partidul comunist unificat al Turciei (TBKP), creat in 1990, a fost dizolvat printr-o hotarare a Curtii Constitutionale in iulie 1991, pe motiv ca avea incorporat cuvantul „comunist” in denumirea sa, ceea ce era contrar dreptului turc si, mai ales, incuraja separatismul si divizarea natiunii turce.

Curtea europeana a decis ca a avut loc violarea art. 11 din Conventie, intrucat:

– denumirea care se da unui partid politic nu justifica, in principiu, o masura radicala de dizolvare a acestuia, in lipsa circumstantelor pertinente si suficiente;

– in absenta elementelor concrete, proprii, de a demonstra ca prin alegerea cuvantului „comunist”, TBKP a adoptat o politica ce reprezinta o reala amenintare pentru societate sau pentru Statul turc, simpla denumire a partidului nu poate constitui temei just pentru dizolvarea lui;

– daca programul TBKP continea cuvintele „popor”, „natiune” sau „cetateni” kurzi, el nu le califica decat ca „minoritate” si nu revendica decat numele de Kurd, fara a cere un tratament sau drepturi particulare, de natura a urmari separatia de restul populatiei Turciei;

– una din principalele caracteristici ale democratiei rezida in posibilitatea ca ea sa ofere solutii si rezolvari prin dialog la problemele cu care se confrunta tara;

-sub acest aspect, o formatiune politica nu poate sa ingrijoreze pentru singurul fapt ca doreste dezbaterea publica a sortii unei parti din populatia unui stat si de a participa la viata publica in scopul respectarii regulilor democratice si solutionarii problemelor in acord cu toti actorii implicati.

2.2. Partidul socialist s.a. vs. Turcia – hotararea din 25.05.1998 – violarea art. 11  din Conventie – argumentele Curtii sunt, in esenta, similare cu cele din hotararea TBKP din 30.01.1998, precitata.

2.3. In acelasi sens, hotararile:

a) Yazar, Karates si partidul poporului muncitor vs. Turcia din 9.04.2002, violarea art. 11 din Conventie;

b) Partidul prosperitatii si altii vs. Turcia, hotararea din 13.02.2003, Marea Camera – non-violare art. 11 din Conventie;

c) Hadep si Denis vs. Turcia, hotararea din 14.12.2010, violarea art. 11 din Conventie.

2.4. Partidul comunistilor (Nepeceristii) si Ungureanu vs. Romania, hotararea din 3.02.2005

PCN, un partid regrupand comunisti care nu au fost membri PCR, a fost fondat in 1996, dar inregistrarea sa ca partid a fost refuzata de jurisdictiile romane pe motiv ca avea ca obiectiv sa cucereasca puterea politica in scopul instaurarii unui „stat uman”, fondat pe o doctrina comunista, care semnifica faptul ca el considera ca ordinea constitutionala si juridica instaurata dupa 1989 ca inumana si fara o reala democratie.

Curtea europeana a decis ca a avut loc violarea art. 11 din Conventie, pentru urmatoarele motive:

– analizand statutul si programul politic al PCN, singura baza a respingerii inregistrarii sale de catre jurisdiciile romane, Curtea a observat ca aceste texte insista asupra respectului suveranitatii nationale, a integritatii teritoriale si a ordinii juridice constitutionale a tarii, ca si a principiilor democratice, intre care pluralismul politic, votul universal si libera participare la viata politica;

– ele nu cuprind niciun pasaj care sa fie inteles ca un apel la violenta si la respingerea principiilor democratiei;

– aceste pasaje critica abuzurile fostului partid comunist de care se distanteaza prin politica sa ulterioara;

– totusi, Curtea retine ca o formatiune politica ce respecta principiile fundamentale ale democratiei nu poate sa ingrijoreze pentru simplul fapt ca a criticat ordinea constitutionala si juridica a tarii si ca a solicitat dezbatere publica asupra scenei politice, iar experienta comunismului totalitar din Romania, dinainte de 1989, nu poate, prin ea insasi, sa justifice necesitatea restrangerii libertatii de asociere a partidului.

2.5. Henri Batasuna si Batsuna vs. Spania, hotararea din 30.06.2009

Constituite in coalitie electorala, „Henri Batasuna” a fost inregistrat ca partid politic in 1986, iar „Batsuna” a cerut inregistrarea sa, ca partid politic, in anul 2001. Printr-o decizie din 2003, Tribunalul suprem spaniol le-a declarat pe cele 2 partide politice ilegale, pronuntand dizolvarea si ordonand lichidarea bunurilor lor.

Masura judiciara a avut la baza dispozitiile unei legi din 2002 asupra partidelor politice, retinandu-se ca aceste doua partide raspund unei „strategii de separatie tactica a terorismului si ca existau importante similitudini intre ele si organizatia terorista spaniola ETA”.

Curtea a decis non-violarea art. 11 din Conventie, intrucat, dupa un examen aprofundat al elementelor specifice, jurisdictiile spaniole au adoptat solutii rezonabile vizand legatura dintre partidele reclamante si ETA; tinand cont de situatia cunoscuta din Spania dupa numerosi ani in materie de terorism, aceasta legatura putea fi considerata ca un obiectiv comun al amenintarii asupra democratiei.

2.6. Partidul republican al Rusiei vs. Rusia, hotararea din 12.04.2011

Acest partid, rezultat din fuziunea cu aripa democratica a PCUS, a fost inregistrat in august 2002 la Ministerul de Justitie al Federatiei Ruse, dar, in anul 2006, acest minister i-a refuzat inregistrarea modificarii in Registrul national al persoanelor juridice si, apoi, in 2007 l-a dizolvat, pe motiv ca nu indeplinea conditia reprezentarii regionale.

Curtea europeana a decis ca a avut loc violarea art. 11 din Conventie, intrucat:

– jurisdictiile ruse nu detineau motive pertinente si suficiente care sa justifice ingerinta in dreptul la libertatea de asociere a partidului reclamant, iar dizolvarea sa pentru nerespectarea numarului minim de membrii si a sectiunilor regionale a fost o masura disproportionata in raport cu scopurile legislative urmarite;

– partidul reclamant, care a existat si a participat la alegerile dupa 1990, n-a omis niciodata apararea intereselor regionale, nu a exprimat opinii separatiste, iar apararea unitatii tarii a constituit una din obiectivele sale.

2.7. Partidul national democratic german – NPD vs. Germania, decizia de admisiblitate din 4.10.2016.

NPD, ca partid politic, a reclamat ca a fost etichetat de fiecare data ca fiind de extrema dreapta si neconstitutional, victima a unei serii de amenintari asupra drepturilor sale in Germania, echivaland cu o interdictie de facto, fara a putea dispune de un mijloc legal de remediu. In acest sens, reclamantul a sustinut ca membrii sai au fost revocati din functiile publice detinute, candidatilor le-au  fost interzise inscrierile la alegeri, iar partidului nu i s-a permis sa-si deschida conturi in banci.

Curtea europeana a declarat cererea ca inadmisibila, fiind vadit nefondata, intrucat:

– reclamantul dispunea, la nivel national, de toate caile de recurs suficiente spre a-i permite sa-si apere efectiv drepturile recunoscute de Conventie;

– in acest cadru, reclamantul si membrii sai puteau sa conteste acele disciminari sau restrictii in fata tribunalelor germane, in cadrul procedurilor individuale;

– niciunul dintre argumentele invocate de NPD nu permite, intre altele, sa se retina ca aceste recursuri nu au fost efective;

– reclamantul si/sau membrii sai aveau posibilitatea de a sesiza jurisdictiile penale, civile si administrative privind violarile invocate in fiecare din cazurile individuale, iar hotararea declaratorie asupra constitutionalitatii partidului nu era o conditie necesara pentru deschiderea acestor proceduri.

3. Refuzul inregistrarii partidelor politice

3.1. Linkov vs. Republica Ceha, hotararea din 2.12.2006

Obiectul cauzei il constituie refuzul de inregistrare a Partidului liberal pe motiv ca unul din scopurile sale, constand in „anularea continuitatii juridice cu regimurile totalitare”, era neconstitutional.

Reclamantul, membru al Comitetului de organizare al partidului, sustinea ca refuzul autoritatilor a incalcat dreptul sau la libertatea de asociere.

Curtea a decis ca a avut loc incalcarea art. 11 din Conventie, intrucat:

– in absenta un proiect politic al partidului, de natura a compromite regimul democratic in tara si a unei invitatii sau a unei justificari de a se recurge la forta, apare ca nefiind necesar intr-o societate democratica masura luata;

– nimic nu atesta ca Partidul liberal nu urmarea infaptuirea scopurilor sale decat prin mijloace legale si democratice, iar schimbarea legislatiei propusa nu era incompatibila cu principiile fundamentale democratice;

– in acest context, Curtea a retinut ca refuzul inregistrarii partidului este o masura radicala care nu se poate aplica decat in cazurile cele mai grave, in speta, fiind, deci, disproportionata.

4. Finantarea partidelor politice

4.1. Partidul nationalist basc. Organizatia regionala Iparralde vs. Franta, hotararea din 7.06.2007

Reclamantul este „aripa” franceza a Partidului national basc spaniol. In scopul de a percepe fonduri, in special contributii financiare de la partidul spaniol, a constituit o asociatie de finantare, in acord cu legea franceza din 1988, relativa la transparenta financiara in viata politica.

Avizul obligatoriu de constituire ale acestei asociatii, i-a fost refuzat pe motiv ca resursele financiare urmau sa provina de la partidul spaniol, care-l subventiona astfel pe reclamant.

Curtea europeana a decis non-violarea art. 11, coroborat cu art. 10 din Conventie, retinand, in esenta, ca:

– respingerea cererii de autorizare a asociatiei a constituit o ingerinta in exercitarea de catre partid a drepturilor garantate de art. 11, care era prevazuta de lege si urmarea un scop legitim privind apararea ordinii;

– relativ la necesitatea acestei ingerinte, Curtea constata ca imposibilitatea pentru reclamant de a percepe fonduri de la partide politice straine nu este incompatibila cu art. 11 din Conventie, iar daca partidul reclamant trebuia sa renunte la ajutorul financiar de la partidul nationalist basc, el putea totusi, sa-si asigure finantarea din cotizatiile membrilor sai, din donatii, inclusiv straine, s.a.;

– intre altele, nimic nu l-a impiedicat sa perceapa fonduri de la alte partide politice franceze, nici sa beneficieze de sistemul francez de finantare publica prevazut de legea franceza, iar

– impactul masurii criticate asupra capacitatilor partidului reclamant de a-si exercita activitatea politica nu a fost nemoderat (disproportionat).

5. Controlul cheltuielilor partidelor politice

5.1. Cumhuriyet Halk Partisi vs. Turcia, hotararea din 26.04.2016

Cauza vizeaza confiscarea de catre Curtea Constitutionala a unei parti importante din activele principale ale acestui partid de opozitie turca, in urma unui control asupra conturilor sale pentru perioada 2007-2009.

Reclamantul a sustinut ca ordonantele de confiscare au fost considerabil motivate de activitatile politice si a denuntat incapacitatea autoritatilor de a furniza, la data pertinenta, o baza juridica clara si previzibila, permitand, in primul rand, sa se determine in avans tipurile de cheltuieli incluse in categoria „cheltuielilor ilegale” si, in al doilea rand, sa se anticipeze circumstantele in care Curtea constitutionala emitea un avertisment, si nu o ordonanta de confiscare, ca raspuns la o neregularitate financiara.

Curtea a decis ca a avut loc violarea art. 11 din Conventie, intrucat:

– nivelul ridicat de previzibilitate cerut de legea privind controlul finantelor partidelor politice nu a fost atins in cazul partidelor reclamante;

– a impune asupra acestuia sa suporte un control oficial al finantelor sale este in concordanta cu exigentele obiectivelor de transparenta si obligatie de control a cheltuielilor, ceea ce permite sa asigure increderea opiniei publice in procesele politice;

-totusi, in privinta rolului important jucat de patidele politice intr-o societate democratica, orice regula juridica susceptibila de a-i ameninta libertatea sa de asociere, precum controlul cheltuielilor efective, trebuie sa fie redactata de o forma expresiva si clara, indicand rezonabil maniera in care trebuie acea dispozitie legala interpretata si aplicata;

– in aceasta cauza, asupra notiunii de „cheltuieli ilegale” prevazuta in dispozitiile legale pertinente, in vigoare la data faptelor, ca si a sanctiunilor aplicabile pentru cheltuielile ilegale, exista ambiguitate, ceea ce exprima lipsa de previzibilitate.

6. Refuzul de inregistrare a unei asociatii ca partid politic

6.1. Artyomov vs. Rusia, decizia de admisibilitate din 2.12.2006

Reclamantul era conducatorul unei miscari publice intitulata „Uniunea nationala rusa”, la 3 ani dupa inregistrarea ei ca organizatie publica, unii membrii decid sa o transforme intr-un partid politic cu aceeasi denumire. Cererea este respinsa pe motiv ca legea partidelor politice interzice crearea de partide fondate pe o afiliere religioasa sau etnica, desi statutele si programele partidului nu indicau decat faptul ca obiectul principal este protectia intereselor Rusiei.

Curtea europeana a declarat cererea ca inadmisibila, fiind vadit nefondata, retinand, in esenta, urmatoarele argumente:

– statutul juridic sau activitatile publice ale „Uniunii nationale ruse” nu au fost afectate de refuzul inregistrarii acestui partid;

– interdictia litigioasa era aplicabila numai partidelor politice si niciunui alt tip de organizatie publica;

– capacitatea reclamantului de a conduce o organizatie publica, chiar fondata pe o afiliere etnica, nu a fost afectata, si nici libertatea sa de asociere;

– Statele beneficiaza de o latitudine considerabila pentru stabilirea criteriilor de participare la alegeri, iar Curtea constitutionala rusa a expus ratiunile care au justificat, intr-o Rusie moderna, pericolele, partidele politice etnice sau religioase, ratiuni care nu erau nici arbitrare si nici nerezonabile, astfel ca:

– ingerinta in exercitarea dreptului reclamantului la libertatea de asociere a fost proportionala cu scopurile legitime urmarite.

7. Dizolvarea asociatiilor politice

7.1. Vena vs. Ungaria, hotararea din 9.07.2013

Reclamantul era presedintele asociatiei „Garda ungara”, creata in 2007, de membrii partidului politic „Miscarea pentru o Ungarie mare”, avand ca scop afisat sa promoveze prezervarea traditiilor si culturii unguresti.

Statutul asociatiei „Garda ungara” prevedea expres ca obiectul sau principal este „apararea fizica, spirituala si intelectuala a Ungariei”.

Printr-o decizie judiciara definitiva, din decembrie 2009 asociatia a fost dizolvata pe motiv ca miscarea a organizat adunari si manifestatii in Ungaria, in special, in orasele populate de rromi, militand pentru apararea Ungariei contra „criminalitatii tiganesti”.

Curtea a decis non-violarea art. 11 din Conventie, pentru urmatoarele argumente:

– ca si pentru partidele politice, Statele pot la masuri preventive pentru a proteja democratia contra asociatiilor daca o amenintare iminenta la drepturile altuia pune in pericol valorile fundamentale la care raspunde o societate democratica;

– miscarea creata de „Garda ungara” a fost la originea manifestatiilor in care s-a vehiculat un mesaj in scop de divizare rasiala care o apropie de miscarea nazista maghiara „Crucea sagetilor”, avand un efect de intimidare asupra minoritatii rrome;

– aceste demersuri paramilitare au depasit o simpla expresie a unei idei deranjante sau socante, protejata de Conventie, tinand cont de prezenta fizica a unui grup amenintand activitatile organizate, astfel ca,

– singurul mijloc de eliminare eficienta a amenintarii iminente a miscarii era suprimarea ratiunii structurale oferita de asociatie.

*

 

II. Societati comerciale: victime sau vinovate

1.Societaţi victime ale unei incalcari a drepturilor omului

1.1. Efectele modificarilor legislative asupra patrimoniului societatilor

a) Rafinariile grecesti Stran si Stratis Andreadis impotriva Greciei, hotararea din 9 decembrie 1994

In temeiul unui contract incheiat in 1972 cu statul grec aflat sub regim militar la vremea respectiva (in perioada 1967-1874), societatea Stran s-a angajat sa construiasca o rafinarie de petrol brut in apropiere de Atena. Proiectul a stagnat, deoarece statul nu si-a respectat obligatia si, dupa restabilirea democratiei in aceasta tara, guvernul, in baza unei legi din 1975, a cerut societatii Stran sa accepte rezilierea contractului din 1972, pe motiv ca aducea prejudicii economiei nationale. Stran efectuase deja cheltuieli si a introdus o cerere de despagubire impotriva statului. Nici hotararea din 1979 a instantei de prim grad din Atena, nici sentinta instantei de arbitraj din 1984, ambele in favoarea societatii Stran, nu au fost respectate de stat. In aprilie 1990, Curtea de Casatie din Grecia a anulat sentinta instantei de arbitraj in temeiul unei noi legi, adoptata in mai 1987, care privea renegocierea contractelor de concesiune privind zacamintele petroliere. In fata Curtii, Stran a pretins ca adoptarea si aplicarea legii din 1987 a avut ca efect privarea acesteia de dreptul sau de proprietate, in special de dreptul de creanţa pe care i-l recunoscusera instanţa de prim grad şi instanţa de arbitraj. Curtea a constatat incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (protectia proprietatii). Aceasta a considerat, in special, ca statul avea obligatia de a le plati reclamantilor sumele stabilite in urma procedurii de arbitraj. In loc sa onoreze creanta societatii Stran, prin adoptarea unei legi prin care clauza compromisorie putea fi reziliata, iar sentinta arbitrala ar fi fost anulata, organul legislativ a incalcat, in detrimentul reclamantei Stran, justul echilibru care trebuia sa existe intre protectia dreptului de proprietate si cerintele interesului general.

b) Oklešen si Pokopališko Pogrebne Storitve Leopold Oklešen S.P. impotriva Sloveniei, hotararea din 30 noiembrie 2010

Societatea reclamanta, care detinea o licenta valabila pentru furnizarea de servicii funerare şi de peisagistica din 1995, s-a plans ca, în urma adoptarii unei hotarari a municipalitatii din 2000, nu isi mai putea exercita activitatea, deoarece furnizarea exclusiva a acestor servicii in localitate fusese incredintata altei intreprinderi, care apartinea administratiei municipale. Curtea a stabilit ca nu au fost incalcate drepturile de proprietate ale societatii, considerand ca decizia autoritatilor locale de a desemna o intreprindere municipala in calitate de furnizor exclusiv al serviciilor funerare tinea de puterea lor discretionara si era conforma cu dreptul intern aplicabil. In plus, aceasta a considerat ca societatea reclamanta a stiut, pe parcursul intregii perioade in care a furnizat servicii funerare, ca era vorba doar de o situatie provizorie, in asteptarea punerii in aplicare a legislatiei nationale care impunea municipalitatii sa reglementeze furnizarea serviciilor funerare in regim de serviciu public.

1.2. Confiscarea bunurilor societatilor Sud Fondi SRL si altii impotriva Italiei 20 ianuarie 2009

Reclamantele, Sud Fondi SRL, Mabar SRL si Iema SRL sunt trei societati italiene cu sediul în Bari (Italia), unde poseda terenuri si constructii. Acestea s-au plans cu privire la ilegalitatea confiscarii acestor proprietati. In hotararea Curtii din 20 ianuarie 2009 privind fondul, aceasta a stabilit ca bunurile societatilor reclamante fusesera confiscate in mod arbitrar, incalcandu-se atat art. 7 (nicio pedeapsa fara lege), cat şi art. 1 din Protocolul nr. 1 (protectia proprietatii). In hotararea din 10 mai 2012 privind reparatia echitabila (nedefinitiva), Curtea a acordat urmatoarele sume cu titlu de prejudiciu material: 37 000 000 de euro (EUR) societatii Sud Fondi SRL, 9 500 000 EUR societatii Mabar SRL si 2 500 000 EUR societatii Iema SRL.

1.3. Litigiu intre societaţi cu privire la o marca comerciala Anheuser-Busch Inc. impotriva Portugaliei 11 ianuarie 2007

Reclamanta este o societate americana care produce si vinde in mai multe tari marca de bere „Budweiser” – in Statele Unite cel puţin din 1876 si in Europa din anii 1980. Aceasta a fost implicata o lunga perioada de timp in litigii privitoare la marca comerciala „Budweiser” cu o societate cehoslovaca, Budějovický Budvar, care pretindea ca vinde bere sub aceasta denumire din 1265. In cadrul litigiului desfasurat in Portugalia, autoritatile portugheze au inregistrat in iunie 1995 marca comerciala „Budweiser” pe numele societatii reclamante si au anulat inregistrarea acestei marci pe numele societatii Budějovický Budvar, desi aceasta din urma pretindea ca inregistrase marca in 1968. Cu toate acestea, Curtea Suprema din Portugalia a pronuntat o hotarare definitiva in favoarea societatii cehe, stabilind ca denumirea de origine „Ceskobudějovický Budvar”, cunoscuta ulterior sub denumirea „Budweiser”, era protejata de Acordul bilateral privind protectia denumirilor de origine, incheiat la 1986 intre Portugalia si Republica Socialista Cehoslovaca. In fata Curtii, societatea reclamanta s-a plans ca a fost privata de bunurile sale ca urmare a aplicarii unui tratat bilateral intrat in vigoare abia dupa ce aceasta a introdus cererea de inregistrare a marcii comerciale. Curtea a considerat ca art. 1 din Protocolul nr. 1 (protectia proprietatii) este aplicabil proprietatii intelectuale. Totusi, a observat ca societatea reclamanta se plangea de modul în care instantele portugheze aplicasera dreptul national, si nu de aplicarea retroactiva a legii care o privase de o posesie preexistenta. A reţinut ca nu s-a demonstrat faptul ca societatea reclamanta beneficia de un drept prioritar in ceea ce priveste marca „Budweiser” in momentul intrarii in vigoare a Acordului bilateral din 1986, iar la momentul acela era in vigoare numai denumirea de origine inregistrata pe numele societatii Budějovický Budvar. Avand in vedere absenta oricarui element arbitrar din partea Curtii Supreme din Portugalia, atunci cand aceasta s-a pronuntat cu privire la cauza, Curtea a considerat ca societatea reclamanta avusese posibilitatea, de care se prevalase, de a-si expune punctul de vedere la nivel national. Prin urmare, aceasta a stabilit ca nu a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr.1.

1.4.  Societaţi editoare

a) Sancţiuni pentru calomnie

News GmbH împotriva Austriei (nr. 1 şi nr. 2), hotararea din 14 decembrie 2006. Societatea reclamanta este proprietara si editoarea saptamanalului austriac News. In prima cauza, aceasta a fost declarata vinovata de calomnie la adresa unui om politic si, in cea de-a doua, instantele austriece i-au interzis sa publice orice fel de fotografie cu directorul general al unei societati cunoscute care fabrica arme de foc, in contextul unor articole referitoare la o ancheta pentru frauda fiscala aflata în desfasurare cu privire la acesta. Curtea a considerat ca instantele nationale au restrans libertatea de exprimare a reclamantei in temeiul unor motive care nu puteau fi considerate „relevante” ori „suficiente”, fiind astfel contrare cerintelor Conventiei. Incalcarea art. 10 (libertatea de exprimare)

b) Hachette Filipacchi Associés impotriva Frantei, hotararea din 14 iunie 2007

Cererea privea o hotarare judecatoreasca impotriva societatii reclamante, Hachette Filipacchi Associés, pe motiv ca publicase in saptamanalul Paris-Match o fotografie cu trupul neinsufletit al prefectului Corsicii, Claude Erignac, imediat dupa asasinarea acestuia la Ajaccio în februarie 1998. Instantele franceze au emis ordonanta solicitata de vaduva si de copiii prefectului Erignac, care sustineau ca publicarea fotografiei cu trupul plin de sange si mutilat al sotului si tatalui acestora nu era, in niciun fel, utila pentru informarea publicului, ci raspundea unor scopuri pur mercantile si constituia o incalcare absolut intolerabila a dreptului lor la respectarea vietii private. Curtea a considerat ca suferinta prin care au trecut rudele domnului Erignac ar fi trebuit sa ii determine pe ziaristi sa dea dovada de prudenta si precautie, avand in vedere ca decesul survenise in circumstante violente si traumatizante pentru familia acestuia, care se opusese in mod expres publicarii fotografiei. Aceasta publicare, intr-o revista de larga circulatie, avusese drept consecinta agravarea traumei suferite de rudele victimei in urma asasinatului. In cele din urma, Curtea a considerat ca obligatia impusa societatii reclamante de a publica un comunicat prin care sa informeze cititorii ca fotografia le cauzase o profunda tulburare” doamnei Erignac si copiilor sai nu avusese un efect disuasiv asupra exercitarii de catre presa a dreptului la libertatea de exprimare. Neincalcarea art. 10 (libertatea de exprimare).

c) Times Newspapers Ltd împotriva Marii Britanii (nr. 1 & 2), hotararea din 10 martie 2009

Societatea reclamanta, Times Newspapers Ltd, susţinea ca legea britanica privind activitatea publicistica pe Internet o expunea continuu urmaririi penale pentru calomnie (de fiecare data cand un articol era consultat în arhivele electronice ale ziarului survenea un nou motiv de acţiune), ca urmare a publicarii unui numar de doua articole care dezvaluiau un sistem de spalare a banilor de mare amploare, creat de un presupus cap al mafiei ruseşti. Cele doua articole în cauza au fost postate on-line pe site-ul de Internet al ziarului Times chiar în ziua publicarii lor în versiunea pe hartie a ziarului. In cursul procesului de calomnie care a urmat impotriva societatii reclamante, acesteia i s-a impus sa adauge celor doua articole arhivate pe site-ul sau de Internet un avertisment care sa precizeze ca acestea faceau obiectul unei actiuni referitoare la calomnie si ca nu trebuia sa fie reproduse ori utilizate fara consultarea prealabila a serviciului juridic al Times Newspapers. Curtea a constatat ca instantele nationale nu precizasera ca articolele trebuiau sa fie scoase pur si simplu din arhivele ziarului. In consecinta, aceasta a considerat ca introducerea obligatorie a unui avertisment adecvat în versiunea de pe Internet a Fisa tematica – Societati: victime sau vinovate 4 articolelor nu constituise o incalcare disproportionata a dreptului la libertatea de exprimare a partii în cauza. Prin urmare, a stabilit ca nu a fost incalcat art. 10.

d) Mosley impotriva Marii Britanii, hotararea din 10 mai 2011

Cererea privea publicarea – in versiunea pe hartie si pe site-ul de Internet al ziarului News of the World – de articole, fotografii si secvenţe video care relatau detalii ale vietii sexuale a lui Max Mosley. Reclamantul s-a plans ca autoritatile nu impuneau mijloacelor de informare in masa obligatia legala de a-l avertiza in avans cu privire la intentia lor de a le publica in continuare, pentru ca acesta sa aiba posibilitatea de a cere în regim urgent oprirea publicarii. Curtea a stabilit in special ca in Conventia Europeana a Drepturilor Omului nu li se impunea mijloacelor de informare in masa obligatia de a avertiza in avans persoanele cu privire la care intentionau sa publice informatii. Neincalcarea art. 8 (dreptul la respectarea vietii private si de familie).

e) Axel Springer AG impotriva Germaniei, hotararea din 7 februarie 2012

Societatea reclamanta editeaza cotidianul national de mare tiraj Bild. Acesta a publicat pe prima pagina, in septembrie 2004, un articol privind arestarea pentru detinere de cocaina a unui actor de televiziune cunoscut, in timpul festivalului berii de la München; societatea a publicat, de asemenea, trei fotografii cu actorul in cauza in paginile din interior ale ziarului. Dupa ce a fost sesizat de catre actor cu o cerere de ordonanta preşedintiala, instanta a interzis orice noua publicare a articolului si a fotografiilor care îl însoteau. Articolele in litigiu priveau arestarea si condamnarea unui actor cunoscut, o persoana publica, ceea ce constituie informatii care prezinta un interes general. Ele se bazau pe informatii care fusesera obtinute de la procurori si a caror veridicitate nu fusese contestata de parti. Societatea reclamanta nu actionase cu rea-credinta. Societatea nu actionase cu rea-credinta, iar articolele nu dezvaluisera detalii din viata privata a actorului, ci urmareau sa informeze publicul, in principal, cu privire la circumstantele arestarii acestuia si la rezultatul anchetei penale. Nu cuprindeau nicio expresie injurioasa sau acuzatie neintemeiata. Sanctiunile impuse societatii reclamante erau de natura sa exercite un efect disuasiv asupra mijloacelor de informare în masa si nu erau justificate. Incalcarea art. 10 (libertatea de exprimare).

1.5. Plata catre avocaţi a onorariilor de succes

 Mgn Limited împotriva Marii Britanii, hotararea din 18 ianuarie 2011

Societatea reclamanta, Mgn Limited, editeaza cotidianul national britanic The Daily Mirror. Aceasta a fost obligata sa ii plateasca daune-interese manechinului Naomi Campbell pentru publicarea unor articole insotite de fotografii, in care era prezentata drept toxicomana. Instanta a obligat, de asemenea, reclamanta la plata unei sume de aproximativ 350 000 de lire sterline (GBP), care reprezentau onorariile „de succes” convenite intre domnisoara Campbell si avocatii acesteia. Societatea editoare sustinea, intre altele, ca obligarea sa la plata onorariilor „de succes” ii incalcase libertatea de exprimare. Curtea a stabilit ca a fost incalcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie cu privire la aplicarea sistemului „onorariilor de succes” in cauza domnisoarei Campbell. In fapt, acest sistem fusese creat initial pentru persoanele care nu aveau mijloacele necesare pentru a apela la un avocat si riscau astfel sa nu aiba acces la instante. Domnisoara Campbell, fiind instarita, nu se numara printre persoanele care riscau sa nu aiba acces la instante din motive pecuniare.

1.6. Protecţia surselor

a) Financial Times Ltd si altii impotriva Marii Britanii, hotararea din 15 decembrie 2009

Reclamantii, patru ziare si o agentie de presa britanice, se plangeau de faptul ca au fost obligati printr-o ordonanta sa comunice societatii belgiene producatoare de bere Interbrew documente al caror conţinut putea permite identificarea surselor jurnalistice care dezvaluisera presei existenta unei oferte de preluare a capitalului. Curtea a accentuat ca perceperea ziaristilor ca si contributori la identificarea unor surse anonime putea avea un efect inhibitor. Aceasta a subliniat, de asemenea, interesul public pentru protejarea surselor jurnalistice si a stabilit ca a fost incalcat art. 10 (libertatea de exprimare).

b) Sanoma Uitgevers B.V. impotriva Belgiei, hotararea din 14 septembrie 2010

Cererea privea obligatia impusa unei societati olandeze editoare de reviste sa predea politiei care investiga o alta infractiune niste fotografii care trebuiau sa insoteasca un articol referitor la cursele ilegale de masini, desi jurnalistii s-au opus vehement obligatiei de a furniza informatii care puteau permite identificarea surselor lor confidentiale. Curtea a apreciat ca ingerinta in exercitarea de catre societatea reclamanta a libertatii sale de exprimare nu era „prevazuta de lege”, in masura in care nu exista nicio procedura care sa ofere garantiile legale corespunzatoare si care sa fi permis societatii reclamante obtinerea unei opinii independente care sa stabileasca daca interesul urmaririi penale în curs trebuia sa prevaleze asupra interesului public de protejare a surselor jurnalistice. Incalcarea art. 10 (libertatea de exprimare).

1.7. Acordarea de licente de emisie radio sau TV

a) Glas Nadezhda EOOD si Anatoliy Elenkov impotriva Bulgariei, hotararea din 11 octombrie 2007

Societatea cu raspundere limitata Glas Nadejda EOOD a solicitat Comisiei Nationale de Telecomunicatii acordarea unei licente de emisie pentru o statie de radio care propunea difuzarea de emisiuni crestine in Sofia si in imprejurimi, dar a fost refuzata. Curtea a constatat incalcarea art. 10 (libertatea de exprimare) si a art. 13 (dreptul la un recurs efectiv). Aceasta a considerat in special ca nemotivarea refuzului de a-i acorda societatii o licenta de emisie radio si caracterul vag al anumitor criterii ale Comisiei Nationale de Radiodifuziune si Televiziune in ceea ce priveste programele au privat reclamantii de orice protectie legala impotriva incalcarii arbitrare a dreptului lor la libertatea de exprimare.

b) Meltext Ltd si Mesrop Movsesyan impotriva Armeniei, hotararea din 17 iunie 2008

In 1991, al doilea reclamant a infiintat A1+, prima societate de televiziune independenta care a emis in Armenia. Statul i-a acordat societatii A1+ o licenta de emisie TV in 1994. Incepand din 1995, aceasta a avut dificultati cu statul din cauza emisiunilor sale. In special, autoritatile publice au amenintat-o zilnic cu retragerea licentei si au criticat continutul programelor, considerate antiguvernamentale. In timpul campaniei pentru alegerile prezidentiale din 1995, A1+ a refuzat sa difuzeze exclusiv propaganda guvernamentala, ceea ce a costat-o retragerea licentei de emisie TV. Atunci, domnul Movsesyan a infiintat societatea Meltex Ltd si a relansat A1+ in cadrul acestei noi structuri. In ianuarie 1997, societatii Meltex i s-a acordat o licenta de emisie TV pentru o perioada de cinci ani. In urma unei serii de modificari legislative in perioada 2000-2001, noua comisie care a fost instituita a atribuit banda de frecventa in cadrul careia emitea Meltex altei societati de televiziune, fara sa isi motiveze decizia. La 3 aprilie 2002, A1+ si-a incetat emisia. Reclamantii s-au plans si de faptul ca autoritatile au mai refuzat de inca sapte ori sa le acorde licente de emisie TV.

Curtea a considerat ca o procedura care nu ii impunea unui organism care acorda licente sa isi justifice deciziile – precum cea din cazul comisiei care luase decizii in temeiul legii audiovizualului din Armenia – nu oferea o protectie adecvata impotriva ingerintei arbitrare a unei autoritati publice in exercitarea dreptului fundamental la libertatea de exprimare. In consecinta, aceasta a stabilit ca a fost incalcat art. 10 (libertatea de exprimare), avand in vedere ca autoritatile au refuzat de mai multe ori – in temeiul unei legi care nu indeplinea cerinta de legalitate prevazuta de Conventie – sa îi acorde societatii reclamante o licenta de emisie TV.

c) Centro Europa 7 SRL şi Di Stefano impotriva Italiei, hotararea din 7 iunie 2012

Cererea privea imposibilitatea unei societati italiene de televiziune de a difuza programe televizate, desi era titulara unei concesiuni, din cauza faptului ca nu i s-au atribuit frecvente in acest scop. Curtea a considerat in special ca, la vremea respectiva, cadrului legislativ in vigoare ii lipseau claritatea si precizia si ca acesta nu ii permisese societatii de televiziune sa prevada cu un grad suficient de certitudine in ce moment i s-ar fi putut atribui frecventele pentru a putea incepe sa emita. Curtea a stabilit ca autoritatile italiene nu instituisera un cadru legislativ şi administrativ corespunzator, care sa garanteze pluralismul efectiv al mijloacelor de informare in masa. Incalcarea art. 10 (libertatea de exprimare) din Conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1 (protectia proprietatii).

1.8. Incetarea activitaţii unei intreprinderi

Sacilor-Lormines impotriva Frantei, hotararea din 9 noiembrie 2006

Reclamanta a fost titulara unor contracte de concesiune si al unor licente de minerit pana in 1991, atunci cand a decis sa inceteze exploatarea din cauza scaderii cererii de fonta fosforoasa. In vederea incetarii complete a activitatii sale, aceasta a initiat proceduri de reziliere a contractelor de concesiune al caror titular era, si cu privire la care se emisesera numeroase masuri de reglementare. Partea interesata a formulat, de asemenea, mai multe actiuni pentru anularea refuzului ministrului responsabil cu activitatea de minerit de a accepta rezilierea mai multor concesiuni. In cadrul acestor proceduri, Consiliul de Stat a emis un aviz si mai multe hotarari. Societatea reclamanta s-a plans cu privire la inechitatea procedurii in fata Consiliului de Stat si la durata acestor proceduri. Mai multe incalcari ale art. 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil): in ce priveste dubiile intemeiate ale reclamantei asupra modului de constituire a Consiliului de Stat care pronunţase hotararea din 19 mai 2000; cu privire la participarea, cel putin formala, a comisarului Guvernului la deliberarea completului de judecata al Consiliului de Stat; de asemenea, in ce priveste durata excesiva a procedurii. Neincalcarea art. 6 § 1 cu privire la chestiunea independentei si impartialitatii Consiliului de Stat in ceea ce priveste cumularea competentei sale jurisdictionale cu atributiile administrative, potrivit Codului contenciosului administrativ.

1.9. Procedura de insolventa

Agrokompleks împotriva Ucrainei, hotararea din 6 octombrie 2011

Cererea se refera la o procedura de insolventa initiata de o societate privata (Agrokompleks JSC) impotriva celei mai mari rafinarii de petrol din Ucraina (LyNOS), cu scopul de a-si recupera creantele. Agrokompleks s-a plans, în special, cu privire la inechitatea procedurii de insolventa, sustinand ca instantele nu au fost nici independente, nici impartiale din cauza presiunilor politice intense existente cu privire la Fisa tematica – Societati: victime sau vinovate 7 cauza, intrucat autoritatile statului aveau un interes major in ajungerea la un anumit rezultat. Trei incalcari ale art. 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil intr-un termen rezonabil): absenta independentei instantelor care au instrumentat cauza; revizuirea hotararii definitive a instantei cu privire la valoarea sumelor neplatite datorate de LyNOS a incalcat principiul securitatii juridice; si durata excesiva a procedurii. Incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (protectia proprietatii).

1.10. Proceduri fiscale

a) Västberga Taxi Aktiebolag şi Vulic împotriva Suediei, hotararea din 23 iulie 2002

Västberga Taxi Aktiebolag era o societate de taximetrie dizolvata in 1997 din cauza lipsei activelor. Societatea si directorul acesteia, care era actionarul principal, pretindeau ca au fost privati, in cadrul procedurii fiscale, de drepturile garantate la art. 6 (dreptul la un proces echitabil, dreptul la prezumtia de nevinovatie pana la stabilirea legala a vinovatiei), intrucat decizia administratiei financiare referitoare la impozitele datorate fusese executata imediat, chiar inainte de pronuntarea unei hotarari in litigiu. Remarcand ca, in principiu, problema stabilirii taxei nu intra ca atare in sfera de aplicare a art. 6, Curtea a examinat procedura in masura in care aceasta ar fi constituit o „acuzatie in materie penala” indreptata impotriva reclamantilor. Aceasta a concluzionat ca reclamantii nu avusesera acces la o instanta, pe motiv ca examinarea de catre o instanta a chestiunii principale in litigiu intre parti fusese intarziata in mod necorespunzator. Incalcarea art. 6 § 1. Neincalcarea art. 6 § 2.

b) OAO Neftyanaya Kompaniya YUKOS impotriva Rusiei, hotararea din  20 septembrie 2011

Reclamanta era o societate petroliera si una dintre cele mai importante si mai infloritoare companii din Rusia, dupa privatizarea sa in 1995-1996. La sfarsitul anului 2002, YUKOS a facut obiectul unei serii de controale si proceduri fiscale, in urma carora a fost declarata vinovata de multiple fraude fiscale repetitive. YUKOS s-a plans cu privire la mai multe neregularitati ale procedurii de ancheta fiscala si ale procedurii ulterioare de executare. Aceasta a solicitat 81 de miliarde de euro (EUR) cu titlu de despagubiri. Curtea a stabilit ca a fost incalcat art. 6 § 1 si art. 6 § 3 lit. b) (dreptul la un proces echitabil) in ceea ce priveste procedura fiscala indreptata impotriva societatii YUKOS pentru anul fiscal 2000, pe motiv ca societatea nu a avut la dispozitie suficient timp pentru a-si pregati dosarul in fata instantelor inferioare. Aceasta a constatat, de asemenea, incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (protectia proprietatii) avand in vedere procedura fiscala din anii 2000-2001 cu referire la modul de impozitare si calculul penalitatilor, precum si o incalcare suplimentara a acestui articol, avand in vedere ca masurile adoptate in cadrul procedurii de executare fusesera disproportionate. Aceasta a hotarat ca nu existase nicio incalcare in ceea ce priveste sustinerile societatii YUKOS referitoare la procedurile fiscale din perioada 2000-2003, nici in ceea ce priveste sustinerile conform carora ar fi fost tratata diferit de celelalte societati. În cele din urma, Curtea a stabilit ca nu a fost incalcat art. 18 (limitarea recurgerii la restrangerea drepturilor), coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1, in ceea ce priveste pretinsa utilizare abuziva de catre autoritaţile ruse a procedurii de impunere fiscala in vederea distrugerii ZUKOS si acapararii bunurilor sale. A mai stabilit ca nu se putea discuta la acel moment aplicarea art. 41 (reparatie echitabila).

c) Bernh Larsen Holding As and Others vs. Norway, hotararea din 14.03.2013

Cererea are ca obiect cererea formulata de trei companii norvegiene cu privire la o decizie a autoritatilor fiscale, prin care se ordona punerea la dispozitia organelor de audit fiscal a unei copii a tuturor datelor, pe un server folosit in comun de cele trei companii. Fisa tematica – Societati: victime sau vinovate 8, Curtea a fost de acord cu argumentul adus de instantele norvegiene, potrivit carora, pentru eficientizarea procedurii, posibilitatile de actiune ale autoritatilor nu trebuie limitate pentru simplul motiv ca un subiect fiscal foloseste o arhiva comuna, chiar daca acea arhiva contine date apartinand si altor subiecti fiscali. Mai mult, a constatat ca existau garantii adecvate impotriva abuzurilor. Nu a fost incalcat articolul 8 (dreptul la respectarea vietii private si de familie, a domiciliului si a corespondentei).

1.11. Retragerea autorizaţiei unei banci

Capital Bank AD impotriva Bulgariei, hotararea din 24 noiembrie 2005

Reclamanta s-a plans, pe de o parte, ca instantele care au examinat cererea de lichidare indreptata impotriva sa nu verificasera daca era intr-adevar insolvabila, asa cum sustinuse Banca Nationala a Bulgariei (BNB) in 1997, atunci cand i-a retras autorizatia, si, pe de alta parte, ca s-au pronuntat cu privire la aceasta cerere in urma unei proceduri necontradictorii. In plus, aceasta sustinea ca decizia BNB de a-i retrage autorizatia bancara de care beneficiase era ilegala. In ceea ce priveste primul capat de cerere al reclamantei, intemeiat pe art. 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil), Curtea a hotarat ca adoptarea fara rezerve de catre instantele nationale a afirmatiei BNB privind insolvabilitatea reclamantei, fara a o critica ori discuta, impreuna cu faptul ca era imposibila reexaminarea acestei afirmatii in cadrul caii directe de atac, au avut ca rezultat incalcarea Conventiei. Curtea a constatat, de asemenea, incalcarea art. 6 § 1, avand in vedere ca banca reclamanta nu fusese in masura sa isi apere pozitia si sa isi protejeze interesele in conditii adecvate, deoarece fusese reprezentata de persoane (administratorii speciali si apoi lichidatori) aflati in relatie de dependenta fata de cealalta parte la procedura (BNB). De asemenea, Curtea a constatat ca retragerea autorizatiei reclamantei nu a fost insotita de garantii suficiente impotriva arbitrarului si, prin urmare, nu era prevazuta de lege in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (protectia proprietatii).

1.12. Neexecutarea unei hotarari arbitrale

Regent Company impotriva Ucrainei, hotararea din 3 aprilie 2008

Reclamanta, o societate comerciala cu capital privat, inregistrata in Seychelles si cu un birou la Londra, se plangea de neexecutarea in Ucraina a unei hotarari arbitrale pronuntate in favoarea sa de Curtea de arbitraj comercial international. Curtea a constatat incalcarea art. 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil) si a art. 1 din Protocolul nr. 1 (protectia proprietatii). Acesta a remarcat ca unul dintre principalele motive pentru neexecutarea hotararii arbitrale definitive tinea de insolvabilitatea societatii Oriana, detinuta si administrata de stat, impotriva careia fusese pronuntata hotararea instantei de arbitraj. Curtea a apreciat ca, desi puteau surveni intarzieri in onorarea de catre stat a datoriilor prin fonduri din bugetul public, nu exista nicio scuza pentru continua neexecutare a hotararii arbitrale.

1.13. Restituirea catre societati a platilor incasate nedatorat Aon Conseil si Courtage S.A. si Christian de Clarens S.A. impotriva Frantei, hotararea din 25 ianuarie 2007

Reclamantii, Aon Conseil si Courtage S.A. si Christian de Clarens S.A., sunt doua societati franceze cu sediul la Paris. Acestea s-au plans cu privire la respingerea cererii lor de restituire a sumelor platite din eroare cu titlu de TVA pentru primul semestru al anului 1978. Incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (protectia proprietatii) in ceea ce priveste cele doua societati. Curtea a retinut mai ales ca, atat prin respingerea cererii reclamantelor impotriva statului, cat si prin absenta unor proceduri interne care sa ofere un remediu suficient pentru a asigura protectia dreptului la respectarea bunurilor, autoritatile nu au pastrat echilibrul just intre cerintele interesului general al comunitatii si imperativele apararii drepturilor fundamentale ale societatilor.

1.14. Informarea publicului

Open Door si Dublin Well Woman impotriva Irlandei, hotararea din 29 octombrie 1992

Reclamantele sunt doua societati irlandeze care s-au plans ca au fost impiedicate printr-o hotarare judecatoreasca sa le ofere femeilor insarcinate informatii cu privire la posibilitatile de efectuare a unui avort in afara teritoriului irlandez. Curtea a constatat ca interdictia impusa reclamantelor crease un risc pentru sanatatea femeilor care nu aveau resursele financiare sau un nivel de educatie suficiente pentru a avea acces la alte mijloace de informare privind avortul. In plus, a remarcat faptul ca restrictiile se dovedisera in mare masura ineficiente, avand in vedere ca astfel de informatii puteau fi obtinute din alte surse si ca femeile din Irlanda puteau, in principiu, sa mearga in Marea Britanie pentru a face un avort. Incalcarea art. 10 (libertatea de exprimare).

1.15. Pierderea bunurilor

Pye (Oxford) Ltd şi J.A. Pye (Oxford) Land Ltd impotriva Marii Britanii, hotararea din 30 august 2007

Reclamantele sunt doua societaţi britanice care aveau in proprietate, in Berkshire (Marea Britanie), un domeniu de 23 de hectare de teren agricol cu potential de valorificare. Acestea au pierdut terenul respectiv in beneficiul unui vecin care il ocupase in perioada 1984-1999 fara autorizarea lor. Instantele britanice au stabilit ca, potrivit legii, avand in vedere ca vecinul ocupase terenul timp de peste 12 ani, acesta dobandise dreptul de proprietate ca urmare a interventiei prescriptiei achizitive, chiar daca acest lucru contravenea drepturilor proprietarului real. Neincalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (protectia proprietatii).

2. Societati aflate la originea unei incalcari a drepturilor omului

2.1. Acorduri de tip „closed shop” intre o societate si un sindicat

Young, James si Webster impotriva Marii Britanii, hotararea din  13 august 1981

Capetele de cerere ale reclamanţilor priveau acordul de tip „closed shop” încheiat între societatea Caile Ferate Britanice (British Rail) şi trei sindicate feroviare. Un „closed shop” reprezinta o întreprindere sau o unitate în care, în urma unui acord sau a unei înţelegeri încheiate între unul sau mai multe sindicate şi unul sau mai mulţi angajatori sau asociaţii de angajatori, salariaţii dintr-o anumita categorie sunt practic obligaţi sa faca parte sau sa adere la un anumit sindicat. Încalcarea art. 11 (libertatea de întrunire şi de asociere): acordurile de tip „closed shops” trebuiau sa ţina cont de libertatea de gandire (a se vedea şi Sibson împotriva Marii Britanii, 20 aprilie 1993).

2.2. Poluarea si riscurile de mediu

a) Taskin si altii impotriva Turciei, hotararea din 10 noiembrie 2004

Reclamanţii au denuntat faptul ca autoritatile turce au acordat unei societati o autorizatie de exploatare a unei mine de aur in regiunea Izmir si procesul decizional aferent. Dupa ce initial Ministerul Mediului a acordat societatii respective autorizatia de exploatare, Curtea Administrativa Suprema a anulat in cele din urma decizia de autorizare, referindu-se la obligatia pozitiva a statului de a proteja dreptul persoanelor la viata si la un mediu sanatos. Totusi, reclamantii sustineau ca emiterea autorizatiei le incalcase in special dreptul la respectarea vietii private si de familie. Curtea a constatat ca art. 8 nu a fost incalcat in ceea ce priveste aspectul material, avand in vedere anularea in 1997 de catre Curtea Administrativa Suprema a autorizatiei acordate societatii. Totusi, in ceea ce priveste procesul decizional, aceasta a constatat ca mina de aur fusese exploatata in continuare timp de inca zece luni dupa ce Curtea Suprema Administrativa anulase autorizatia. Aceasta a remarcat nu numai faptul ca autoritatile turce nu executasera hotararea judecatoreasca, dar şi ca, printr-o decizie din 29 martie 2002, Consiliul de ministri autorizase continuarea exploatarii minei de aur. Prin urmare, a stabilit ca a fost incalcat art. 8 (dreptul la respectarea vietii private si de familie).

b) Fadeyeva impotriva Rusiei, hotararea din 9 iunie 2005

Reclamanta s-a plans de amenintarea pe care o reprezenta pentru sanatatea si bunastarea sa exploatarea otelariei Severstal detinuta de stat, situata in apropierea locuintei sale. Curtea a observat ca, desi situatia din jurul instalatiilor industriale impunea luarea de masuri specifice in ceea ce priveste persoanele care locuiau in imediata lor apropiere, statul nu ii oferise reclamantei nicio solutie eficienta pentru a o indeparta de zona de risc. In plus, in ciuda faptului ca activitatea intreprinderii in cauza nu era conforma normelor ecologice interne, statul nu a conceput sau aplicat nicio masura efectiva care sa reduca la un nivel acceptabil volumul emisiilor industriale. Incalcarea art. 8 (respectarea vietii private si de familie).

c) Tatar impotriva Romaniei, hotararea din 27 ianuarie 2009

Reclamantii locuiau in apropierea unei mine de aur exploatate de o societate comerciala. Acestia se plangeau ca, in urma unui accident produs la locul exploatarii, a fost deversata apa contaminata cu cianuri, ceea ce a avut consecinte negative asupra lor. Curtea a reamintit ca poluarea poate aduce atingere vietii private si de familie a unei persoane, afectandu-i bunastarea, si ca statul are obligatia de a asigura protejarea cetatenilor impotriva efectelor activitatilor care reprezinta un pericol pentru mediu si sanatatea oamenilor. Aceasta a constatat ca reclamantii nu reusisera sa dovedeasca existenta unei legaturi de cauzalitate intre expunerea la cianura de sodiu si astmul de care sufereau. Totusi, a observat ca existenta unui risc grav si considerabil pentru bunastarea si sanatatea reclamantilor impunea statului obligatia de a evalua riscurile, in momentul acordarii autorizatiei de exploatare si dupa accident, si de a adopta masurile corespunzatoare. A remarcat ca activitatea industriala continuase dupa accident, incalcandu-se principiul precautiei, conform caruia faptul ca statul a intarziat sa adopte masuri efective si proportionale nu putea fi justificat prin lipsa certitudinii privind cunostintele stiintifice si tehnice disponibile de la momentul respectiv. Curtea a stabilit ca autoritatile romane nu si-au îndeplinit obligatia de a evalua in mod satisfacator eventualele riscuri ale activitatii societatii in cauza si de a lua masurile adecvate, prin care sa poata fi respectat dreptul reclamantilor la respectarea vietii lor private si a domiciliului lor, in sensul art. 8 (dreptul la respectarea vietii private si de familie), precum si, mai general, dreptul de a se bucura de un mediu sanatos si protejat.

2.3. Cereri pendinte

Vilnes si altii impotriva Norvegiei, hotararea din 18 septembrie 2012

Cauzele se refera la plangerile formulate de scafandrii de mare adancime, care au lucrat pentru industria petroliera in Marea Nordului, precum si in centrele de testare ale societaţii cu capital mixt „Norwegian Underwater Intervention Ltd” (NUI/NUTEC). Reclamantii se plang ca au fost afectati de dizabilitati si ca au pierdut capacitatea de munca drept urmare a activitatilor de scufundare. Acestia sustin, de asemenea, ca autoritatile norvegiene nu au pus in aplicare un cadru legal de securitate a muncii pentru a-i proteja, ca au acceptat derogari de la normele de siguranta, ca nu au exercitat o supraveghere adecvata si – in cazul anumitor scafandri – ca nu au impiedicat scufundarile de testare organizate de NUI/NUTEC si nici nu i-au informat pe scafandri cu privire la experimentul desfasurat sau la posibilele sale consecinte si nici nu le-au cerut acordul prealabil in acest sens.

2.4. Publicaţii pe Internet (raspunderea penala individuala a reprezentantilor unei societaţi)

Perrin impotriva Marii Britanii – Cerere declarata inadmisibila la hotararea din 18 octombrie 2005

Cauza se refera la condamnarea la 30 de luni de inchisoare a unui cetatean francez stabilit in Marea Britanie – care gestiona un site de Internet operat de o societate cu sediul in Statele Unite, site al carui continut avea un caracter sexual explicit – pentru publicarea de articole obscene pe Internet. Curtea a apreciat ca, intr-o societate democratica, condamnarea penala fusese necesara pentru protejarea moralitatii si/sau a drepturilor altora, si ca pedeapsa nu era disproportionata. Capatul de cerere intemeiat pe art. 10 (libertatea de exprimare) a fost respins ca inadmisibil.

2.5. Urmarire penala pentru crime de razboi (raspunderea penala individuala a reprezentantilor societatii)

Van Anraat împotriva Olandei

Cerere declarata inadmisibila la 6 iulie 2010

Reclamantul, om de afaceri care isi desfasura activitatea prin intermediul unor societati cu sediul în diferite tari, a cumparat si ulterior a furnizat, timp de multi ani, Guvernului irakian tone dintr-un produs chimic utilizat pentru producerea iperitei (gaz mustar – compozit folosit drept arma chimica). Dupa 1984, acesta a fost singurul furnizor al Guvernului irakian pentru acest produs. Se stie ca iperita a fost utilizata de catre armata irakiana impotriva armatei iraniene si a civililor iranieni in cursul razboiului Irano-Irakian (1980-1988) si al atacurilor impotriva populatiei kurde care traia in nordul Irakului. Reclamantul a fost condamnat in Olanda pentru complicitate la crimele de razboi savarsite de Saddam Hussein si altii. In fata Curtii, acesta a sustinut, in temeiul art. 6 (dreptul la un proces echitabil) si art. 7 (nicio pedeapsa fara lege) din Conventie, ca art. 8 din Legea olandeza privind crimele de razboi nu respecta cerinta conform careia faptele infractionale trebuiau sa fie descrise cu suficienta precizie (lex certa). Curtea a remarcat ca, la momentul la care reclamantul a furnizat produsul chimic Guvernului irakian, o norma de drept international cutumiar interzicea utilizarea iperitei ca arma de razboi in conflicte internationale. A precizat ca, atunci cand reclamantul savarsise actele pentru care a fost urmarit penal, nu exista nicio ambiguitate cu privire la natura infractionala a utilizarii iperitei, fie impotriva unui inamic intr-un conflict international, fie impotriva populatiei civile din zonele de frontiera afectate de un conflict international. Prin urmare, era de asteptat, in mod rezonabil, ca reclamantul sa fi cunoscut starea de drept si, daca era necesar, sa ceara o opinie avizata. Prin urmare, Curtea a respins cererea ca fiind vadit nefondata.

Prof. univ. dr. Marin Voicu
Presedintele Asociatiei “Themis-Casatia” a fostilor judecatori ai ICCJ
Membru de onoare AOS
Fost judecator la CEDO si ICCJ