Excepţie de neconstituţionalitate respinsă ref. stabilirea vinovăţiei sub aspectul săvârşirii unor infracțiuni prevăzute de Codul penal din 1969

În Monitorul Oficial al României cu numărul 271 din data de 14 aprilie 2014 a fost publicată Decizia Curtii Constitutionale nr. 83 din 18 februarie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. 2 şi 4, art. 28¹ pct. 1 lit. b²), art. 30 alin. 4, art. 50, art. 51 alin. 2 şi 3, art. 52 alin. 6, art. 55 alin. 1, art. 56, art. 63 alin. 2, art. 64, art. 67 alin. 2, art. 69, 78, 132, art. 134 alin. 2, art. 171 alin. 1 şi 3, art. 172, 197, art. 209 alin. 4, art. 300 alin. 2, art. 303, 330, 331, art. 332 alin. 1 şi 4, art. 336, 337 şi art. 508-512 din Codul de procedură penală din 1968, ale Codului de procedură penală din 1968, în ansamblul său, ale art. 242 din Codul penal din 1969, precum şi ale Codului penal din 1969, în ansamblul său, ale art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, ale art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, ale art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, ale art. 3, 7 şi 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă şi ale art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României.

Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată într-un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Satu Mare – Secţia penală şi are ca obiect stabilirea vinovăţiei sub aspectul săvârşirii a trei infracţiuni de sustragere sau distrugere de înscrisuri prevăzute la art. 242 din Codul penal din 1969.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 63 alin. 2, art. 67 alin. 2, art. 69 şi 331 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României.

Dispoziţiile criticate au următorul cuprins:
– art. 63 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968: „Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.”
– art. 67 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968: „Cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă, dacă proba este concludentă şi utilă.”
– art. 69 din Codul de procedură penală din 1968:”Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.”
– art. 331 din Codul de procedură penală din 1968:”Dacă din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea unor probe noi, instanţa dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei.”
– art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010: „La articolul 303, alineatul 6 se abrogă.”;

Autorul a susţinut că textele criticate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, art. 22 privind dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 25 cu privire la libera circulaţie, art. 27 privind inviolabilitatea domiciliului, art. 28 referitor la secretul corespondenţei, art. 41 cu privire la muncă şi protecţia socială a muncii, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 45 referitor la libertatea economică, art. 47 cu privire la nivelul de trai, art. 51 referitor la dreptul de petiţionare, art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 53 cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei, precum şi prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a constatat următoarele:
1. Referitor la criticile formulate cu privire la dispoziţiile art. 6 alin. 2 şi 4, art. 28¹ pct. 1 lit. b²), art. 30 alin. 4, art. 50, art. 51 alin. 2 şi 3, art. 52 alin. 6, art. 55 alin. 1, art. 56, 64, 78, 132, art. 134 alin. 2, art. 171 alin. 1 şi 3, art. 172, 197, art. 209 alin. 4, art. 300 alin. 2, art. 303, 330, art. 332 alin. 1 şi 4, art. 336, 337 şi art. 508-512 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi ale Codului de procedură penală din 1968 în ansamblul său, ale art. 242 din Codul penal din 1969, ale Codului penal din 1969 în ansamblul său, ale art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995, ale art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997 şi ale art. 3, 7 şi 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008, Curtea reţine că acestea nu reprezintă veritabile critici de neconstituţionalitate, întrucât autorul excepţiei este nemulţumit de conţinutul normelor legale criticate, solicitând modificarea şi completarea lor, iar „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”, motiv pentru care excepţia este, din perspectiva acestor critici, inadmisibilă.

2. Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii prevederilor art. 63 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 prin Decizia nr. 343 din 21 septembrie 2004, Decizia nr. 646 din 29 noiembrie 2005, şi Decizia nr. 1.503 din 18 noiembrie 2010, prin care a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că prerogativele încredinţate procurorului de către legiuitor privind administrarea şi aprecierea probelor în cursul urmăririi penale reprezintă o expresie a rolului Ministerului Public, stabilit de prevederile art. 131 din Constituţie, iar nu o încălcare a acestor dispoziţii constituţionale. Curtea a statuat, totodată, că de vreme ce instanţa de judecată, iar nu procurorul, este cea care urmează să pronunţe o hotărâre în cauza dedusă judecăţii, atât cu prilejul soluţionării fondului litigiului, cât şi în cadrul recursului, nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia textele de lege criticate încalcă principiul separaţiei puterilor în stat. Pentru aceste motive, Curtea nu a putut reţine încălcarea prin dispoziţiile art. 63 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 a dreptului la un proces echitabil, întrucât dreptul învinuitului sau al inculpatului de a propune probe şi de a cere administrarea lor se păstrează în tot cursul urmăririi penale, precum şi în cursul judecăţii, când acesta poate să solicite respingerea probelor cerute de procuror şi de părţi, ca o consecinţă a dreptului său de a-şi susţine nevinovăţia. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 67 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 s-a arătat că normele referitoare la concludenţa şi utilitatea probelor sunt conforme cu prevederile constituţionale ale art. 24 alin. (1) referitoare la dreptul la apărare. Astfel, Curtea a reţinut că legiuitorul a acordat părţilor dreptul de a propune probe şi a cere administrarea lor, prin aceasta neînţelegându-se însă că se instituie şi obligaţia instanţei de a admite toate probele, deoarece se prevede că „Cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă, dacă proba este concludentă şi utilă”. De asemenea, referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 67 alin. (2) şi art. 69 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea a statuat că faptul că instanţa este cea care apreciază cu privire la concludenţa şi utilitatea probelor propuse de părţi nu echivalează cu o antepronunţare şi nu aduce în niciun fel atingere dreptului la un proces echitabil, câtă vreme aceasta are obligaţia, impusă prin dispoziţiile art. 67 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, de a motiva admiterea sau respingerea cererii pentru administrarea unei probe. În acest sens, Curtea a reţinut că această obligaţie constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, permiţând părţii ca, în cunoştinţă de cauză, să îşi exercite drepturile procesuale şi, eventual, să promoveze căile de atac prevăzute de lege, atunci când apreciază că respingerea sau admiterea unei probe s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor legale. Referitor la prevederile art. 331 din Codul de procedură penală din 1968 şi art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 188 din 6 martie 2012 prin care a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate invocată, arătând că acestea dau expresie dreptului părţilor la un proces echitabil şi că, pentru a contribui la soluţionarea cauzei şi la realizarea scopului procesului penal, probele propuse de părţi trebuie să fie concludente şi utile. În consecinţă, Curtea a conchis că prevederile de lege criticate nu aduc atingere dreptului constituţional la apărare. Prin aceeaşi decizie, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010, reţinând că opţiunea legiuitorului în sensul abrogării măsurii suspendării de drept se întemeiază pe faptul că invocarea excepţiilor de neconstituţionalitate de către părţi este folosită de multe ori ca modalitate de a întârzia judecarea cauzelor.

Astfel, Curtea a statuat că, în condiţiile în care scopul măsurii suspendării de drept a judecăţii cauzelor la instanţele de fond a fost acela de a asigura părţilor o garanţie procesuală în exercitarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, prin eliminarea posibilităţii judecării cauzei în temeiul unei dispoziţii legale considerate a fi neconstituţionale, realitatea a dovedit că această măsură s-a transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument menit să tergiverseze soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. Curtea a arătat însă că reglementarea a încurajat abuzul de drept procesual şi arbitrarul într-o formă care nu poate fi sancţionată, atâta vreme cât suspendarea procesului este privită că o consecinţă imediată şi necesară a exercitării accesului liber la justiţie.

Astfel, Curtea decide:
– Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. 2 şi 4, art. 28¹ pct. 1 lit. b²), art. 30 alin. 4, art. 50, art. 51 alin. 2 şi 3, art. 52 alin. 6, art. 55 alin. 1, art. 56, 64, 78, 132, art. 134 alin. 2, art. 171 alin. 1 şi 3, art. 172, 197, art. 209 alin. 4, art. 300 alin. 2, art. 303, 330, art. 332 alin. 1 şi 4, art. 336, 337 şi art. 508-512 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi ale Codului de procedură penală din 1968 în ansamblul său, ale art. 242 din Codul penal din 1969, ale Codului penal din 1969 în ansamblul său, ale art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, ale art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, ale art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi ale art. 3, 7 şi 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă;
– Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 63 alin. 2, art. 67 alin. 2, art. 69 şi art. 331 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Lorina PÎRVAN

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?