Mai toate marile dicționare juridice specializate consacrate justiției debutează cu termenul acces la drept/acces la justiție, expresii considerate aproape sinonime. Iar în sensul cel mai larg și mai acceptat, acesta ar desemna imperativul consacrării și garantării pentru fiecare a posibilității de a face să i se recunoască și să i se respecte drepturile sale, la nevoie sesizând jurisdicțiile competente, apărând astfel ca o componentă esențială a statului de drept.

Dincolo de o interpretare oarecum absolutizantă, potrivit cu care un atare acces ar trebui să permită oricărui cetățean să abordeze sau chiar să ajungă la o stare ideală de justiție distributivă, rămâne ipostaza sa concretă, cea mai limitată, dar și mai prezentă, cea de a accede, obține și a executa o hotărâre a justiției într-un termen rezonabil.

Multă vreme, dispozitivele adoptate pentru a asigura cetățenilor un egal acces la protecția dreptului au constat în a organiza asistența (juridică) pe care o societate civilizată trebuie să o acorde celor mai defavorizați, spre a putea intenta ori a face față unui proces judiciar.

Numai că acordarea de „ajutoare” necesare pentru susținerea asistenței juridice „din oficiu” nu mai este, în zilele noastre, singura care orientează „dreptul la drept” și nici măcar „dreptul la judecător”. Și unul, și celălalt se fondează, în plus, pe de o parte, pe o ameliorare a înțelegerii de către subiectele de drept a mecanismelor juridice și judiciare care le privesc, iar, pe de alta, preocuparea de a se asigura, prin intermediul măsurilor concrete și efective, garanțiile aduse de procesele și procedurile dreptului.

Înțelegerea fenomenelor juridice, mai ales atunci când ele corespund unei activități de justiție, pare astăzi indispensabilă unei politici judiciare care dorește, pe cât posibil, să facă din justițiabil, chiar cel defavorizat, un actor responsabil al problemelor sale juridice, iar nu un nevoiaș lăsat în sarcina asistenței juridice „din oficiu”. Nu se poate subestima, din această perspectivă, importanța limbajului legii, a simplificării și accesibilității legislației, informării publicului, eficacității acțiunii judiciare…

Mijloacele realizării obiectivului accesului efectiv la drept și la justiție au cunoscut și ele evoluții și dezvoltări, dar au rămas în principiu aceleași.

Dincolo de asemenea considerații, care nu fac decât să evoce lucruri comune, credem că și o altă problemă s-ar impune abordată, deopotrivă din perspectiva preocupărilor noastre și cea a exigențelor timpurilor de azi: cea a conținutului accesului la justiție, care presupune depășirea formalismului, a simplei asigurări a exigenței procedurii și trecerea chiar dincolo de interpretarea tehnică a legii, în sensul promovării unei adevărate științe a implicării fiecăruia dintre participanți în înfăptuirea actului de justiție. Aceasta ar determina și regândirea și reamenajarea rolului avocatului în distribuirea ori, cel puțin, promovarea idealurilor justiției, de promotor al dreptului și, în cele din urmă, al JurisPrudentiei.

Într-adevăr, mai mult ca oricând, avocatul nu mai trebuie văzut, iar rolul său redus, la acela de a exprima și apăra interesele juridice ale unei părți în cadrul procesului judiciar, ci ridicat la poziția în care toți participanții contribuie, în mod specific, la înfăptuirea justiției și afirmarea jurisprudenței. Mai mult decât atât, el poate deveni un căutător asiduu al drumului spre dreptate. Și aceasta cu atât mai mult cu cât „justiția tăcută”, dominată de faza scrisă promovată de noile proceduri, favorizează mai puțin dialogul direct, viu, în profitul celui scriptic, impersonal, de tip internet.

… Ce mot de jurisprudence des tribunaux, dans l’acception qu’ila voit dans l’ancien régime, ne signifie plus rien dans le nouveau; ildoitêtreignoré de notrelangue. Dans un Etatqui a uneconstitution, unelégislation, la jurisprudence des tribunauxn’estautrechoseque la loi; alorsil y a toujoursidentité de jurisprudence. Altfel decât pretindea Maximilien Robespierre, juriştii francezi nu au eliminat din limba lor cuvântul „jurisprudenţă”, folosindu-l mai departe şi transmiţându-ni-l şi nouă, în cursul istoricului secol XIX, de care este legată marea operă de construcţie a statului român modern şi de modernizare a dreptului românesc. Ca şi francezii, noi, românii, înţelegem prin „jurisprudenţă” output-ulvieţii practice a dreptului: vorbim, astfel, despre „culegeri” sau „repertorii de jurisprudenţă” şi despre „jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”, chiar a curților de apel, într-o problemă de drept sau alta, niciodată însă despre jurisprudența Baroului Bucureşti și, cu atât mai puțin, despre cea a „societăţii de avocaţi X”. Singur, acest fapt ar fi de natură să ridice un semn de întrebare asupra oportunităţii alegerii unui astfel de subiect pentru obiectul rândurilor de față, şi ne grăbim să înlăturăm această variantă de reacţie chestionând însăşi premisa de la care am pornit: altfel decât considera Robespierre, protagonistul unei Grande Terreur rămase de atunci model de tristă nu doar amintire, ci din păcate şi inspiraţie pentru atâţia alţi promotori ai revoluţionarei regne de la loi, „jurisprudenţa tribunalelor” este altceva decât legea, aşa cum legea este, la rândul ei, altceva decât dreptul.

„Phronesis” (înţelepciunea practică pe care romanii o vor traduce prin prudentia), scrie Aristotel într-un fragment renumit din Etica Nicomahică, „nu poate fi nici ştiinţă, nici artă. Ştiinţă nu poate fi, întrucât obiectul acţiunii este susceptibil de schimbare, artă nu poate fi întrucât acţiunea şi producţia aparţin unor genuri diferite”. Deşi cele mai des citate definiţii din Digestele lui Justinian se referă la drept ca tehnică (ars boni et aequi) şi la jurisprudenţă ca ştiinţă (iusti atque iniusti scientia), termenul tradiţional care desemnează cunoaşterea juridică este iurisprudentia, iar motivul poate fi desprins cu uşurinţă din situarea activităţii practice a juriştilor în contextul tipurilor de raţionament descrise de acelaşi Aristotel. Altfel decât raţionamentele specifice ştiinţelor naturii, care pornesc de la premise certe pentru a ajunge la concluzii la fel de certe şi care nu pot fi decât corecte sau greşite, raţionamentele juriştilor fac parte din categoria celor dialectice. În privința unei probleme de drept, juristul se află întotdeauna în faţa mai multor soluţii posibile, în sprijinul cărora pot fi aduse argumente cu un temei la fel de relativ, la baza cărora se află mereu o autoritate în materie. Soluţiile nu vor fi astfel mai niciodată în mod absolut corecte sau greşite, mai degrabă probabile, într-o măsură mai mică sau mai mare. Ca soluţii ale unei probleme de drept, ele trebuie să urmărească însă întotdeauna dreptatea.

Nimic nou, am putea spune, de ce atunci atât de multă patimă în războiul dus de Robespierre împotriva jurisprudenței tribunalelor, a căror activitate – atunci ca şi acum – nu consta în altceva decât în căutarea soluţiilor drepte ale problemelor juridice. Răspunsul are de a face, pe de o parte, cu concepţia despre drept specifică Revoluţiei franceze – dreptul este identificat cu legea, iar cântărirea argumentelor opiniilor şi a argumentelor în vederea găsirii soluţiei drepte ar fi trebuit să se transforme în identificarea şi aplicarea legii incidente, întocmai precum problemele de matematică sau fizică. Nu sunt puţini nici astăzi juriştii care afirmă despre drept cum că acesta ar fi nici mai mult, nici mai puţin decât „matematica ştiinţelor sociale”, însă nu sunt deloc numeroşi aceia care sunt conştienţi de faptul că, prin aceste cuvinte, ei promovează o anumită concepţie despre drept, cristalizată definitiv undeva la cumpăna dintre secolele XVII şi XVIII, şi datorată fenomenului pe care cineva l-a numit „criza conştiinţei europene”. Într-adevăr, am spune, cu greu am putea întâlni simptome mai pronunţate ale unei crize spirituale profunde decât încercarea de transformare a oamenilor în „atomi ai lumii sociale” şi, astfel, obiecte de studiu pentru o „fizică socială”, ori în puncte legate între ele prin liniile şi figurile desenate de un geometru. Acolo unde regulile dreptului sunt gândite precum cele ale fizicii sau matematicii, problemele de drept trebuie să-şi găsească rezolvările potrivit unor legi care nu pot avea nici ele o altă natură decât cele ale fizicii sau matematicii. Rezolvarea unei probleme de fizică sau matematică poate fi corectă sau greşită, după cum legile au fost corect sau greşit aplicate. Rezolvarea problemelor de drept trebuie să fie însă dreaptă sau justă, mai precis (şi aici vedem limpede diferenţa): cât mai dreaptă, cât mai justă.

Istoria filosofiei dreptului din ultimele trei secole dă mărturie cu prisosință despre amploarea acestei problematici, despre profunzimea crizei şi despre eforturile depuse de teoreticienii dreptului pentru a ieşi din ea. Unul dintre aceştia, acum câteva decenii, a făcut însă o observaţie cum nu se poate mai interesantă. Pe cât de intense luptele de idei în teorie, pe cât de revoluţionare schimbările de paradigmă ale gândirii teoretice (care devin din ce în ce mai dese, odată cu trecerea timpului, astfel încât astăzi am putea spune că nu trece deceniu fără să fim anunţaţi despre o nouă revoluţie în teoria dreptului), pe atât de lipsite de urmări consecinţele acestor schimbări pentru viaţa practică a dreptului. Odată ajunşi în tribunal, avocaţii şi judecătorii se comportă aşa cum s-au comportat de când lumea, mai precis de când lumea dreptului aşa cum încă îl mai cunoaştem a fost descoperită de către juriştii Romei antice. Avocaţii argumentează soluţia care, în opinia lor, este justă, şi de aceea trebuie adoptată de judecător; judecătorul cântăreşte aceste argumente după greutatea şi autoritatea lor (întotdeauna avocaţii vor aduce în sprijinul lor opiniile altor autorităţi) şi pronunţă o hotărâre care, după parcurgerea tuturor gradelor de jurisdicţie, dobândeşte o autoritate absolută pentru acea problemă (autoritatea lucrului judecat) şi relativă pentru toate celelalte probleme similare. Unde este atunci legea? În rândul argumentelor, beneficiind de o autoritate suficient de mare pentru ca hotărârea să fie pronunţată în numele ei (deşi ne-am putea întreba, ce nume poate purta o lege de a cărei esenţă ţine caracterul impersonal?), însă deloc absolută, aşa cum devenise încă o dată evident de la apariţia comentariului care l-a întristat atât de tare pe Napoleon încât să afirme că „mon Code este perdu!”. Avocaţii specializaţi în materia succesiunilor, de pildă, pot da mărturie, de altfel, despre problemele celebre ale acestui domeniu, cu zeci şi sute (fără exagerare!) de soluţii juste posibile… Ce va face legea? Va exclude fără echivoc unele dintre aceste rezolvări, le va face pe următoarele câteva zeci mai puţin probabile, va întări alte câteva (zeci) şi nu va spune nimic despre restul, lăsând şi pe mai departe găsirea soluţiei juste în sarcina avocaţilor şi a judecătorilor.

… Poate că în orice demers judiciar și în aprecierea așteptărilor sale nu ar trebui să uităm niciodată că o hotărâre judecătorească nu exprimă neapărat adevărul, ci, cel mult, pe cel judiciar, așadar nu face decât să țină loc de adevăr. Ce este adevărul? Iată o întrebare esențială rămasă fără răspuns până azi, formulată începând cu acel Ponțiu Pilat în judecata lui Iisus din Nazareth, acum aproape 2000 de ani. Și tot ca atunci, ea este repetată obsesiv în mai toate procesele judiciare, este interpretată și i se acordă semnificații de la o epocă la alta, fără ca cineva să depășească impasul etern al oricărui judecător în îndeplinirea misiunii sale, alături de toți cei chemați ca, împreună, să întreprindă și să deslușească semnificațiile demersului judiciar.

Este știut că nedumerirea devenită istorică a lui Pilat a generat și continuă să genereze o adevărată literatură și chiar jurisprudență. Pentru Nietzsche, spre a cita doar câteva aprecieri semnificative, retorica întrebare a prefectului roman apare drept „butada cea mai subtilă din toate timpurile”, una care ar exprima „sarcasmul aristocratic” prin care un roman ar fi aneantizat Noul Testament. În orice caz, cuvintele oficialului Romei din acel moment judiciar fondator de la 7 aprilie 30 au rămas în istorie ca suprema manifestare (ironică!) a scepticismului pentru rolul justiției și sensul relativității al misiunii celor chemați să o înfăptuiască.

… Revenind la preocuparea noastră, la o adică, și spre a concluziona, se poate merge chiar mai departe. Fiind generală, abstractă şi impersonală, neavând alt nume decât al poporului (în numele căruia, pe bună dreptate, alți judecători, precum cei germani sau francezi, îşi pronunţă hotărârile!), legea nu va spune niciodată nimic despre ceva anume. Aşa cum spune în schimb Hegel, „trebuie ca legile să fie mânuite de judecători; ceea ce importă este simțul lor de dreptate, precum şi judecata lor, legea nu domneşte, ci oamenii trebuie s-o facă să domnească; această acţiune este ceva concret. Voinţa omului, precum şi judecata lui trebuie să-şi aducă aici contribuţia lor”. Dacă aşa stau lucrurile, dacă aşadar dreptul nu se identifică cu legea ca expresie a puterii, ci ia naştere grație acestei contribuţii ca expresie a autorităţii, atunci şi rolul avocatului poate rămâne în continuare acela de mijlocitor al dreptăţii. Nu este deloc greu să ne dăm seama că, acolo unde dreptul este matematică sau fizică, unde dreptatea este înlocuită cu legalitatea şi autoritatea devine un accesoriu al puterii, avocatului îi este sortit rolul ingrat de simplu apărător al intereselor unei părţii, pe scurt şi brutal formulat: rolul unui simplu sofist. Abia acolo unde procesul este conceput şi mai ales conştientizat ca drum comun către o soluţie cât mai dreaptă a unei probleme de drept, avocatul se poate înţelege şi trebuie să se înţeleagă pe sine ca progenitor al acestei soluţii, formulând din perspectiva unei părţi soluţia dreaptă a problemei, aşa cum o va face şi avocatul părţii adverse. Nefiind vorba de probleme de fizică sau matematică, nici unul dintre avocaţi nu va propune o soluţie falsă, iar măsura de injustiţie inerentă naturii parţiale a perspectivei înseşi va fi corectată de către judecător – fără a putea fi însă niciodată total înlăturată în tribunalele acestei lumi. Chiar şi relativă, soluţia dreaptă pronunţată de judecător, ca sinteză a perspectivelor parţiale cu care au contribuit avocaţii, va fi parte a acelui Bine despre care Platon, marele adversar al sofiştilor, spunea că „atunci când iese la iveală, le este tuturor comun”.

… Baroul român a avut întotdeauna o atare vocație și a rămas tot timpul deschis drumului spre adevăr. Încă în urmă cu 153 de ani, chiar mai înainte de a avea legislația aferentă unui sistem judiciar în sens modern, european, mai precis într-un articol publicat în prima noastră revistă juridică, Gazeta tribunalelor, din 31 ianuarie 1864, C. Heraclide făcea o superbă caracterizare a Baroului și a locului său în lumea juridică și socială. „Pretutindeni unde există justiție, există lângă ea și Baroul ca o instituțiune corelativă”, scria juristul român, și continua: „Ca depozitari ai codului datoriilor noastre, advocații ne învață știința justului și a injustului, datoriile către noi înșine, către semenii noștri, către principe, către patrie, către religiune… Pe lângă noțiunile teoretice și practice ale științei dreptului, advocatul trebuie să cunoască virtuțile, slăbiciunile și viciile omului, să fie dotat cu o mare doză de inteligență de penetrațiune, de discernământ și de o rară perspicacitate” și, ca o concluzie, „Ordinul avocaților atât de antic ca și magistratura, atât de nobil ca și virtutea, atât de necesar ca și justiția, se distinge printr-un caracter care îi este propriu. Singură, între toate profesiile, avocatura se menține în fericită și pașnică posesiune a independenței sale. Liber, fără a fi inutil patriei, avocatul se consacră publicului, fără a fi sclavul lui.”

Cu o asemenea tradiție de statut juridico-profesional, o pregătire științifică adecvată și guvernat de etica apărătorului, avocatul român poate păși ferm pe drumul căutării adevărului și înfăptuirii dreptății.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu, avocat